Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog ÅŸi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ÅŸtiu că jurnalismul poate avea aceeaÅŸi greutate emoÅ£ională ca ÅŸi literatura de ficÅ£iune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive ÅŸi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aÅŸa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “ÃŽngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărÅ£i de ficÅ£iune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiÅ£ei abuzate. Nu mă voi preface imparÅ£ial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaÅ£ia/dinamica dintre jurnalism ÅŸi ficÅ£iune. (AÅŸ spune dintre ficÅ£iune ÅŸi non-ficÅ£iune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaÅ£i.)

La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă ÅŸi Costi Rogozanu ÅŸi Cristina Bazavan. CitiÅ£i ÅŸi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

Comments

5 Responses to “ÃŽntrebare de weekend: Jurnalism sau ficÅ£iune?”

  1. ioana on March 28th, 2009 11:24 am

    o poveste bine spusa poate lumina. o poveste adevarata bine spusa poate schimba ceva in cel care citeste. cred ca sa vezi/infrunti/primesti emotie reala, dintr o poveste reala – e undeva mai eficient, pentru ca de fapt, avem nevoie sa intelegem oamenii reali si lumea asta. iar jurnalismul cu valente emotionale constructive asta face.

  2. Mihaela Iancu on March 28th, 2009 1:01 pm

    Cred ca jurnalismul si fictiunea pot si trebuie sa deserveasca aceeasi lume. Nu e nevoie neaparat de un „sau” la mijloc. In definitiv, amandoua spera intr-un univers mai bun, dar vorbesc diferit. Si inca un lucru important: amandoua pornesc de la ceea ce exista deja – chiar daca aleg sa fie fidele realitatii, sa o nege, sa o absoarba. Atata vreme cat nu uitam asta si nu cadem in orgolii privind supermatia uneia sau alteia, cred ca scopul poate fi atins.

    A scrie/consuma jurnalism si fictiune tine de raportul meu fata de realitate. Tine de alegeri. Asta spune si Lawrence Weschler printre altele. El a ales jurnalismul fara a palmui fictiunea, dintr-o necesitate aproape.

    Fie ca plasmuim realitati sau scriem despre cea din care facem parte, nu o putem face decat intelegand bine de la ce pornim, documentandu-ne, vorbind cu oamenii, incercand sa aflam cum i-ar fi mai bine povestii, cum ar fi mai corect spusa: prin jurnalism sau fictionalizand-o? Spune ea mai multe daca o transformi in carte/film/piesa de teatru? Cred ca e de prisos sa o duci pe alt drum sau sa spui altceva cu ea daca nu esti convins ca asta ar aduce-o ami aproape de oameni, ca ar face-o mai accesibila, si nu mai „pretioasa”. Daca transformi o poveste reala buna intr-o „opera de arta” doar pentru ca arta e „inaltatoare” si jurnalismul „comun”, nu are rost. Aici e doar vanitate.

    Emotia realitatii poate fi la fel de puternica ca si cea din fictiune. Toti vrem sa fim mici dumnezei. Intrebarea e: are lumea nevoie de noi si de creatiile noastre?

    Mihaela

  3. Gabi on March 28th, 2009 5:47 pm

    “Literatura” care a avut intotdeauna cel mai mare impact asupra mea e cea care reproduce cat mai fidel realitatea. Carti in care se vedea la fiecare rand ca cei care le-au scris au vrut ca eu sa cred povestile de acolo. Imi place sa cred ca un “fictionalist”, inainte sa-si puna personajul sa spuna sau sa faca anumite lucruri, a petrecut suficient de mult timp in realitate, documentandu-se, pentru a intelege cum functioneaza cat mai multe lucruri. Cum vorbesc persoanele care seamana cu personajul meu? Cum se imbraca? Ce mananca? Ce boli au? In ce cred? Asta da credibilitatea oricarui demers, fictional sau documentar. Cand credibilitatea e acolo, nici nu se simte dar povestea isi face treaba si transmite “adevarul” ala mai mare catre care aspira. Cand lipseste, e primul lucru care se vede – e un ghimpe care nu te lasa sa mergi mai departe cum trebuie.
    Problema nu cred ca e neaparat cu distinctia dintre fictiune si realitate, intre literatura si jurnalism, ci cu scopul celui care se apuca sa scrie: scriu ca sa iti spun ceva mai important pentru noi toti sau o fac ca sa ma dau destept?
    E inca prea devreme sa cerem “autorilor” de la noi sa scrie non-fictiune, dar as vrea tare mult sa le putem cere sa fie credibili. atat. e cel mai simplu punct de pornire.

  4. Sandra on March 30th, 2009 9:23 pm

    Mi se pare un pic gresit punctul de pornire pentru discutie: La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul.

    Depinde ce fel de jurnalism citisera cei care au spus asta. Probabil stirile din tabloide despre fata care a imbolnavit un sat de sifilis. Si daca asta e referinta, nu poti sa-i condamni pe cei care au spus ca jurnalismul nu poate reda adevarul:)

    Dar daca vorbim de adevar, nu vad cum ar putea fictiunea sa-l surprinda, cand in dictionar se explica drept o plasmuire a imaginatiei, o nascocire.

    Cu impactul mi se pare ceva mai complicat. Cred ca e mult mai usor sa pui un personaj sa spuna sau sa faca ceva pentru a sublinia o idee, decat sa incerci sa subliniezi o idee folosind ceea ce personajul chiar a facut si a spus.

    Iar exemplele romanesti in care un jurnalist a incercat sa povesteasca un personaj sunt numarabile pe degete. Aici sunt total de acord cu Gabi, e prea devreme. Hai sa na mai intrebam o data peste cinci ani.

  5. Doho on April 11th, 2009 3:23 pm

    Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii?
    Da. Unoeri are un impact emotional asupra unui cititor-telespectator mediu mult mai mare decat fictiunea. Problema e, nici nu stiu daca mai merita subliniat, e ca textul jurnalistic e livrat cel mai adesea intr-un pachet standardizat, cliseizat, tabloidizat.

    Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară?
    Nu. Am mai multe exemple in cap: ma gandesc la Capote, Mailer, Tom Wolfe, Hunter S. Thompson, care au abordat in anii 60 romanul non-fictional. Toti abordau subiecte diferite, din varii domenii: politic, cultural, social etc. Exista cateva trasaturi comune in tehnicile lor, insa stilurile sunt extrem de diferite. Nu cred ca sunt anumite subiecte care se pliaza mai bine pentru un gen anume, cred ca tine de plierea acelui gen pe firea scriitorului (si cand zic scriitor ma gandesc si la cel care scrie nonfictional)

    Care e relaţia dintre cele două forme?
    Bineinteles, complexa. La noi, in Romania, exista o oarecare distanta fata de abordarea scriitoriceasca documentarista pentru ca ani de zile cultura romaneasca era un escapista… vezi succesul in comunism a teoriei autonomiei esteticului. Iti dau doua linkuri de pe blogul meu (si daca esti interesat pot sa iti trimit pe mail studiul meu despre romanul nonfictional american si o incercare proprie de a scrie nonfiction):
    1. http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/19/pauza-publicitara-iii/
    2. http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/13/doho-e-scriitor-non-fictional-ii/

Leave a Reply