Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal
Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînţeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci şi în ce aleg să notez când sunt pe teren şi chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci şi personal, eu interpretez, filtrez, reacţionez la ce văd şi la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Şi nu, nu vorbesc de opinie.
Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând nişte vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferaţi, un scriitor care filtrează şi interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones şi The Terrible Boy)
I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not. (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.
LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force. Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room. I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness. But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery. I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.
Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu nişte citate, considerând că lucrurile mişto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăţa curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?
Mă întorc puţin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală şi despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaţionale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înşurubat şi atunci când consumăm ceva şi că vom reacţiona cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informaţii, concluzii, imagini în viaţa noastră.)
Îmi asum deci reacţia subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conţine o poveste şi trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre şi nesiguranţă, al doilea este despre procesul creativ şi nevoia de a-l desface în bucăţi pentru a-l înţelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Şi bineînţeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, poveşti despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înţelege câte ceva despre cine sunt.
Personal. Şi touşi jurnalism. Şi incredibil de puternic.
Comments
6 Responses to “Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal”
Leave a Reply
Da, da, de o mie de ori da. Asta e unul din punctele cotite cand realizezi cat de important e ce traiesti, cand citesti ceea ce traiesti. E un fel de urgenta, de furie fara pic de rautate, care trebuie sa tasneasca si isi croieste drum prin tine, afara, cand scrii. Ce te roade pe tine pana cand nu mai ai stare, o sa sape si alaturi. Cand iei lucrurile asa mai inseamna si ca iti pasa. Ce nerusinare pentru “obiectivitatea jurnalistica”, nu?
Mihaela
La mine a avut un efect asemanator (cred) prima parte a episodului despre Quitting si cum o intamplare sau o interogatie absolut stupida sau nesemnificativa iti poate schimba viata (“shouldn’t the letter Q be further back in the alphabet?”). Si, la randul lui, episodul asta a avut un efect asupra unei decizii majore pe care am luat-o la cateva saptamani dupa ce l-am ascultat (poate inconstient).
Pe scurt, Cristi, complet de acord cu tine.
abia astept sa ajung acasa sa pot citi in liniste. pana atunci, (si pentru ca e destul de probabil ca voi fi in situatia asta), cum te pregatesti sa iei un interviu, 10 minute in spatele scenei inainte ca formatia pe care o adori urca pe scena? cum nu te pierzi? cum tii minte? cum scrii? cum desparti fanul de reporter? sau poate ca mai bine nu? pe hartie am invatat ca e mai bine daca merg mana in mana, dar in realitate, in fata obiectului afectiunii?
recomanzi ceva de citit in tema asta? fan as interviewer? sau despre interviuri in general?
Rhea: Nu fugi de statutul de fan. Îţi conferă o umanitate care ar trebui să mai relaxeze atmosfera. Nu te stresa cu întrebările – dacă eşti fan ştii deja lucruri despre trecutul trupei. Depinde, cred eu, de ce cauţi. Cel mai frumos ar fi să întrebi trupa la ce se gândesc înainte să iasă pe scenă. Dacă au emoţii, dacă e vreun moment pe care-l aşteaptă şi în care îşi dau seama – după reacţia publicului – dacă va fi un concert bun sau unul rău. Dacă nu contează mult ce scrii, observă. Vezi dacă dau pe gât trei beri, dacă umblă de colo până colo, dacă trag un pui de somn. Nu încerca să joci rolul unui reporter ţeapan într-o situaţie în care nu se potriveşte. Poate la o cafea, poate la o bere după spectacol. Dar cu 10 minute înainte de show nu cred că trebuie să bifezi o listă de întrebări – decât dacă asta e comanda editorului :)
Vezi şi aici.
“The more personal you are, the more universal you become.” Cam la asta se rezuma, nu? :)
danke danke :)