Despre asemănări şi frici
În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos şi chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toţi să începem să le folosim – să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.
Când am terminat „concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili şi nu fac zgomot în text. Alţii sunt stridenţi. Alţii zguduie cititorul prin prezenţă. Trebuie să ne găsim vocea şi să învăţăm să o stăpânim şi s-o folosim în favoarea poveştilor pe care vrem să le spunem.
E una din cele mai bune lecţii pe care le-am primit vreodată şi una din cele mai personale experienţe pe care le-am trăit într-un mediu academic.
De la Berkley Hudson, profesorul care ne-a adus instrumente, am învăţat două lucruri esenţiale despre scris şi cum îi înveţi pe alţii să se apropie de jurnalism narativ:
1. Comunitatea celor care fac acelaşi lucru ca mine e grupul meu de sprijin. Cine altcineva ar înţelege căutarea unei voci? A scenei perfecte de deschidere? A modalităţii de-a convinge omul despre care scriu să mă lase în viaţa lui?
2. Autosuficienţa e letală. Berkley s-a poziţionat de la prima întâlnire pe o poziţie egală cu noi. El scrie. Învaţă în continuare despre scris. Simte că nu ştie ce face şi bâjbâie de fiecare dată după răspunsuri. Şi nu ne predă. Eventual ne ghidează, folosind în avantajul nostru, al tuturor, realitatea experienţei mai bogate pe care o are.
Spun povestea asta ca să explic că fac la fel cu cursanţii mei. Nu le „predau”, pentru că sunt doar puţin mai avansat decât ei. Şi mă încăpăţânez să creez această legătură emoţională între cei prezenţi. O legătură emoţională care să-i facă să realizeze că nu sunt singuri şi că obstacolele pe care le întâlnesc trebuie împărtăşite pentru că există posibilitatea ca unul dintre colegi să fi găsit deja o soluţie. De multe ori, asta transformă întâlnirea într-o sesiune de terapie jurnalistică.
S-a întâmplat sâmbătă, când am început atelierul de depanat idei şi texte. Participanţii abia se aşezaseră când i-am rugat să scrie timp de 10 minute despre fricile/temerile lor legate de acest tip de jurnalism. Am scris odată cu ei.
Primul lucru pe care l-am aşternut pe foaie e conţinut în cele de mai sus: „mi-e frică: că n-am nimic să vă spun”. Am adăugat:
- că nu petrec îndeajuns de mult timp pe teren;
- că nu execut destule idei şi le las să moară ca fişiere în carneţel sau idei în carneţel;
- că ajung la „locul faptei” şi nu notez ce trebuie. Am fost la repetiţiile unei piese de teatru şi simt că nu am scris nimic. Ca n-am înţeles nimic. Ca n-am notat detaliile importante.
- că nu ştiu să gestionez momentul dintre terminarea documentării şi interviurilor şi cel în care mă apuc de scris;
- că şlefuiesc ca un tâmplar orb: pe pipăite. Că nu mă înţeleg îndeajuns de bine cu limba ca să o controlez;
- că poate aş fi mai de folos (şi mai competent) ca editor decât ca reporter/scriitor.
Da, e un exerciţiu de vulnerabilitate şi expunere şi am vrut să-l fac nu doar ca să stabilim similaritatea dintre noi, ci să înţelegem puţin din ce le cerem oamenilor despre care scriem. Le cerem să ne explice lucruri intime despre ce fac, DE CE FAC CE FAC, ce cred, ce îi motivează, supără, bucură, întristează etc.
Mi-ar fi plăcut să pot împărtăşi exact temerile fiecărui participant, dar foile de hârtie – aşa cum le-au scris ei – au rămas în posesia lor. Am doar o listă sumară, pe care o redau mai jos. Ordinea e aleatorie.
Mi-e teamă:
- că nu citesc suficient;
- de cei care mă vor citi;
- să intervievez şi să scriu despre oamenii cunoscuţi;
- că n-am o voce;
- că n-are cine să mă editeze;
- că voi abandona;
- de dinamica cu subiecţii mei;
- de cum structurez povestea;
- că voi trişa ca să obţin ce vreau;
- să rescriu;
- de eşec;
- de primul telefon;
- că nu am timp;
- că povestea se va schimba şi eu mă voi încăpăţâna să nu văd asta;
- că pierd ideea când scriu;
- că nu ştiu să-mi transform notiţele într-o poveste;
- de cum găsesc idei;
- de scris.
Comments
One Response to “Despre asemănări şi frici”
Leave a Reply
Frumos debut de curs…
M-am gândit şi eu (deşi trişez pentru că citisem deja lista fricile celorlalţi şi le’aş şi bifa pe unele dintre ele) şi cred că frica de a trăda primează, ori pe cel din faţa mea ori pe mine, în funcţie de cine îl absoarbe mai mult pe celălalt: pentru că un proces de absorbţie trebuie să aibă loc, într’un fel sau altul, nu?