Ce faci înainte să te apuci de scris? (Cosmaciuc)

V-am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de săptămâna trecută. Citiţi şi regăsiţi-vă. Eu am făcut-o.

Răspunde: Călin Cosmaciuc.

Au răspuns: Luiza Ilie (aici), Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici).

Călin Cosmaciuc, 30 de ani, este jurnalist freelance. Are 12 ani de experienţă în presa scrisă. Ultima lui slujbă a fost la Evenimentului Zilei ca editor la departamentul “Reporteri Speciali”. Are ÅŸi blog.

Ultima dată am început cu o…pauză. Vineri terminasem interviurile, aveam înregistrate vreo trei ore pe reportofon. De asta mi-e groază – de transcrieri.

M-am hotărât să nu le transcriu. Şi, da, să încep cu o binemeritată pauză. Am închiriat un film de la mall, unde am mai pierdut vremea la o cafea, apoi acasă am terminat de citit un roman de spionaj. Am adormit târziu, după film, cu gândul ca o să mă trezesc cat mai devreme, ca să încep la zece. In timp ce făceam toate astea, îmi treceau prin cap tot felul de lucruri legate de povestea pe care urma să o scriu: de la construcţie, pana la lucrurile pe care le-as mai putea afla pana sa termin textul.

Oare mai puteam afla lucruri care să rotunjească story-ul? Ar merita efortul de a lungi timpul de documentare? Ar fi schimbat construcţia aceste eventuale noi informaţii? N-ar fi schimbat mare lucru, dar ar fi colorat un pic povestea. În fine, am zis, hai să încep cu ce am si pe parcurs voi mai afla poate lucruri noi. Chiar ar fi prins bine nişte pauze de la scris pentru telefoane, o întâlnire, o căutare pe Internet.

E 10 ÅŸi ceva dimineaÅ£a. Cafea sau ness? Ness, că se face mai repede. Å¢igări am destule. ÃŽncep să ascult înregistrările ÅŸi îmi notez time-code-uri. Povestea mea are doua părÅ£i, aÅŸa că mă hotărăsc să încep cu profilul personajului – îl aveam proaspăt în minte, mă întâlnisem cu el cu o zi înainte pentru interviu. Să încep cu o scenă. Să fie una de la interviu? Nuuuuu. El e violonist ÅŸi îl văzusem în concert cu o lună ÅŸi jumătate în urmă.

ÃŽmi dau seama că a trecut cam mult de atunci. Aprind o Å£igară, mă duc să mai fac o cafea. ÃŽmi deschid blogul, dar n-am chef de scris. Doar verific dacă a postat cineva vreun comentariu. Iau ziarele online la rând, să vad ce mai e nou pe la noi ÅŸi prin lume. Mă întorc la Word-ul meu gol. Degeaba. Vreau să fie foarte bună “deschiderea”.

ÃŽmi vine o idee: YouTube. As putea să gasesc ceva asemănător, care să îmi dea un “refresh”. Gasesc o inregistrare de un minut cu el, într-un alt recital decât cel la care fusesem eu. ÃŽnsă e acelaÅŸi personaj, aceeaÅŸi atitudine. Da! M-a ajutat. ÃŽmi amintesc totul. E chiar mai bine: la spectacol nu îl văzusem de aproape, fiindcă aveam bilet undeva mai în spate – doar acolo mai găsisem.

Data viitoare, însă, chiar dacă e o poveste pe care o voi scrie peste un an, trebuie sa nu mai fiu comod si sa scriu bucata imediat ce mă întorc de la locul faptei! Trecuseră două ore de când am deschis Word-ul, pentru a mă apuca de scris. Croşetez trei rânduri. E bine? Nu. O iau de la început. Ce-i mai greu a trecut. E dupa-amiază şi am două sute de cuvinte. Nu-i mult, dar de aici încolo ştiu foarte bine ce am de făcut. Merge ca uns.

Camera s-a umplut de fum, aşa că deschid geamul. Trag aer curat şi trec la următorul nivel al story-ului. Greul a trecut!

Comments

Leave a Reply