O zi de bărbat

Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e uşor să descrii o experienţă formativă, cum e prima relaţie serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construieşti un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.

Matei a ales o abordare nepretenţioasă: extraordinarul acelui moment din viaţa lui era rutina. Eu cred că a funcţionat.

La final e ÅŸi un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.

==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT

De Matei Schwartz
==================================

Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi lăţit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Oanei nu-i convenea că dorm mult, deşi era şi ea o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O ţin minte legănându-şi uşor corpul înainte să adoarmă, ca un copil sugar într-un ţarc. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din Bucureşti. Întrebasem un amic dacă ştia cine era femeia cu căutătură de felină cu care schimbam priviri şi-mi răspunsese ca şi cum ar fi trebuit s-o ştiu de la televizor: „Cum, nu ştii? Oana”. Am curtat-o câteva săptămâni bune, timp în care mi-am folosit toate armele seducţiei pe care le stăpâneam la vremea aceea. Împărţeam acelaşi pat deja de două-trei luni, dar nu se trezise niciodată după mine. Ţinea să mă disciplineze, poate tocmai pentru că ei îi lipsise disciplina.

Păşesc însoţit de zgomotul ascuţit de parchet vechi. Intru din dormitor în camera de zi şi de-acolo în bucătărie, trecând printr-un hol comun. De obicei m-ar fi izbit un miros de cafea şi ochiuri, amestecat cu fum de tigară, într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. Dar Oana stă sprijinită de perete, cu mâna în care ţine ţigara îndreptată graţios spre geam. „Dulcică, tu dormi şi ne-au tăiat gazele!” Mă prefac îngrijorat.

Mai fusesem cu alte fete, dar Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu urma să împlinesc 19 peste câteva săptămâni, la sfârşitul lui iulie. Trăia pe cont propriu de la 17 ani. Timp de zece ani fusese manechin profesionist, unul chiar cunoscut. Făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea ochii căprui şi buzele cărnoase. Pielea ei era rumenă, corpul zvelt, spatele drept şi picioarele subţiri. Ai fi putut spune că era prea slabă. Glumeam tot timpul pe seama pomeţilor ei proeminenţi, parcă sculptaţi de un artist expresionist, sau a urechilor firave, ca nişte bijuterii. Poate că de-asta nu purta cercei.

Deschid cu gesturi automate frigiderul, scot un borcan de zacuscă sârbească, un mezel şi probabil o jumătate de rolă de caşcaval. Fac sandvişuri pentru amândoi. Pâinea e cam veche. Îmi mut privirea înspre pereţii nezugrăviţi şi trişti, înveseliţi un pic de un desen de-ale mele. Fereastra din bucătăria Oanei oferă una dintre cele mai urâte proiecţii ale Bucureştiului: o pădure de clădiri cenuşii în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă, cu ferestrele faţă în faţă cu ale noastre. O băbuţă sclerozată hrăneşte zilnic porumbei, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana şi Maya au certat-o dese ori, fără folos. Acum nu avem gaz, dar cred că ştiu cum putem lua bani ca să-l platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, rezidentă la Spitalul de Urgenţă. Maya era sârboaică şi uşor nebună. Aveau o relaţie foarte apropiată, ajutată şi de conjunctură: dormeau în acelaşi pat din lipsă de spaţiu şi preferaseră să împartă toate cheltuielile pentru că nu şi-ar fi permis să locuiască separat. Am simpatizat-o de la început şi cred că şi ea pe mine, cel puţin până când am ajuns să-i sufoc spaţiul personal. Şi-a găsit – în fine – un amant coleg de serviciu şi dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puţini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu şi Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist şi consilier vestimentar. Eu studiam modă la Facultatea de Arte, lucram ocazional în presa de specialitate şi încercam să o ajut cu tot ce puteam. Câştigam câteva sute bune de euro pentru fiecare job, dar activam pe o piaţă destul de blocată vara şi Oana tocmai renunţase la un contract stabil cu cea mai veche clientă a ei. Nu ne era uşor.

Îi propun să mergem cu taxiul până la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm nişte bani, zic. Trebuie să ne îmbrăcăm – procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă şi de şapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prosteşte şi se joacă cu mine. Nu şi astăzi. Astăzi este tensionată şi grăbită. Liftul face un zgomot sinistru la etajul şase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de una dintre intrările în Primăria Generală a Bucureştiului. Ieşim din clădire. Mă uit în portofel, la milionul de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relaţia noastră din cauza diferenţei de vârstă. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o niciodată pe Oana. Când s-a terminat şi m-am mutat înapoi acasă, mi-am găsit camera transformată în dressing şi o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie. M-am mutat singur după alte două-trei luni.

La gaze aflăm că pe lângă facturi mai avem de plătit 300 de lei, taxa de rebranşare. Oana este prea nervoasă şi sunt nevoit să intervin. Negociez fără folos cu funcţionara şi achit diferenţa cu un rânjet politicos. Mă bucur în sinea mea că făcusem drumul până la sora ei ca să luăm bani, dar ştiu că iar rămânem lefteri. Simt totuşi cum mă cuprinde un sentiment de uşurare, ca atunci când ai trecut de un obstacol şi mai că-l aştepti cu interes pe următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya şi râdem din nou ca nişte copii isterici. „Matei, gaseşte şi mie un baiat aşa ca tine, tânar şi frumos!”, mă imploră sârboaica aproape zilnic. Amantul vine să o ia cu maşina şi eu voi dormi iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei şi al problemelor de om matur, în condiţiile în care ai mei ar fi putut să continue să mă răsfeţe. De ce făceam curat în casă şi spălam vasele pentru prima oară în viaţă? De ce renunţasem la întâlnirile cu prietenii şi la jocurile pe computer sau pe console video? N-a ştiut nimeni că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam doar ouă şi pâine sau altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Aveam să cresc într-un an cât alţii în şapte, în pielea unui Făt-Frumos imberb pentru o femeie superbă, cu treisprezece ani mai în vârstă.

Înainte de somn facem duş, de obicei cu rândul şi cu uşa deschisă, ca să putem comunica. Îi contemplu silueta perfectă şi o aştept în dormitor, unde îşi masează tot corpul cu o cremă foarte grasă. O ajut şi eu. Ne întindem în pat şi o iau în braţe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ţine telecomanda „pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăboveşte pe un post de muzică, apoi începe să se legene. Adoarme înaintea mea şi o aud scrâşnind din dinţi în somn. O sărut pe obraz şi zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

==================================
Un dialog cu Matei:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Am propus trei subiecte, dar până la urmă şi tu şi eu am crezut (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie) mai mult în cel de faţă. Am vrut să transmit o fărâmă din trăirile unui puşti de 18 ani care se forţează să devină bărbat. Puştiul ăla se întâmplă să fiu eu şi povestea asta se întâmplă să fie una pe care simţeam că trebuia s-o spun cât mai repede.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
ÃŽmi place că am senzatia unui text curat, care transmite destul de fidel senzaÅ£iile mele de-atunci. Mi-a reuÅŸit – zic eu – alternanÅ£a momentelor de acÅ£iune cu cele de reflexie. Nu îl consider un text genial, dar cred că am reuÅŸit să-i corectez greÅŸelile pe măsură ce am înaintat cu drafturile. ÃŽmi place…

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cred că cel mai greu a fost să mă conving să scap (de la un draft la celălalt) de cuvintele, frazele, paragrafele de care textul nu avea nevoie. La unele dintre ele începi parcă să ţii fără să ştii de ce şi ai senzaţia că rişti să pierzi cine ştie ce, când de fapt textul tău câştigă în calitate.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
4 drafturi să zicem. Poate 3 si jumătate. Draftul 2. Pentru că atunci a trebuit să mă lămuresc ce vroiam exact cu textul ăsta.

* Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
Nu ÅŸtiu dacă pot spune că m-am expus. Am expus o bucată din trecutul meu, în primul rând pentru că aveam eu nevoie să scot povestea asta din mine (sau măcar o parte din ea) ÅŸi în al doilea rând pentru că am crezut sincer că aveam un text cu care ar empatiza destui ÅŸi din care alÅ£ii ar putea chiar învăţa. Sper să nu exagerez…

* Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
Am învăţat să fiu exigent cu textele mele, chiar ÅŸi atunci când numai eu pot proba unele fapte ÅŸi detalii. Scriind despre mine conÅŸtient că majoritatea cititorilor mei – în cazul fericit – nu mă cunosc, cred că mi-am mărit cumva capacitatea de introspecÅ£ie. Independent de “jurnalismul personal”, am învăţat pe textul ăsta să-mi imbunătăţesc textul gradual, de la un draft la celălalt. ÃŽncepe să mă fascineze un proces pe care până acum îl făceam uitat.

Comments

2 Responses to “O zi de bărbat”

  1. florentina on April 22nd, 2009 9:23 pm

    Da. Imi place textul asta. Ce mai scrie Matei?

  2. sofia on April 26th, 2009 9:24 am

    Asta e doar inceputul, fragmentul cere o continuare. Textul nu e de atmosfera ci are un fir epic proeminent care se taie prea brusc la final si ma lasa cu ochii in soare. Ca cititor ma simt sedus si abandonat.

Leave a Reply