Rămas bun copilărie

Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mişună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrăţişând imaginea idilică a copilăriei dar despărţindu-se de ea în acelaşi timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial – textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri şi câteva alăturări delicioase.

Citiţi la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.

==================================
RĂMAS BUN COPILĂRIE

De Mihaela Enache
==================================

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravieţuit copiilor de ţigani care urlă în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză şi tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o braserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi „acasă” de o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Dar eu am în continuare coşmaruri. Îmi visez o frică subconştientă că odată ajunsă acasă nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la Bucureşti. Şi rămân blocată în oraşul din care am vrut atât de tare să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată. Sau, cum a spus şi Sadoveanu la vremea lui: „Locul în care nu se întâmplă nimic…“

Ăsta e Fălticeniul în care mi-au crescut ambiţiile pe care tata a încercat să le strunească spre realizări măreţe. Spre „cineva-ul“ care eu încă trebuie să devin. Aici sunt străzile mereu denivelate pe care acum păşesc timid şi străină, bolovanul din faţa blocului vecin, pe care am pierdut zile şi nopţi cu Ela analizând băieţii care treceau prin faţa noastră. Aici e bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă şi pe care mă zbânţuiam ca o maimuţă. Aici e cutia poştală prin găurile căreia încă mă uit: „vreo scrisoare?“ Dar cine să ne trimită răvaşe decât firmele de utilităţi, sub forma facturilor multicolore. Aici, după ce bag cheia în uşă, mă întâmpină bucuria şi îmbrăţişarea prelungă a mamei: «Care-i hoţ acolo?». Numai ea singură a rămas să însufleţească casa. Toate au rămas cum le ştiu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul tatei înconjurat de îngeraşi cu aripi din pene, grădiniţa zoologică cu animale din pluş cocoţată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărţile de poveşti, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea parte din mine, aşa cum au fost cândva?

Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră-mii. Când ea a intrat la facultate, eu eram abia boboc de liceu. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit mai mult decât prin amintiri şi dialoguri imaginare. Dacă nu mi-ar fi luat pământul de sub picioare la 18 ani. Era mândru c-a scăpat de minori, iar eu nerăbdătoare să termin clasa a 12-a, să intru la facultate şi să-i arăt că pot. Acum s-ar fi lăudat că fetele lui sunt singurele licenţiate din familie. Şi l-am fi regăsit preocupat de rânduirea vieţilor noastre. Aşa cum era candva…

Mama se apucă şi-mi face plăcinte. Mă uit pe geam la casele din depărtare. Plouă mărunt. Aproape c-a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Şi, odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belşugul de altădată, pe care l-am ştiut dintotdeauna. Pe când mergeam toţi patru cu noaptea în cap la ţară, înarmaţi cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.

Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când rămân închisă în palate de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în ţărâna proaspăt scornită şi mirosul sacilor prăfuiţi legaţi cu sârmă. Toate năzbâtiile şi toate divergenţele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneşă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viaţa mea, singura versiune de viaţă pe care o ştiam.

Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă şi fără drept de apel. Bostanii erau mari şi grei, eu mică şi visătoare. Şi trebuia să-i culeg de pe întreg peticul de pământ: jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Apoi să-i duc până la căruţă. Sau până lângă sacii cu cartofi. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriaşă şi portocalie ce aştepta sfioasă.

„Tataaaaaaa!“ strigam eu. „Unde e bărdiţa?“

„Nu ştiu, întreabă pe bunicu’“.

„Bunicuuuuuuuuu’!! Unde eşti, bunicu’? Ah, în şură? A muls maica vaca? Tataie, unde e bărdiţa? Aa, după şandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie“.

Îmi plăcea cu bărdiţa. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar şi mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălţimea umerilor şi apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ. E o adevărată simfonie scârţâitul bostanului bine copt când se crapă. Şi apoi dai de greţosul miez şi mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai uşor de ales. Spărgeam bostani până se umplea castron cu sâmburi.

„Mamaaaaaa!!”, strigam eu. „Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!“

Dacă cineva ar putea închide într-un parfum mirosul seminţelor proaspăt culese şi coapte în rolă, la foc de lemne, m-ar face fericită. L-aş pulveriza în aer ori de câte ori mi se face dor de singurul acasă pe care îl ştiu. Seara ne adunam pe lângă sobă, la ronţăit sâmburi şi stat la taclale. Mai povestea bunicu’ ceva din tinereţe, mai îl sfădea bunica. Noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioşi, mai sănătoşi şi mai îndestulaţi oameni de pe pământ. Înainte de culcare ne dregeam cu o cană de lapte abia muls şi abia fiert. Până la venirea lu’ nea Ene poveştile erau spuse de flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.

Îmi amintesc cât de mare m-am simţit când mi s-a dat şi mie o secere să tai păpuşoi. După ce se strângeau toţi grămadă de pe deal şi se adunau sub formă de căpiţe în grădina de lângă casă, se adunau băncuţele de prin ogradă şi se puneau în cerc, suficient distanţate una de alta. Se aducea şi tărăboanţa şi tot atâtea găleţi ruginite. Ne îmbrăcam fiecare cu câte o bondiţă, după vârstă şi constituţie, si uite aşa se însufleţea şi cea mai ploiasă şi mohorâtă zi. Ne apucam de deşfăcat păpuşoii. Mai venea Moş Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri şi năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, făcea o mămăligă maaare pe care „o mânca puiul“. Puiul gătit cu smântână de care eu nu m-am mai săturat nici până azi. Şi uite aşa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.

În locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe…

Anul ăsta n-a mai pus nimeni în pământ. Bunicii s-au şubrezit şi ei. Grădinile au rămas goale şi ale nimănui. Noi ne-am împrăştiat în toate zările. Nu ne mai pasă de proviziile pentru iarnă. Ne unim sporadic şi pentru bucăţi scurte de timp. Am rămas doar cu o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut şi nu voi mai avea niciodată. Multe s-au dus ca şi cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate.

Bucata asta de viaţă pe care o iubesc, în care aveam totul şi care nu va mai bisa niciodată o ţin strânsă la piept. E copilăria mea. E un acasă ce se destramă. Mâine seară, autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la Bucureşti, unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un „acasă“ şi pe nimeni din acelaşi sânge, dar în care îmi ţes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparţin.

==================================
Un dialog cu Mihaela:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
La început m-am gândit ce vreau să spun despre mine. Apoi, ca de fiecare dată când simt impulsul de a scrie un text, a apărut legătura cu ceea ce mă frământa în acel moment. Vara asta am făcut mai multe drumuri decât de obicei acasă şi am simţit nevoia să pun cap la cap toate stările prin care trec, să le dau un nume şi să le las să se consume. Odată cu textul am realizat că, de fapt, îmi iau Rămas-bun de la copilărie şi că asta e şi ceea ce vreau să transmit, conştientizarea trecerii de la o etapă a vieţii la alta. Că nu mă mai pot agăţa de lumea fără griji în care familia mă proteja şi că trebuie să merg mai departe, să-mi construiesc, eventual, un alt „acasă“.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ţi-a reuşit şi ce nu?
Îmi place tot. De fapt, îmi place pentru că a plăcut şi altora. Eu singură nu aş fi fost în stare să-l clasific: bun sau slab. E scris de mine, dacă aş fi fost nemulţumită de el, nu i-aş fi dat drumul, aş fi scris altceva sau l-aş fi schimbat. Surpriza a fost că mi-au ieşit lucruri pe care nu mi le-am propus. Ştiam că trebuie să am un început şi un sfârşit, dar nu am gândit o strategie să le leg. Mi s-a întâmplat, şi a fost un lucru bun. Nu am rezerve faţă de text. Poate la nivel de propoziţie unele cuvinte se împiedică de altele, dar nimic prea supărător.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu a fost să conştientizez că există o tehnică. Eu am crezut că toate lucrurile astea vin natural, ca o răbufnire. Apoi am înţeles că aşa cum nici în dans nu poţi face orice combinaţie de paşi şi nici în mâncare nu poţi pune oricare 2, 3, 5 ingrediente, există un anumit fel de a tăia textul, există o schiţa care să-l construiască, există întrebări la care trebuie să răspundă. A fost o surpriză să-mi dau seama: „a, într-adevăr, nu aveam nevoie de propoziţia asta.“ Să-l supun tehnicii, asta a fost cel mai greu.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Cu ultimele mici corecturi, mi-am numit al patrulea draft. Pentru mine au fost toate ca nişte paşi dintr-o figură mai amplă. A trebuie să îi fac unul după altul pentru că fiecare rezolva altă problemă. La început am creat textul şi ideea, apoi a trebuie să o lămuresc, să îi dau forţă să se susţină singură, a urmat şlefuirea de colţuri aspre şi o ultimă ştergere de praf şi amprente. Poate la al doilea draft am întârziat mai mult, a trebuit să mă uit la text din toate părţile, să îmi dau seama unde şchiopătează şi ce anume îi trebuie ca să-l repar.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Consider că am deschis o uşă suficient de mare punând în cuvinte povestea asta, cine îl citeşte mă poate vedea în confortul şi intimitatea copilăriei mele. E o invitaţie: hai să-ţi arăt cum am crescut eu, ce făceam când eram mică, ce mă făcea fericită, poate aşa ai să înţelegi omul care sunt acum. Nu a mai rămas nimic ascuns. Ştii că mă certam cu tata, că el nu mai e, că lucram cot la cot cu restul familiei, că acum pământul a rămas necultivat, ştii că mai am jucăriile de pluş şi ştii că mi-e dor de acasă, ştii că, de fapt, sunt departe de acasă. Dacă cineva ar citi textul gândindu-se la mine în mod special şi nu doar ca pe o poveste, aproape că m-aş simţi vulnerabilă.

Comments

4 Responses to “Rămas bun copilărie”

  1. Corwin on October 8th, 2008 8:25 am

    Este unul dintre textele mele preferate pe care le-am citit aici pe Ascrie.org. Nu mai spun de farmecul aparte pe care-l are in lectura autoarei :) De abia astept sa mai citesc ceva scris de Mihaela.

  2. Iulia on October 8th, 2008 8:52 am

    Foarte frumos, reuseste sa aiba multa empatie.

  3. zapacita on October 8th, 2008 2:54 pm

    Bravo Mihaela! Am spus inca de la curs ca asta e textul meu preferat. Ai reusit sa creezi niste imagini minunate si te-ai construit si pe tine foarte foarte frumos.
    Textul tau ma intristeaza, ma bucura, ma face sa ma gandesc la copilaria mea, m-a facut sa povestesc si altora despre el, ce sa mai…e o adevarata reusita!
    La cat mai multe!

  4. marius on December 16th, 2009 8:13 pm

    foarte frumos,imi aduc si eu aminte de bunicii mei cand citesc aceste randuri si park ma regasesc in ele .mergi mai departe scoate o carte

Leave a Reply