O zi de bărbat

Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e ușor să descrii o experiență formativă, cum e prima relație serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construiești un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.

Matei a ales o abordare nepretențioasă: extraordinarul acelui moment din viața lui era rutina. Eu cred că a funcționat.

La final e și un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.

==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT

De Matei Schwartz
==================================

Deschid ochii. În fața lor zace un televizor Sony, cam din aceeași generație cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit și lățit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniștit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat și intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiți, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, și părul șaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Oanei nu-i convenea că dorm mult, deși era și ea o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O țin minte legănându-și ușor corpul înainte să adoarmă, ca un copil sugar într-un țarc. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din București. Întrebasem un amic dacă știa cine era femeia cu căutătură de felină cu care schimbam priviri și-mi răspunsese ca și cum ar fi trebuit s-o știu de la televizor: “Cum, nu știi? Oana”. Am curtat-o câteva săptămâni bune, timp în care mi-am folosit toate armele seducției pe care le stăpâneam la vremea aceea. Împărțeam același pat deja de două-trei luni, dar nu se trezise niciodată după mine. Å¢inea să mă disciplineze, poate tocmai pentru că ei îi lipsise disciplina.

Pășesc însoțit de zgomotul ascuțit de parchet vechi. Intru din dormitor în camera de zi și de-acolo în bucătărie, trecând printr-un hol comun. De obicei m-ar fi izbit un miros de cafea și ochiuri, amestecat cu fum de tigară, într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. Dar Oana stă sprijinită de perete, cu mâna în care ține țigara îndreptată grațios spre geam. “Dulcică, tu dormi și ne-au tăiat gazele!” Mă prefac îngrijorat.

Mai fusesem cu alte fete, dar Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu urma să împlinesc 19 peste câteva săptămâni, la sfârșitul lui iulie. Trăia pe cont propriu de la 17 ani. Timp de zece ani fusese manechin profesionist, unul chiar cunoscut. Făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea ochii căprui și buzele cărnoase. Pielea ei era rumenă, corpul zvelt, spatele drept și picioarele subțiri. Ai fi putut spune că era prea slabă. Glumeam tot timpul pe seama pomeților ei proeminenți, parcă sculptați de un artist expresionist, sau a urechilor firave, ca niște bijuterii. Poate că de-asta nu purta cercei.

Deschid cu gesturi automate frigiderul, scot un borcan de zacuscă sârbească, un mezel și probabil o jumătate de rolă de cașcaval. Fac sandvișuri pentru amândoi. Pâinea e cam veche. Îmi mut privirea înspre pereții nezugrăviți și triști, înveseliți un pic de un desen de-ale mele. Fereastra din bucătăria Oanei oferă una dintre cele mai urâte proiecții ale Bucureștiului: o pădure de clădiri cenușii în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă, cu ferestrele față în față cu ale noastre. O băbuță sclerozată hrănește zilnic porumbei, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana și Maya au certat-o dese ori, fără folos. Acum nu avem gaz, dar cred că știu cum putem lua bani ca să-l platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, rezidentă la Spitalul de Urgență. Maya era sârboaică și ușor nebună. Aveau o relație foarte apropiată, ajutată și de conjunctură: dormeau în același pat din lipsă de spațiu și preferaseră să împartă toate cheltuielile pentru că nu și-ar fi permis să locuiască separat. Am simpatizat-o de la început și cred că și ea pe mine, cel puțin până când am ajuns să-i sufoc spațiul personal. Și-a găsit ““ în fine ““ un amant coleg de serviciu și dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puțini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu și Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist și consilier vestimentar. Eu studiam modă la Facultatea de Arte, lucram ocazional în presa de specialitate și încercam să o ajut cu tot ce puteam. Câștigam câteva sute bune de euro pentru fiecare job, dar activam pe o piață destul de blocată vara și Oana tocmai renunțase la un contract stabil cu cea mai veche clientă a ei. Nu ne era ușor.

Îi propun să mergem cu taxiul până la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm niște bani, zic. Trebuie să ne îmbrăcăm ““ procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă și de șapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prostește și se joacă cu mine. Nu și astăzi. Astăzi este tensionată și grăbită. Liftul face un zgomot sinistru la etajul șase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de una dintre intrările în Primăria Generală a Bucureștiului. Ieșim din clădire. Mă uit în portofel, la milionul de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relația noastră din cauza diferenței de vârstă. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o niciodată pe Oana. Când s-a terminat și m-am mutat înapoi acasă, mi-am găsit camera transformată în dressing și o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie. M-am mutat singur după alte două-trei luni.

La gaze aflăm că pe lângă facturi mai avem de plătit 300 de lei, taxa de rebranșare. Oana este prea nervoasă și sunt nevoit să intervin. Negociez fără folos cu funcționara și achit diferența cu un rânjet politicos. Mă bucur în sinea mea că făcusem drumul până la sora ei ca să luăm bani, dar știu că iar rămânem lefteri. Simt totuși cum mă cuprinde un sentiment de ușurare, ca atunci când ai trecut de un obstacol și mai că-l aștepti cu interes pe următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya și râdem din nou ca niște copii isterici. “Matei, gasește și mie un baiat așa ca tine, tânar și frumos!”, mă imploră sârboaica aproape zilnic. Amantul vine să o ia cu mașina și eu voi dormi iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei și al problemelor de om matur, în condițiile în care ai mei ar fi putut să continue să mă răsfețe. De ce făceam curat în casă și spălam vasele pentru prima oară în viață? De ce renunțasem la întâlnirile cu prietenii și la jocurile pe computer sau pe console video? N-a știut nimeni că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam doar ouă și pâine sau altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Aveam să cresc într-un an cât alții în șapte, în pielea unui Făt-Frumos imberb pentru o femeie superbă, cu treisprezece ani mai în vârstă.

Înainte de somn facem duș, de obicei cu rândul și cu ușa deschisă, ca să putem comunica. Îi contemplu silueta perfectă și o aștept în dormitor, unde își masează tot corpul cu o cremă foarte grasă. O ajut și eu. Ne întindem în pat și o iau în brațe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ține telecomanda “pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăbovește pe un post de muzică, apoi începe să se legene. Adoarme înaintea mea și o aud scrâșnind din dinți în somn. O sărut pe obraz și zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

==================================
Un dialog cu Matei:

* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Am propus trei subiecte, dar până la urmă și tu și eu am crezut (sau cel puțin așa mi s-a părut mie) mai mult în cel de față. Am vrut să transmit o fărâmă din trăirile unui puști de 18 ani care se forțează să devină bărbat. Puștiul ăla se întâmplă să fiu eu și povestea asta se întâmplă să fie una pe care simțeam că trebuia s-o spun cât mai repede.

* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Ce ți-a reușit și ce nu?
Îmi place că am senzatia unui text curat, care transmite destul de fidel senzațiile mele de-atunci. Mi-a reușit – zic eu – alternanța momentelor de acțiune cu cele de reflexie. Nu îl consider un text genial, dar cred că am reușit să-i corectez greșelile pe măsură ce am înaintat cu drafturile. Îmi place…

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cred că cel mai greu a fost să mă conving să scap (de la un draft la celălalt) de cuvintele, frazele, paragrafele de care textul nu avea nevoie. La unele dintre ele începi parcă să ții fără să știi de ce și ai senzația că riști să pierzi cine știe ce, când de fapt textul tău câștigă în calitate.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
4 drafturi să zicem. Poate 3 si jumătate. Draftul 2. Pentru că atunci a trebuit să mă lămuresc ce vroiam exact cu textul ăsta.

* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Nu știu dacă pot spune că m-am expus. Am expus o bucată din trecutul meu, în primul rând pentru că aveam eu nevoie să scot povestea asta din mine (sau măcar o parte din ea) și în al doilea rând pentru că am crezut sincer că aveam un text cu care ar empatiza destui și din care alții ar putea chiar învăța. Sper să nu exagerez…

* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Am învățat să fiu exigent cu textele mele, chiar și atunci când numai eu pot proba unele fapte și detalii. Scriind despre mine conștient că majoritatea cititorilor mei – în cazul fericit – nu mă cunosc, cred că mi-am mărit cumva capacitatea de introspecție. Independent de “jurnalismul personal”, am învățat pe textul ăsta să-mi imbunătățesc textul gradual, de la un draft la celălalt. Începe să mă fascineze un proces pe care până acum îl făceam uitat.

Comments

2 Responses to “O zi de bărbat”

  1. florentina on April 22nd, 2009 9:23 pm

    Da. Imi place textul asta. Ce mai scrie Matei?

  2. sofia on April 26th, 2009 9:24 am

    Asta e doar inceputul, fragmentul cere o continuare. Textul nu e de atmosfera ci are un fir epic proeminent care se taie prea brusc la final si ma lasa cu ochii in soare. Ca cititor ma simt sedus si abandonat.

Leave a Reply