Lectură de weekend: Paterniti despre extaz şi mâncare
Duminica trecută mi-am printat vreo 6-7 articole – majoritatea portrete de actrițe – ca să fur ceva inspirație pentru un text pe care urma să-l scriu. Printre ele am strecurat un text ce știam că va fi altceva și l-am lăsat spre mijlocul sesiunii de lectură, când bănuiam că voi avea nevoie de o schimbare de ritm.
Și Michael Paterniti nu m-a dezamăgit. Textul, “He Might Be A Prophet. That, Or The Greatest Chef In The World“, e despre mâncare, dar a-l prezenta așa e a-l jigni.
Paterniti este un scriitor-senzație, cu o capacitate rară de a te implica în textul pe care îl scrie. Profunzimea pe care o imprimă unei călătorii de-a latul Americii cu creierul lui Einstein (serios!) și senzația de neliniște pe care ți-o produce când recreează prăbușirea unui avion sunt dovezile unor aptitudini jurnalistice fenomenale.
Textul pe care l-am citit duminică e din 2001, dar e valabil și azi, pentru că spune povestea unuia dintre cele mai faimoase restaurante din lume – El Bulli – și a bucătarului-artist-nebun care-l conduce. Dar nu e “doar un portret”. Nici “doar un articol de călătorie”. E o încercare de a reda în cuvinte dorința lui Ferran Adriá de a găti și de a te servi într-un mod în care te face fericit.
La El Bulli, se spune, mâncarea – niciodată identificabilă vizual, pentru că Adriá e mai degrabă chimist decât executant de rețete – te poate face să plângi de fericire. Iar Paterniti încearcă să transmită asta în scris. Dacă reușește, să-mi spuneți voi. Eu am rămas cu impresia ca tot ce mănânc e o insultă adusă posibilităților culinare.
Un fragment mic dintr-un text mare (nominalizat în 2002 la un National Magazine Award pentru “profile writing”):
And here’s what it tasted like: It tasted like a first — the first time you dove into an ocean wave or made something good or touched her lips. The first time you jumped from fifty feet, that feeling in the air when you forgot the gorge was beneath you, air and sun rushing, and you kept falling, and you opened your eyes and you were in the bright, underwater lights of a kitchen in Barcelona before an elfin man with hair springing from his head, quail yolk in your belly, and you could think of only two words to say, but you said them at least two times before you stopped yourself.
“Thank you,” you said, laughing. “Thank you.”
Da, am mai scris despre Paterniti.
Comments
Leave a Reply