De patru ani, dintotdeauna

ÃŽncă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediÅ£ia iarnă-primăvaraă ’09.

Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranţă rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Ţin povestea asta în mine de patru ani de zile şi mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost uşor s-o aştern.

MulÅ£i dintre noi avem poveÅŸti care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm ÅŸi să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgenÅ£a celui pe care-l veÅ£i citi.

La final e ÅŸi un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.

==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA

De Sintia Radu
==================================

Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Aşa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aş fi avut dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Şi nu doar la nas. Să îşi lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să îşi bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuţă care dă semne că ar şchiopăta sau să îşi spele maşina bine pe dedesubt că rugineşte.

L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că ÅŸtiu totul despre dragoste ÅŸi visam să devin consilier matrominial ca să împărtăşesc din experienÅ£a mea de viaţă. Avusesem vreo doi iubiÅ£i online ÅŸi unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm „un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ÅŸti pasionaÅ£i de tehnologie, balerini ÅŸi maseuri, studenÅ£i la teologie ÅŸi bucătari, frustraÅ£i ÅŸi aroganÅ£i, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. ÃŽmi petreceam ore în ÅŸir aranjându-mi Å£inuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.

O lună-ntreagă am vorbit pe net, destul ca xintya2001 să îşi formeze o părere despre sagacios: student de 21 de ani, contrabandist, criminal, nebun, psihopat, cu gânduri sinucigaÅŸe după o relaÅ£ie eÅŸuată. Se criza când „xintya was typing a message” ÅŸi scria cu CAPS să îmi arate cât e de nervos. Se tânguia că Petronela l-a părăsit ÅŸi s-a aruncat a doua zi în braÅ£ele unui alt bărbat. ÃŽn poze era mereu îmbrăcat în negru ÅŸi părea gata de atac. ÃŽl salvau ochelarii, care îndulceau figura tăioasă, dându-i un aer de „geek”. Uneori apărea fără ei, iar cearcanele i se prelingeau de la baza ochilor.

După îndelungile lui insistenÅ£e, ne-am dat întânire la PiaÅ£a Romană, într-o sâmbătă caniculară de iulie. Deja mă plictisisem de întâlnirile „oarbe”, dar acceptasem să ne vedem. ÃŽmi zisese cu o zi înainte să aduc cu mine pe cine vreau, chiar ÅŸi „Armata română”, numai să apar. ÃŽntârziam ÅŸi m-a sunat pe drum să îmi spună că mă aÅŸteaptă oricât, pentru că o ghicitoare îi spusese că sâmbătă îşi va întâlni marea dragoste. I-am zis că e nebun ÅŸi că fac stânga-mprejur.

L-am distins dintr-o mare de oameni care tranzitau grăbiţi bulevardul: mediu de statură, ras în cap, îmbrăcat cu un tricou negru descheiat la primul nasture şi o pereche de pantaloni în ton. Purta o pereche de papuci din piele neagră, pe care i-am aruncat personal un an mai tarziu. Mi-a întins mâna de cum am părăsit scara rulantă de la metrou. Ochii îi sclipeau mai tare decât ochelarii proaspăt spălaţi cu săpun şi trataţi cu soluţie dezinfectantă.

„Hai că nu eÅŸti aÅŸa înaltă”, mi-a spus. (La 1,75 m, primul criteriu după care ÅŸtergeam numerele băieÅ£ilor din agendă era înalÅ£imea.)

M-a sărutat pe obraz şi m-a prezentat apoi unor colege de facultate, cu care s-a întâlnit întâmplător la gura de metrou. Fetele scuipau seminţe rezemate de gardul care separa trotuarul de bulevard.

„V-am zis io că vine….ziceau că  o să mă laÅŸi baltă sau că ai mustaţă”, mi-a ÅŸoptit la ureche.

Ne-am dus la o terasă aglomerată, fără chelneri. „Ce vrei să bei?”, m-a întrebat. „Ce vrei tu”. S-a întors cu două sticle de Cola care să însoÅ£ească cele două batoane Kit Kat pe care mi le cumpărase din cartier.

Am vorbit zeci de minute, timp în care tot ce îmi spunea mi se părea amuzant. Nu ÅŸtiam dacă să râd sau nu. O criză de amuzament la prima întâlnire ar fi dezamăgit-o pe colega mea de clasă, care încercase să mă „dreseze” înainte de a-l vedea pe contrabandist. Mă pusese să notez în carneÅ£el că n-o să râd în hohote chiar dacă o să îmi vină. Cică el „s-ar oripila ÅŸi nu ar vrea sa mă vadă a doua oară”. Culmea era că începuse să îmi pese dacă el nu ar fi vrut să mă revadă.

Mi-a povestit cum colegul de bancă îl tachina în ÅŸcoala generală, spunându-i „aragaz cu patru ochiuri” ÅŸi cum i-a răspuns: „Da bă, da’ un aragaz cu 4 ochiuri e mai scump decât unul cu 2″. Mi s-a rupt filmul. Am căzut sub masă de râs, aÅ£intind spre noi ochii celor de la terasă. ÃŽmi trădasem lookul de fată greu impresionabilă. ÃŽn schimbul ei a apărut hlizita de-a doiÅŸpea, care se împiedica de toÅ£i colegii când trecea pe coridor, care îşi tunsese de curând părul blond ÅŸi lung pentru a face loc unui look „sovaj” care să dea pe spate voleibaliÅŸtii de la ÅŸcoală.

Am Å£inut-o aÅŸa până când discuÅ£ia dintre un tip ÅŸi o tipă, cuplu strategic poziÅ£ionat în spatele meu, a degenerat într-o ceartă. Ea s-a ridicat, a înjurat puternic printre lacrimi ÅŸi a aruncat cu un scaun de metal în direcÅ£ia capului meu. Am simÅ£it un curent de aer rece pe lângă urechea stângă ÅŸi partenerul meu de masă a sărit de pe scaun, zugrăvindu-ÅŸi pe chip  expresia de răufăcător după care îl botezasem „contrabandist”. I-am strigat să stea jos, să nu intervină. Mă ÅŸi vedeam târâtă pe la secÅ£ii de poliÅ£ie în miez de noapte, cu el pe post de infractor. S-a aÅŸezat înapoi  pe scaun, deÅŸi tipa cu gânduri ucigaÅŸe plângea în continuare ÅŸi Å£ipa că iubitul ei e un nenorocit care s-a găsit să îi pună coarne cu cea mai bună prietenă. „Da’ taci făăă dracu! Se uită ăştia la noi, băga-mi-aÅŸ piciorul să-mi bag!”. Degeaba. Lumea din jur a început să înjure ÅŸi să îi someze csă plece de la terasă. ÃŽnvinÅŸii s-au retras protestând ÅŸi ameninţând că se vor otrăvi reciproc.

ÃŽn ciuda incidentului neplăcut, restul timpului l-am petrecut în tonul primelor minute: zâmbete, râsete ÅŸi o atmosferă de „te cunosc dintotdeauna”.

La despărţire mi-a mărturist că a avut emoţii mari, că se temea să nu se fâstâcească. Pe drum, mi-a dat un SMS să îmi spună că pe capacul Colei pe care nu apucase să o desfacă la masă scria că a câştigat o altă sticlă. I-a scăpat capacul între şinele de metrou.

Timp de un an am legat o prietenie strânsă. Avea grijă de mine ca de sora lui mai mică. Îl sunam de câte ori luam o notă bună sau un coleg îmi făcea cu ochiul. Uneori adormeam în timp ce el îmi spunea poveşti la telefon. I-am cunoscut prietenii, familia, câinele şi papagalul. M-am integrat în viaţa lui atât de bine încât nu mai ţin minte momentul în care s-a făcut trecerea de la ţinerea de mână la primul sărut. Nu l-a deranjat niciodată că în timp ce povestea cu prietenii despre examene şi licenţă eu le împărtăşeam emoţiile mele legate de Bac.

Au trecut patru ani de atunci. Am fost împreună când am intrat la facultate, când am plâns după o ceartă cu părinţii şi când mi s-a făcut dor de colegii de liceu. Lui i-am zis că mi-ar plăcea să scriu, lui i-am împărtăşit entuziasmul primului interviu şi tot lui i-am mărturisit că nu mă cred în stare să duc la capăt primul articol.

xintya2001 şi sagacios au devenit Sintia şi Miki. Ea, la fel de ameţită şi dezorganizată ca la 17 ani, cu aceleaşi incertitudini şi crize existenţiale. El, cu acelaşi simţ al umorului şi aceeaşi nevoie de a proteja, cu aceeaşi ochelari lustruiţi care sclipesc în lumina becului ecologic, cu acelaşi nas drept, al naibii de drept, pe care sper ca într-o bună zi cineva să îl moştenească.

==================================

Un dialog cu Sintia

*  Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Am vrut să scriu la început despre despărţire. Nu s-a mai produs despărţirea oricât m-am chinuit J şi s-a transformat totul într-o frumoasă poveste de dragoste. Prin textul ăsta, am vrut să arăt la ce pot duce prejudecăţile şi cum era să pierd eu o persoană aşa drăguţă ca Miki dacă nu acceptam să mă întâlnesc cu el.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
ÃŽmi place începutul. Cred că îl conturează bine ca personalitate pe Miki. Reiese că e tipicar, fixoman, dar ÅŸi grijuliu ÅŸi tandru. Nu e ceva care să nu îmi placă neapărat. AÅŸ fi vrut să vorbesc mai mult despre perioada de dinaintea întâlnirii: cum trăgea el de mine să ne cunoaÅŸtem, cum îl refuzam invocând tot felul de motive, cum i-am dat offline o lună pentru că nu îl suportam ÅŸi el îmi trimitea bancuri în fiecare zi ÅŸi îmi scria câte-un monolog luuung în care îmi spunea că ar vrea să mai vorbim… o grămadă de alte chestii haioase.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a ieÅŸit. A fost un text pe care l-am simÅ£it din plin. The show don‘t tell part la fel. A fost mai greu cu descrierea scandalului de la terasă. Nu prea mă descurc la descrierile rapide, dinamice. Acolo am modificat cel mai mult.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris 3 ca toată lumea, dar de la primul feedback am stat destul de liniÅŸtită. Restul au fost modificări mărunte: am mai clarificat unele lucruri, am mai schimbat cuvinte…dar nimic care să afecteze textul în profunzime.

* Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
Cine îl citeşte, poate crede că m-am expus destul de mult vorbind despre ceva atât de personal precum o poveste de dragoste. Eu nu simt asta. E ceva cu care mă mândresc şi ştii cum e? Când iubeşti, vrei să afle toată lumea.

* Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
Am învăţat că cele mai bune texte sunt cele cu care te identifici, în care ai multă informaţie, în care nu trebuie să te uiţi mereu pe notiţe, ci ai toate datele inside. Asta voi încerca să fac cu toate textele. Chiar dacă voi scrie despre persoane pe care nu le cunosc, vreau să vorbesc mult cu ele şi să le las să îmi invadeze viaţa. Să le văd, să le aud şi să le simt pe oriunde merg.

Comments

6 Responses to “De patru ani, dintotdeauna”

  1. Miss M on April 11th, 2009 10:17 am

    Placuta lectura de dimineata :) Felicitari Sintiei!

  2. dia radu on April 11th, 2009 11:11 am

    Foarte bun si alert textul. Pe langa faptul ca subiectul te tine, scriitura e si ea foarte buna, fara paranteze inutile, fara digresiuni sau portrete labartate. are un ritm de lectura foarte bun si e teribil de amuzant.

  3. runbaby on April 11th, 2009 1:37 pm

    :)

  4. Sorana on April 11th, 2009 2:59 pm

    “Au trecut patru ani de atunci. Am fost împreună când am intrat la facultate, când am plâns după o ceartă cu părinÅ£ii ÅŸi când mi s-a făcut dor de colegii de liceu.” sounds so familiar. Inca o dovada ca povestile sunt universale, oricat de “personale” ar fi. Mi-a placut textul.

  5. Ioana on April 11th, 2009 8:34 pm

    La fel cum a spus si Sorana,textul asta e inca o dovada ca majoritatea povestilor sunt universal valabile.Eu una m-am regasit in textul Sintiei poate prea mult…

  6. marina on December 3rd, 2009 8:45 pm

    Un text absolut superb din toate punctele de vedere: impecabil scris, transmite atat de multe incat eu chiar am ramas impresionata. Felicitari!

Leave a Reply