Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învăţăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr şi alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzaţia pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea şi stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam ÅŸi ce auzeam era aiuritor:
E prânz È™i Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu È™i o pereche de pantaloni scurÅ£i. E slab, cu antebraÅ£e È™i glezne subÅ£iri, dar obrajii scobiÅ£i îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon È™i mii de Å£igări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic È™i cum să zic È™i fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeaunaâ€.
Acum, după ultima păţanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, ÅŸi după ce am citit ÅŸi interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent ÅŸi împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecăţii patronilor ÅŸi publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună ţara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n‑am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiţi mai departe textul rezultat din acea întâlnire şi, dacă nu v-aţi săturat, citiţi şi învăţăturile. Ambele texte le găsiţi aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecţia de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuieşte în Bucureşti. Nişte shot‑uri de grappa i‑au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliţie care l‑a ţinut la faţa locului în jur de 40 de minute, fără să‑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat şi fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susţinea că Gheorghe a înjurat şi a scuipat un poliţist. În acea seară, Gheorghe nu şi‑a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliţia a declarat că agenţii n‑au fost înjuraţi şi scuipaţi. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună şi ceva în urmă se lăudase că îl va trimite să‑i conducă noul post din Italia, l‑a pus pe liber. N‑a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr‑un trust mare. Mai plecase şi din Pro şi mai apoi din Antene şi, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o „trompetă mare†în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu ştie.
„Nu prea mai am chef să mai fac un showâ€, spune într‑o zi înăbuÅŸitoare de iulie. „E ca ÅŸi cum Å£i‑ar fi dispărut dorinÅ£a de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât să‑mi fi produs o reacÅ£ie de scârbă. E copilărească – hai să fim serioÅŸi. Copiii se supără ÅŸi se enervează. ÃŽÅŸi pun palma în fund ÅŸi îşi iau jucăriile ÅŸi pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem ÅŸi noi prin astfel de perioade.â€
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie BucureÅŸtiul de la stadionul Ghencea, prin GiuleÅŸti, până la PiaÅ£a Presei. E prânz ÅŸi Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu ÅŸi o pereche de pantaloni scurÅ£i. E slab, cu antebraÅ£e ÅŸi glezne subÅ£iri, dar obrajii scobiÅ£i îi dau un aer intimidant. Åži are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon ÅŸi mii de Å£igări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic ÅŸi cum să zic ÅŸi fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeaunaâ€.
Pe parcursul a două ore se va aprinde şi mai tare şi, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane şi contrează invitaţi. Dar acum, în primele 20 de minute de discuţie, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care‑l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
„Sunt puÅ£in incoerentâ€, concluzionează el ÅŸi se ridică de pe fotoliul‑pat să‑şi caute bricheta. Se întoarce cu ea ÅŸi o aÅŸază lângă pachetul de Rothmans original pe care‑l va înlocui cu altul la mijlocul discuÅ£iei. „Am o stare în care nu‑mi place nimic. E ca ÅŸi cum nu mi‑ar plăcea nimic în toată Å£ara ÅŸi, peste toate, aÅŸ pune ÅŸi experienÅ£ele mele personale relativ recente ÅŸi nu mi‑ar plăcea de două ori pe atâta.â€
Acolo, în camera puţin întunecată, realizez că îmi doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Şi realizez că nu sunt singurul. Şi voi vreţi să ştiţi. Toţi vrem. Asta întreabă lumea când aude că m‑am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred şi cei care trăiesc fără speranţă, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Aşa agresiv cum îl ştim. Nesimţit. Duşmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, şi noi credeam odată cu el. Deocamdată n‑are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber şi fără angajamente, cum îi şade bine unui provocator.
„Îmi fac o casăâ€, spune trăgând aer în piept. „Şi stau ÅŸi mă gândesc – în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?â€
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de faţă nu vede nimic distractiv pe o piaţă crispată, unde nimeni nu riscă şi fiecare canal uzează şi abuzează de aceleaşi formate, formule şi nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracţie.
„E ca ÅŸi cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca ÅŸi cum n‑am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naÅ£ie de pe pământ. Eram poleiÅ£i cu aur ÅŸi absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieÅŸit. Åži chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne‑am întors exact în istoria românească.â€
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne‑a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, şi Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mişcă.
„Eu aÅŸ putea să spun că e modelul Gheorgheâ€, îmi răspunde el. „Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Åži, probabil, dacă mă uit pe piaţă consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.â€
Ce diferă?
„E 2008. E 2.0.â€
Cum?
„Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot ÅŸi ei să schimbe împreună Å£ara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproÅŸează faptul că n‑am continuat ÅŸi că nu mai fac ÅŸi că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer ÅŸi de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Åži, astăzi, lor le e dor de ce‑au simÅ£it atunci. Åži atunci ei zic: Gheorghe nu mai e ÅŸmecher. Noi nu mai suntem ÅŸmecheri.â€
Åži mai e loc de un Gheorghe?
„Nu. Nu, pentru că suntem în Å£ara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.â€
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de‑a continua. Nu e o declaraţie de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu‑şi repete emisiunile şi ideile – oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generaţie întreagă – întâi pe valul optimismului post‑electoral din 1996 şi, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
ÃŽn acele momente s‑au simÅ£it oamenii lui Gheorghe – mulÅ£i dintre noi –, mulÅ£i care am uitat principiile programului lui de auto‑guvernare: „Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, eÅŸti agresiv, puternic, îţi urmezi discursul, eÅŸti atent la ce zici că te cafteÅŸti cu celălalt pentru putere. Tam‑tam‑tam. Ä‚sta era discursul. AtenÅ£ie la argument. Ascultă‑l pe celălalt. Åži curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta aÅŸteptau, să bea paharul ăsta. OK, s‑au răcorit niÅ£el, ÅŸi? Căldură mare în continuare. N‑au pus aer condiÅ£ionat. N‑au schimbat casa. Au băut sucul, s‑au răcorit ÅŸi acum se văicăresc ÅŸi zic iarăşi că‑i prea cald.â€
Nu e datoria unei personalităţi media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiţionat. Dacă n‑are chef s‑o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaştem, mulţi dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Şi ce? E treaba lui?! Pe el l‑a ajutat cineva? A venit din Constanţa cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat şi a primit şuturi în fund şi acum e liber şi împăcat cu sine.
De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, foloseşte‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o foloseşte. D‑asta n‑are nevoie de noi.
Comments
4 Responses to “ÃŽnvăţăturile lui Andrei Gheorghe”
Leave a Reply
Și cu toate astea noi avem nevoie de el.
Am avut întotdeauna senzația că, defapt, Realitatea s-a spălat pe mâini, a găsit un motiv să-l dea afară, căci el era ultima urmă a ceea ce fusese Realitatea în primele luni de viață- o televiziune independentă care nu se preta la jocuri politice, o televiziune a oamenilor și nu a mogulului, și nu a politicienilor.
Excelent scris textul!
Felicitari!
E adevarat. Aveam nevoie de Gheorghe.Pacat ca el nu are nevoie de noi.
Respect!
Am pus pe blogul meu link spre postarea asta pentru că eu cred că merită citit câte ceva despre Gheorghe într-o țară a lui Badea. Încă o dată spun: Excelent e scris articolul!