“Åžtiri pe care le simÅ£i”

Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedinţă, le dau participanÅ£ilor să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorinÅ£a de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.

Unii dintre participanţi mi-au împărtăşit deja din reacţiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac aşa cum mă sfătuiesc oamenii ăştia?

Pentru majoritatea, obiÅŸnuită cu graba ÅŸi neglijenÅ£a multor redacÅ£ii, jurnalismul narativ ÅŸi profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare ÅŸi de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacÅ£ia mea. N-am să-mi conving ÅŸefii niciodată.

Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze ÅŸtirile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):

We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.

The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”

Probabil vă întrebaÅ£i cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “ÅŸtiri pe care le simÅ£i”, jurnalism care transmite o experienţă ÅŸi un sentiment pe lângă informaÅ£ii. Păi, nu îi explici. ÃŽi dai să citească.

Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanţă de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna aÅŸa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” ÃŽn corpul ambelor mesaje era acelaÅŸi lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici ÅŸi pe care îl iubesc la nebunie.

E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câştigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o staÅ£ie de metrou din Washington, D.C. ÅŸi cântă ÅŸase compoziÅ£ii clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?

De ce a ajuns acest text un viral care circulă şi prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoţie. Pentru că vorbeşte despre cum trăim azi şi cât de absorbiţi suntem de propriile probleme. Şi nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATĂ: scenele şi vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepţie la publicare.

Dacă nu l-aţi citit, citiţi-l. Asta poate face o poveste bine documentată şi bine scrisă. Daca l-aţi citit odată, recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

Întrebaţi-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reuşeşte, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim şi a relaţiei pe care o avem cu ea.

Cum îşi permite să scrie ştiri pe care le poţi simţi? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.

Comments

15 Responses to ““Åžtiri pe care le simÅ£i””

  1. gabi on January 23rd, 2009 10:18 am

    Un post numai bun de citit dimineata. la fel si textul din WPost. multumesc.

  2. dragos on January 23rd, 2009 2:10 pm

    Un tip din presa mi-a spus odata ca in loc de Esquire prefera GQ. Evident ca l-am intrebat de ce; mi-a raspuns ca Esquire e mult prea spre arta. Adica cum, spre arta? ii zic eu. Pai ce-i cu textele alea de nu stiu cate pagini? Cine are timp sa le citeasca? El sigur nu, si va spun ca nu-i un om de inteligenta medie.
    Pai atunci ce-i si cu toate cartile astea de prin biblioteci si librarii, unele din ele groase, ca sunt si greu de manevrat in timpul cititului. Si cei si cu astia care le scriu, as putea sa adaug. Pe astia cine naiba mai are timp sa-i citeasca? Si cum se face ca unii dintre ei au mare succes?

    Pai uite ca sunt destui. Exista oameni care pur si simplu iubesc cuvantul tiparit si sunt (mai mult sau mai putin) dependenti de el. Fie el in carti sau in presa.

    Recunosc ca pana la Esquire (Romania) habar n-aveam ce-i ala jurnalism narativ.Poate ca n-am fost eu suficient de curios sau poate ca nu prea era asa ceva in presa de aici.Intamplarea a facut sa cumpar revista din pura curiozitate. Risc sa fiu patetic, dar am ramas uimit de calitatea textelor de acolo. (Pai eu eram la ani lumina de ele si probabil ca acolo voi ramane.) Ma ofticam ca era lunara si nu saptamanala. Asa ca n-o citeam imediat cap coada, preferand s-o lungesc cam o saptamana.

    Pe atunci citeam cu drag Re:publik, pe care o colectionam. Numai ca R, din pacate, incepuse sa se clatine, iar Esquire a aparut exact la timp. Si era altceva, asta mi-a fost limpede din prima.

    Dupa mine, marea problema este, de fapt, ca oamenii nu citesc sau citesc cu mare greutate. Mereu povestea cu “n-am timp”. Cred ca romanii, cei mai multi dintre ei, fug de citit ca dracu de tamaie. Daca mergi cu trenul in Italia, sa zicem, vezi o multime de oameni citind. La noi nu prea se intampla chiar asa, desi exista, in mod evident, si exceptii.

    Cititul, (ca si revistele cu proza de calitate) se descopera sau se baga pe gat.Daca prinde, prinde. Si sunt convins ca multi editori de la noi habar n-au ce-i ala jurnalism narativ.Cel putin deocamdata. Toti vor stiri de impact, sau chiar socante, de preferat. Bineinteles ca e nevoie si de asta, dar nu cred ca-i suficient.

    Dupa cum spun oamenii care deja fac tipul asta de presa, avantajul prozei lor este ca experienta redata are seva realitatii, prin filtrul experientei lor atent segmentata. In fond, si filmele inspirate din fapte reale au un altfel de impact asupra spectatorului. Cel putin asta percep eu.

    Si mai cred ca jurnalistul narativ are o pozitie din care isi permite sa scutesca cititorul de o anumita emfaza, lucru care nu se intampla la critici si la diversi comentatori. Pe langa toate celelalte calitati, textele lor au un grad mare de modestie si delicatete. Sunt transmise cu caldura. Cam asta am inteles eu din ce am vazut pana acum si din teoria pe care am citit-o zilele astea.

    PS: imi cer scuze daca am facut-o pe desteptul si am ofensat, desi sunt sigur ca blogul e citit de oameni care oricum citesc o gramada si cu siguranta scriu si bine. Daca s-a-nteles ca sunt un mare cititor, ma corectez si spun ca sunt unul obisnuit. Ma intorc la “The Boy Behind the Mask“.

  3. Cristi on January 23rd, 2009 3:23 pm

    Dragos: Apreciez mult sinceritatea ta. Nu e vorba de arta. E vorba de facut jurnalism pentru public si nu pentru arta. Si nu e doar o chestie ce tine de Esquire. Si GQ-ul american face acelasi tip de jurnalism “artistic”, lung si senzational.

    Da, e o forma predominant americana, dar eu cred mult in universilitatea povestilor si in faptul ca citirea lor te poate schimba. Si cred ca se poate face si in Romania. Doar ca trebuie ceva mai multa munca. Si jurnalistii, imi pare rau s-o spun, sunt lenesi.

  4. dragos on January 23rd, 2009 3:38 pm

    Si eu cred ca se poate face si in Romania. Dupa cum se vede, avem si oameni care scriu foarte bine si – in mod cert – exista si un public (chiar mare) pentru ce fac ei :)

  5. florentina on January 24th, 2009 12:08 am

    Ei, hai ca nu-i vorba numai de lene aici. Da, ok, sunt si ziaristi lenesi, cu asta pot sa fiu de acord. Dar sunt si ziaristi care au chef sa scrie (si nu numai chef) da’ n-au unde, domnule. Ca se trezeste icsulici care intreaba: “hai, sa fim seriosi, pentru ce-ti trebuie 6.000 de semne sa scrii despre individul care impaiaza pasari la Muzeul Antipa? Pe cine intereseaza profesia de taxidermist?! Scurteaza. Sa mai intre si alt text in baza”. De-ar fi vorba numai de lene, ar fi mai simplu.

  6. Cristi on January 24th, 2009 12:30 am

    Florentina: Am sa fiu avocatul diavolului. Icsulici e singurul editor caruia ii poti propune textul? ;-)

  7. florentina on January 24th, 2009 12:50 pm

    :) Bine intrebat. Pentru o vreme asa credeam. Acum nu mai cred asta. Ca esti prins in chingi de o publicatie anume, de regula aia unde ai cartea de munca. Dar chiar daca m-am prins ca nu-i chiar asa (sau ca nu trebuie sa fie asa), ramane cumva regretul de a fi ratat niste povesti super faine pentru ca m-am chinuit, la un moment dat, sa le strang in prea putine semne.

  8. Mihaela Iancu on January 24th, 2009 6:45 pm

    Grozav de frumos articolul.

    Daca oamenii de azi au ajuns sa prefere un anumit tip de consum media, cred ca asta se datoreaza in mare parte ofertei care le-a fost facuta. Pentru ca mass-media pot si ar trebui sa educe, sa inspire, sa responsabilizeze. Daca jurnalismul narativ cauta in lucrurile esentiale, in emotiile fara de care viata ar fi mai stearpa si livida, iar eu asta inteleg ca face, sansele sa atinga o coarda sensibila sunt mari. Intalnirile accidentale intre crampeiele astea de viata si oamenii care le-au pierdut gustul, pot schimba lucrurile. In definitiv, toti am fost odata copii, iar Weingarten spune asa:

    “The poet Billy Collins once laughingly observed that all babies are born with a knowledge of poetry, because the lub-dub of the mother’s heart is in iambic meter. Then, Collins said, life slowly starts to choke the poetry out of us. It may be true with music, too.

    There was no ethnic or demographic pattern to distinguish the people who stayed to watch Bell, or the ones who gave money, from that vast majority who hurried on past, unheeding. Whites, blacks and Asians, young and old, men and women, were represented in all three groups. But the behavior of one demographic remained absolutely consistent. Every single time a child walked past, he or she tried to stop and watch. And every single time, a parent scooted the kid away.”

    Si atunci, sa nu-ti vina sa te bucuri ca traiesti?

    Voie buna,
    Mihaela

  9. Mircea Popescu on January 25th, 2009 10:37 pm

    Foarte sanatos raspunsul. Nu-i explici, ii dai sa citeasca. Daca nu merge, e clar ca n-ai facut treaba. Tu, nu el.

  10. sandu on January 26th, 2009 9:08 pm

    Daca l-aţi citit odată, recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

    erata:
    Daca l-aţi citit O DATĂ,recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

  11. Cristi on January 27th, 2009 8:02 am

    Sandu: Corect.

  12. Mihaela Iancu on January 30th, 2009 1:27 am

    Joshua Bell, violonistul din poveste, soseste la Bucuresti anul acesta, in cadrul Festivalului George Enescu:

    “Dacă acum doi ani Joshua Bell se producea la Sala Palatului prin indisponibilizarea neaÅŸteptată a lui Maxim Vengerov, la Festivalul Enescu din anul acesta va fi unul dintre invitaÅ£ii de onoare.” (Conform unui articol semnat de Florian Baiculescu, in Observatorul Cultural)

    Mihaela

  13. Copiii mor în maşini închise : A Scrie on April 14th, 2010 11:07 am

    […] lui – ceea ce ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Åži scrie în aÅŸa fel încât să simÅ£i.) April 14, 2010 | Filed Under Lectura de weekend, […]

  14. sever ioan miu on June 29th, 2010 12:27 pm

    imi puteti spune cand va fi noua sesiune a cursului de jurnalism narativ? in toamna 2010 sau ianuarie 2011

  15. Cristi on June 30th, 2010 6:18 am

    Cel mai probabil în ianuarie 2011.

Leave a Reply