E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)

Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.

A trecut primăvara, toamna şi apoi încă două anotimpuri. Nu ştiu ce spune asta despre modul în care funcţionează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveştii mele de atunci stă în picioare şi azi.

O găsiţi mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut şi un jurnal al naşterii acestui text.

Florin Piersic Jr, Esquire Romania, martie 2008

=============
E RÂNDUL MEU
=============

Toţi au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. şi de ce i‑a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puţini ştiu că ăsta e drumul pe care şi-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.

Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008

Mesele din clubul Prometheus sunt mici şi pătrăţoase, atât de înghesuite încât de la uşă pare o expoziţie de mobilă pentru păpuşi. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpuşii cu care iei ceaiul. Drăguţ, îţi spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat – Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociţii să-l lege fedeleş şi să-i facă poze pe care să le pună pe blog.

Omul întârzie 10 minute şi, când intră, îşi duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Şi-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetaţi cu piele neagră, care-l prelungeşte şi mai mult, iar după gât are un fular vişiniu de la GAP – semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pişcătură de studenţism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi şi nişte şosete – asta dacă trebuie să apară şi altceva în poze în afară de adidaşii care scot limba şi-şi flutură ameninţător şireturile.

Planul e să-l aşezi pe uriaş în scaun, să-i dai cu pămătuful pe faţă, cu fâs-fâs prin păr şi apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă şi se aşează, atent, la alta. A încăput – chiar şi cu paltonul pe el. Aşezat, pare blând, şi când ridică privirea către echipa care i-a pregătit şedinţa foto, mai că ţi se face milă de el. Când vorbeşte, mai mult o şoaptă leneşă, pare şi mai vulnerabil.

L-ai mai văzut. L-ai ÅŸi auzit. TotuÅŸi nu poÅ£i îndepărta senzaÅ£ia că e însoÅ£it de-o prezentare de vodevil scârţâind dintr-o portavoce. „Lume, lume, doamnelor ÅŸi domnilor – Florin Piersic Jr. – femeia cu mustaţă, înghiÅ£itorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun ÅŸi nimereÅŸte în altul. Toate acestea, doamnelor ÅŸi domnilor – ÅŸi asta numai în primul act! VeniÅ£i, vă-nghesuiÅ£i, scoateÅ£i portofelele. StaÅ£i ÅŸi pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată ÅŸi apoi întrupează un ÅŸtiulete…”

„Machiaj, da?”, îţi întrerupe Piersic reveria, ochii lui căprui căutând planurile acestei după-amieze pe faţa stilistei şi a art directorului.

Se mută pe alt scaun. Tot n-a renunţat la palton. Nu-ţi dai seama dacă îi e frig, dacă a hotărât că e cool să fie încotoşmănat, sau dacă textila de pe el îl lasă rece. Ai vrea să ştii răspunsul nu pentru că ai afla ceva despre el, ci mai degrabă pentru că ai afla ceva despre tine. De ce te atrage omul ăsta ca un magnet? În câteva momente, gravitezi în jurul lui, planetă docilă aşteptând următoarea rotaţie. Când stai lângă Piersic te simţi ca atunci când te închizi în baie să faci lucrurile de care n-ai vrea să afle mama. Ştii că nu i-ar plăcea, nu eşti pe deplin convins că e bine, dar nu te poţi abţine.

În timp ce i se dă cu pămătuful pe nas şi deasupra obrajilor cu barba aranjată în stil deranj, Piersic fumează. De fapt, nu. Piersic nu fumează. Dacă ar fuma n-ar fi mare lucru. Mai degrabă, ţigara face parte din el. Zice că le-a redus la un pachet pe zi, dar nu-l crezi – ce, el fumează din pachete mai mari decât restul lumii?

La un moment dat, din boxe se aude vocea unui alt junior: „S‑o facem lată, încă o dată, să bem cu toţii până-n zori”.

Te uiţi la Piersic. Glumeşte cu tipa care-l machiază. Probabil nu-l aude pe Bănică. Dacă l-ar auzi, ce-ar spune? Că e un Elvis de supermarket? Că ăla are noroc să nu fie întrebat atât de des de ta-su? Că n-ar strica să aibă câştigurile lui? Probabil nici una din astea. Toropeala de urs ascunde o decenţă şi o împăcare care te scoate din minţi.

„S-o facem lată, încă o dată, să-ncerci de toate până muo-uouo-ri.”

Machiajul e gata. Părul trebuie lăsat în pace, spune el. E bine ciufulit. Aşa trebuie să fie.

„E rândul tău”, cântă Bănică. Şi fetele: „E rândul tău”. Şi Bănică: „E rândul tău”. Şi fetele: „E rândul tău”.

Înţelegi că nu vrea să-i atingă părul şi eşti de acord. E mai mişto aşa, neglijent-chic. Dar eşti de acord şi cu Bănică. „E rândul tău”, şopteşti către Piersic, care dispare într-un birou să se schimbe. Probabil l-ar scoate din minţi dacă te-ar auzi.

***

La un anotimp distanţă de 40 de ani, Piersic se va măsura în sfârşit cu marele ecran şi, implicit, cu criticii şi publicul care stau de cealaltă parte. A mai jucat în filme. În unele dispărea înainte să-ţi dai seama cine a fost, iar în altele intra, fuma, zicea câteva replici şi dispărea înainte să se fi aşezat fumul. Dar în Călătoria lui Gruber, un film de Radu Gabrea, care va avea premiera în această primăvară, Piersic e condamnat la timp pe peliculă. N-a avut unde să dispară.

A trebuit să joace, să lege celelalte personaje, să fie disciplinat şi să reziste până la capăt – capacităţi pe care unii i le neagă, iar el şi le critică. Nu s-a putut transforma în alt personaj, cum făcea la fiecare 10 minute în Sex, Drugs, Rock & Roll, piesa de teatru care i-a definit până acum cariera. E momentul să-şi înfrunte frica de-a plictisi publicul, pentru că timpul – timpul lăbărţat în care trăieşte el – a ajuns în sfârşit aici. Şi, vrea s-o spună ori ba – nu ţi-o va zice direct, da’ o spui tu – a venit rândul lui.

„Am nevoie de acest proiect şi am nevoie şi pentru autocontrol”, spunea cu câteva zile înainte de şedinţa foto. „Am nevoie odată să văd dacă sunt în stare să trec prin perioada de filmări cu bine, adică să duc la capăt un proiect în care sunt angrenat zi de zi, fără pauză. Aştept să văd filmul. Ca să văd dacă am evoluat sau dacă am involuat. Pentru că am să sesizez şi am să amendez. Evident că astea n-o să le discut cu altcineva – poate cu cineva apropiat, da. Dar am să sesizez şi am să amendez eventualele stângăcii, eventualele greşeli. La aproape 40 de ani am pretenţia că sunt profesionist. Şi atunci, dacă eu nu văd unde scârţâie ceva, e grav. Înseamnă că nu sunt decât un narcisist.”

„Cine e Florin Piersic Jr.” e un fel de sport olimpic – până şi cele mai sărace ţări au dreptul să participe. Toţi au o părere. Nu e ca un brand de şerveţele – cu fani şi detractori, dar cu scop clar: şters şi suflat. Cu Piersic e mai visceral. E fiul lui Piersic cel mare, e un răzvrătit, are măşti, e un vizionar, pute, a validat arta alternativă, are probleme de atitudine, e un artist-caracatiţă, are un penis de 22 de cm (cu doar 1 cm mai puţin decât Bănică), e calofil, e pretenţios, e întruparea libertăţii artistice, e genial, e drogat, e sexos şi aşa mai departe.

Ai putea scrie un articol din cacofonia asta. E prea tentant să nu participi – doar e gratis. Parcă prevestind acest text, prin noiembrie te-ai înscris şi tu la concursul de prezumţii. L-ai văzut la o emisiune, arătând la fel de rupt ca întotdeauna, artistul în straie de cerşetor, o alternativă asumată la atmosfera de gloss, parfum şi gălbenuş de pe platou. A vorbit despre libertatea de-a face filmul pe care îl vrea, piedicile în calea artei, şi a evitat subiectele personale. La final, neîntrebat, ai răspuns la „Cine e Florin Piersic Jr.?”. Pe nerăsuflate.

Un bărbat de 40 de ani care trebuie să-ţi demonstreze ceva chiar dacă a jucat tradus scris regizat dar a făcut-o ca fraierul în underground unde lumea e prea leneşă să coboare să vadă ce se întâmplă şi să verifice ce-i cu Piersic ăsta care stă în maieu pe scenă şi strigă şi înjură şi râde şi plânge şi mimează şi se-ncordează şi se ia de public şi se destramă în faţa lui dar o face degeaba pentru că în underground e întuneric şi umed şi banilor nu le place umezeala şi dacă n-are bani în spate nu va fi cunoscut şi acum când a ieşit din underground trebuie să arate că a făcut ceva şi el nu simte nevoia dar asta-i situaţia şi aşa se ajunge în momentul în care omul face un film şi acum toţi stau cu popcorn în braţe şi mâna pe buton copleşiţi de responsabilitatea de a-l valida sau nu

neştiind că lui nu-i pasă.

Că nu se agită.

Că a mers în ritmul lui ca să ajungă aici şi nu e copleşit de asta.

Nu e nici o grabă.

***

Piersic a ajuns la primul rol principal după ani buni de muncă. Nu a fost niciodată „vedetă”, dar nici n-a stat degeaba. A început cu teatrul de stat, pe care l-a părăsit – spre bucuria ambelor părţi – pentru că refuza roluri. A făcut figuraţie în câteva filme pentru sume derizorii şi a jucat în câteun spectacol. N-a făcut pe fiţosul, pur şi simplu n-a fost să fie. „Am fost la castinguri şi pentru lucruri ciudate”, spune el. „Am fost la casting şi pentru telenovelă acum ani de zile şi n-am luat. Probabil că drumul mai scurt e ăla când apari într-o telenovelă, filmezi mult mult mult şi apari la greu şi devii un produs de marketing dorit de public.”

ÃŽn 2001 a făcut figuraÅ£ie în Callas Forever, pelicula pe care Franco Zeffirelli o filma în România. A luat 30 de dolari pe o apariÅ£ie scurtă („riÅŸti să nu mă vezi”) ÅŸi a aÅŸteptat vreo patru luni să primească banii. A dat telefoane peste telefoane pentru 30 de dolari. Azi e mai bine, dar probabil fără Sex, Drugs… nu s-ar fi schimbat nimic. Piersic a adaptat, regizat ÅŸi jucat piesa lui Eric Bogosian, un one-man show construit dintr‑o serie de monoloage care i-au permis ca-n decurs de aproape două ore să fie cerÅŸetor, rock star, businessman – bărbaÅ£i striviÅ£i de oraÅŸul contemporan. Spectacolul a început să fie jucat în 2002 la Teatrul Luni din clubul bucureÅŸtean Green Hours, iar în 2003 Piersic a câştigat premiul UNITER pentru interpretare.

Se aÅŸtepta să fie mai căutat, să aibă din ce alege, dar nici pomeneală – cea mai vizibilă apariÅ£ie a fost în serialul La urgenţă. Explozia filmului românesc l-a prins pe margine; nu-l interesează explorarea problemelor sociale, aÅŸa că n-are treabă cu neo-realismul colegilor de generaÅ£ie Mungiu sau Puiu. (Spune totuÅŸi că 4, 3, 2 e impecabil – cel mai bun film românesc pe care l-a văzut.) A continuat să joace Sex, Drugs… ÅŸi a lucrat un proiect de film independent – Piersic n-a avut niciodată sentimente prea calde pentru CNC. ÃŽn 2004 a făcut Fix Alert, un policier tribut romanelor lui James Hadley Chase. Filmul a costat doar 2.000 de euro ÅŸi e tras în cadre foarte lungi, amestecate, forţând spectatorul să reasambleze un puzzle îndărătnic dacă vrea să înÅ£eleagă ce s-a întâmplat.

A urmat Eminescu vs. Eminem, un film care explorează relaţia artistului cu banii şi a lui Eminescu cu lumea modernă. Eminescu e un exerciţiu cinematografic, o joacă improvizată de nişte copii care au pus mâna pe o cameră şi vor să te pună la muncă – filmările zevzece din mână şi sunetul neprocesat necesită concentrare. Filmul are însă umor. Piersic se joacă pe sine – el e actorul pe care trei regizori tineri vor săl păcălească să spună sloganul unei beri („Heckerbrau. Asta chiar face toţi banii!”), urmând ca ei să folosească scena pentru finanţarea unui Matrix românesc, cu mesaj şi moment poetic Eminescu.

Când regizorii anunţă potenţialul sponsor că îl au pe Piersic Jr. în film şi că vor 10.000 de euro, ăsta le râde în telefon. Cine-i ăsta? Ce-a făcut ăsta? Ce ştie ăsta să facă pentru 10.000? Ce-a făcut? A jucat? A regizat? A furat nevasta vreunui fotbalist? Asta se vinde. Bănică Jr. Face 10.000. Cine a auzit de Piersic Jr.? Bă, pe bune.

Nu îi spui asta când vă aşezaţi la masă în Taverna Sârbului şi el îşi comandă un Pepsi Twist, un biftec tartar foarte iute şi pâine prăjită. Îi spui că n-ai întrebări pregătite pentru că nu vrei să-l dibui pe „adevăratul” Piersic Jr., doar să-l asculţi pe cel din faţa ta. Reportofonul abia îi agaţă cuvintele şoptite. De dragul exerciţiului, totuşi – cine e Piersic Jr.?

„Nu mă interesează să identific exact zona în care sunt; să pun degetul pe locul în care mă aflu”, spune el. „E mai interesant uneori să oscilezi între categorii sociale diferite – şi nu din snobism. Pot să vorbesc cu foarte multă lume; să comunic real şi cu intelectuali, şi cu paznici de instituţii. Îmi acordez limbajul potrivit persoanei pe care o am în faţă.”

Nu există riscul să te depărtezi de tine?, îl întrebi.

„Nu, pentru că asta se întâmplă temporar. Cu tine n-am probleme de adaptare. Aproape facem parte din aceeaşi generaţie. Nu cred că aparţin generaţiei mele. Generaţia mea înseamnă totuşi oameni care au cumva un univers închis şi nişte tabieturi foarte bine puse la punct. Recunosc că am şi eu tabieturile mele şi locurile în care calc cu siguranţă, dar există şi o doză de nesiguranţă care îmi guvernează existenţa. Nu pot să spun că‑mi face plăcere, dar aşa m-am obişnuit să trăiesc.”

Asumarea nesiguranţei e unul dintre motivele pentru care lumea se înghesuie să-l definească. Dacă ar ridica palma gigantică şi ar face-o pumn-măciucă şi ar lovi în masă strigând cum numai un bărbat de constituţia lui poate s-o facă, s-ar face linişte. Dacă bărbatul pune talpa jos cât e de lungă şi mai şi apasă călcâiul, îl credem pe cuvânt. Dacă e nesigur, e prefăcut. Piersic nu pare prefăcut. Când deschide meniul încearcă o glumă care cade flască lângă masă. „Îl vreau pe el”, îi spune chelneriţei, arătând către poza bucătarului şef. Linişte. Trei zile mai târziu, la şedinţa foto, recidivează. Stilistul îi spune că trebuie totuşi accentuat părul. „Te dau doar puţin cu luciu.” „Nicoleta?”, întreabă Piersic.

„Am un mecanism de autosalvare, de autoconservare care se pune în funcţiune singur şi la un moment dat încep să fac glume idioate.” Informaţia vine târziu, după vreo două ore în care făcuse câteva glume d-astea. Nu multe, dar destul să te simţi tu prost pentru că nu înţelegeai. „[Sunt glume] care se presupune că sunt simpatice şi care-i distrează pe cei din jur. În cazul lui Gabrea n-au funcţionat întotdeauna. A râs o dată, a râs de două ori. S-a enervat a treia oară. S-a enervat a patra oară. Dup-aia s-a enervat şi a pufnit în râs.”

Piersic devine conştient de sine când oamenii forfotesc în jurul lui. Nu pare să-i placă atenţia. E superstiţios şi nu vrea să ştie ce se spune despre el, ca să nu aibă îndoieli. E mulţumit când la filmări nu pierde timpul altora. Dar când îl auzi vorbind la telefon şi rezolvând logistica spectacolului Opposites Attract, pe care-l regizează la Teatrul Metropolis, sesizezi o chestie. N-are nesiguranţa din conversaţiile despre el. Când munceşte pentru alţii, e tranşant. Te hazardezi la o speculaţie.

Pare narcisist pentru că e un artist din underground, unde nesiguranţa şi dubiile sunt unelte de lucru cu care ciopleşte poveşti pentru ceilalţi. Sub reflectoarele unei emisiuni TV, când treaba e despre el, nesiguranţa şi dubiile sunt fire de păr ce trebuie pensate.

***

Înainte să-l întâlneşti pe Piersic, ai citit articole despre el şi chiar articole scrise de el. Ai văzut cele două lungmetraje la care a scris şi regizat. Pe lângă părerile cu care ai rămas – proaste despre întrebările care i se puneau, bune despre ce zicea şi scria, mai puţin bune despre filme – ai descoperit o temă recurentă. Povestea. Vorbeşte mult despre poveste şi spune că textul e rege. Nici un regizor, oricât de vizionar, nu poate salva un text prost. Piersic traduce şi scrie pentru că e un mod de a-şi însuşi proiecte, de-a vizita alte zone, de-a crea personaje. „E o joacă preferată la ora asta. Sunt zile în care nu scriu absolut nimic şi chiar sufăr că nu vine vreo muză să mă tragă de umăr. Dar sunt zile în care chiar se leagă ceva.”

„Mi s-a întâmplat să plec dintr-un loc ÅŸi să ajung în altul. Să încerc să scriu o poveste comică ÅŸi să se termine în cheie dramatică. Uneori te ia valul ÅŸi nu ÅŸtii unde te duce. Mi se pare mai miÅŸto aÅŸa – să nu ÅŸtiu de la bun început. Uneori nici măcar scheletul poveÅŸtii. Să ÅŸtiu doar un început ÅŸi dup-aia să încerc să-l duc ÅŸi să mă joc cu el. Am scris zilele astea o povestire cu final previzibil. Åži am stat puÅ£in în cumpănă: e bine aÅŸa? ÃŽl las aÅŸa? Până la urmă nu mă interesează critica. Mă interesează să fie accesibile unui public larg. Prin public larg nu înÅ£eleg mineri…” – iar o glumă de protecÅ£ie – „mă gândesc la orice om care ÅŸtie să citească, până la urmă.”

Oamenii ca Piersic sunt convinşi de două lucruri. Că povestea e mai importantă decât forma în care e pusă. Şi că scopul unei poveşti nu e să gâdile vocabularul specialiştilor, ci să mişte publicul. El operează într-o zonă cam pustie – undeva între comercial şi „arta înaltă”. Problema e că zona asta nu prea beneficiază nici de bani, nici de validare culturală la scară largă.

Ce rămâne e satisfacţia poveştii spuse pentru o mână de oameni care se regăsesc în ea. „Am nevoie de o poveste şi un fir pe care să-l urmăresc şi am nevoie de personaje. Am nevoie de oameni cu care să mă identific în proporţie de unu la sută. Fie că acolo e un măcelar. Să văd că la un moment dat măcelarul ăla îşi sărută nevasta. Să găsesc ceva, ceva ce-aş face eu în comportamentul omului ăla cu care nu am nimic de împărţit.”

***

Până la urmă, teatrul, filmele, spectacolele regizate au învins figuraţiile pe 30 de dolari. Încă nu duce o viaţă lipsită de griji financiare, dar e într-un loc în care se simte împlinit.

„Există oameni pe care lumea vrea să-i vadă foarte mult”, spune el. „Nu se poate spune că fac parte din acea categorie. Din categoria aia face parte Teo. Dacă e să te uiţi la drumul meu şi drumul lui Teo, sunt paralele. Nu se întâlnesc niciodată. Important e să existăm amândoi în peisaj şi să nu fiu nevoit să lipesc plicuri cu Maggi şi să-i bat omului la uşă să-i spun «ai câştigat». Pot să iau nişte bani şi să am grijă de copilul meu.”

Piersic Jr. are grijă şi de Piersic Sr. – e managerul lui. Tatăl a jucat în filmele fiului – în Fix Alert, transformat într-un capo al lumii interlope, e de nerecunoscut. Iar în Eminescu a recitat „Somnoroase păsărele” în timp ce se bărbierea. A declarat că i-a plăcut să joace pentru fiul său, chiar dacă n-a înţeles filmele. „Am pretenţia ca actorul să aprecieze materialul care i se oferă”, spune Piersic Jr., explicând de ce nu vor mai lucra împreună prea curând.

„Suntem chiar în zone diferite. Avem puncte de vedere diferite vizavi de meserie. Suntem generaţii diferite. Asta e.”

Îl vezi pe Florin Piersic Sr., în maşină, prin pădure, propunându-ţi super oferta de asigurare – aşa, de la ciocoflender la ciocoflender – şi apoi te uiţi peste masă la Piersic Jr., cu părul ciufulit, barba neîngrijită şi un pulovăr tăiat la gât, cu pete de vopsea pe mâneci. Şi auzi iar în şoaptele lui acea încrâncenare protectivă pe care ai simţit-o când a vorbit de actorii pe care îi coordonează.

„Taică-miu face parte cumva din patrimoniul naţional, dacă e să exagerez un pic. Mă deranjează foarte tare când ia ţeapă. Şi asta s-a întâmplat de multe ori, pentru că el n-are nici o tangenţă cu afacerile şi este un om dedicat exclusiv scenei şi televiziunii şi publicului.”

„E absurd statutul pe care-l are el din punct de vedere financiar în ţara asta. Cu asta nu sunt de acord. Pentru că lumea s-a schimbat şi deja există nişte vedete promovate şi, de fapt, create de televiziune. Oameni care au apărut constant pe sticlă şi au intrat în conştiinţa publicului nefiind nişte oameni cu valoare reală. Absurd este că există în continuare nişte momente în care Florin Piersic Sr. e plătit foarte prost în această ţară. Şi cu asta nu mai sunt de acord. D-aia sunt acum, fără ghilimele, agentul lui.”

Îl întrebi ce spune acest lucru despre locul în care e actorul român astăzi.

„E o lume în care trebuie să ai foarte mult tupeu, ceea ce-i lipseşte lui. Adică modestia e bună, dar consumaţi cu moderaţie! Nu e o formulă de câştigător. Nu e formula unui câştigător.”

***

Pentru un om care iubeşte poveştile, Piersic nu spune multe despre sine. E la a ţ-şpea ţigară. Tocmai s-a întors de la maşină (un Toyota Auris – şi ea prea mică pentru constituţia lui) cu un alt pachet de Dunhill, roşu, după ce executase una după alta ţigările rămase în primul. Îl întrebi cum a copilărit. „Mi-amintesc lucruri banale. Nu ştiu, chiar nu ştiu.”

Tace ÅŸi taci ÅŸi tu.

„Am crescut cu maică-mea (actriţa Tatiana Iekel) şi ăsta era tot universul. Mă rog, am trăit în alte vremuri, în care apreciam altfel o jucărie. Nu ştiu dacă are rost să vorbim despre asta.”

De ce?

„Nu ştiu. Mă simt departe când văd momentul ăla. Pentru mame tu eşti întotdeauna un copil, dar acum chiar am foarte multe responsabilităţi, şi ea e cam singurul om care încă mă mai vede copil. Mai sunt copil în momentul când mă joc cu copilul meu. Atunci mă duc în lumea ei.”

Sonia are doi ani şi e fiica lui Piersic cu actriţa Dorina Chiriac, fostă iubită – niciodată soţie. De la Sonia, al cărei nume îl are tatuat pe bicepsul drept, pornesc majoritatea poveştilor pe care ţi le spune. Spune că ea îi dă energia. Ea îl face să tragă cu ochiul din când în când la ştiri. Ea îl face mai tranşant în relaţiile de afaceri.

Şi tot pornind de la ea spune povestea bărbatului care nu locuieşte lângă copilul lui şi care nu crede în căsătorie. „Încerc să-mi petrec cât mai mult timp alături de ea. Nu sunt în situaţia în care pot sta lângă ea în fiecare noapte, să-i pun mâna pe frunte. Atunci când se întâmplă, apreciez mult mai mult lucrul ăsta. Nu sunt căsătorit, nu cred în chestia asta.”

De ce?

„Nu mi se potriveşte. Nu se-mpacă instituţia asta cu ceva din structura mea.”

Căsătoria sau convieţuirea?

„Ideea de căsătorie. Cunosc prea puţine cupluri care au rezistat şi a căror dragoste veritabilă a rezistat în timp în faţa monstrului numit căsătorie. E doar felul meu de-a vedea şi de-a înţelege lumea. Acuma, la ora asta, sunt prea bătrân ca să mai fac experimente pe pielea mea. Şi dacă va exista vreo relaţie, o chimie bună pe care s-o am cu o femeie, nu mai sunt aşa fraier s-o stric cu propunerea tâmpită de a ne căsători.”

Îţi spune că bărbaţii sunt poligami, defecţi din fabrică. E criptic când explică asta, chiar după ce-l presezi. „Am observat lucruri”, spune, iar apoi revine persiflator, punctând fiecare cuvânt: „Am fost un observator atent al fenomenelor din jurul meu.”

Chiar când te aştepţi să tacă şi să facă semn că gata, s-a săturat, că e o discuţie tâmpită, chiar atunci merge mai departe.

„Pentru mine e importantă apariţia Dorinei în viaţa mea pentru c-a schimbat totul şi din cauza ei există Sonia. Asta e. E femeia pe care am s-o iubesc necondiţionat până la sfârşitul zilelor, orice s-ar întâmpla, nefiindu-mi niciodată soţie în faţa lui Dumnezeu sau a autorităţilor.”

Face o pauză. „Dar suntem greÅŸit construiÅ£i pe undeva. Există niÅŸte lucruri mai importante decât noi care ne subjugă la un moment dat. Ajungem să înÅŸelăm, să facem lucruri ciudate…”

Iar se opreşte puţin. Şi apoi, de parcă şi-ar fi spus – la naiba, e bună – spune povestea teribilistului.

„A fost o perioadă în adolescenţă în care am trăit foarte haotic. Aveam o prietenă care era actriţă la Arad. DistanÅ£a dintre BucureÅŸti ÅŸi Arad e foarte mare. Nu te poÅ£i teleporta, să zici engage ÅŸi să ajungi acolo. Dar relaÅ£ia era foarte libertină pentru că, fiind împreună, am căzut de acord că ne putem întâlni ÅŸi cu alÅ£i oameni. Lucrurile s-au deteriorat în momentul în care chiar am început să simÅ£im puternic unul pentru altul. Momentele în care ne vedeam – ÅŸi care deveneau din ce în ce mai rare – erau de nedescris pentru că, nah, chimia îşi cerea drepturile ÅŸi ieÅŸeau scântei. Åži nu puteam trăi nici împreună, nici separat. Era o nebunie întreagă. Ajunsesem să ne povestim aventurile. Era foarte… Sună foarte chinuitor. Era foarte chinuitor. Åži era foarte pe zona aia de Pascal Bruckner. Åži nu este un experiment pe care să-l regret acuma. Dar e irepetabil ÅŸi nu cred că merită trăit. E mult mai miÅŸto să-Å£i dai seama că femeia de lângă tine e jumătatea ta – dacă reuÅŸeÅŸti s-o găseÅŸti. Åžtiu că majoritatea oamenilor caută toată viaÅ£a de pomană. Åži… să… să ai grijă să nu se strice ceva în relaÅ£ie. S-o păstrezi cât mai mult timp posibil.”

Iar se opreÅŸte.

„Cred că spun banalităţi”, şi apoi râde.

E modul lui de-a spune că a patinat spre chestii personale, în zona de nesiguranţă unde nu e bine să fii văzut dacă vrei să faci mai mult de 30 de dolari pe figuraţie. Şi râde cum numai el poate să râdă, la acelaşi volum la care vorbeşte. Un huruit care nu ştii dacă vine de la ţigări sau de la o bucată de pâine care i‑a rămas în gât. HMM-HMM-HMMM. HMM-HMM-HMMM.

E frustrant să vorbeşti despre tine?, îl întrebi sesizând că, fără să vrei, aţi făcut cale întoarsă la „Cine e Florin Piersic Jr.”.

„Dacă aveam o canapea pe care să mă întind, şi nu cânta muzica asta, era bine.”

Are dreptate în legătură cu muzica, hituri balcanice care bubuie nemilos pentru ora prânzului. Dar nu la momentul ăsta te referi. Îi spui că vorbeşti de toate interviurile pe care trebuie să le dea, toate întrebările la care trebuie să răspundă. Face semn din cap că înţelesese din prima.

„Dacă aveam o canapea şi eram într- o zonă d-asta zen, mi-aş fi închipuit că joc un rol. Că tu eşti un mare psiholog, un fel de Freud, şi aş fi stat liniştit să-ţi spun chestii. Ca Tony Soprano. HMM-HMMHMMM. Nu sunt atât de deschis. Majoritatea oamenilor cu care am stat de vorbă n-au întrunit anumite criterii încât să fiu cu totul sincer.”

Şi totuşi, lumea se dă peste cap să te definească, îi spui.

„Sunt fie oameni care apreciază ce fac, sau cealaltă categorie, care mă desconsideră şi mă consideră un dezaxat sau un tip care nu merită pomenit. Nu vreau să plac tuturor. De fapt nu vreau să plac nimănui. La ora asta e doar nevoia de-a fi perceput ca un profesionist.”

Îi zâmbeşte politicos chelneriţei şi mai cere un Pepsi Twist.

Nu-i spui, dar o gândeşti şi te repeţi ca un disc agăţat în ac. E rândul tău. E rândul tău. E rândul tău.

Comments

Leave a Reply