Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)
În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunţ care spunea că o echipă de fotbal american din Bucureşti caută oameni. În aceeaşi zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors şi le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.
Timp de două luni am asistat la antrenamente şi i-am văzut progresând de la o gaşcă entuziastă de băieţi în pantaloni scurţi şi tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament şi scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteţi să-l descărcaţi de aici în format PDF).
Warriors au continuat să crească şi în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chişinău Barbarians. Dacă vreţi să-i vedeţi, mergeţi sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studenţesc” din complexul Tei.
Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul - aşa cum a apărut el în revistă - e aici.
A scrie despre celebrităţi
M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulţumire e necesară - altfel rişti să cazi în capcană şi să spui: “Ajunge. Am totul.”
Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reuşit să strângi până în momentul în care trebuie să te aşezi şi să scrii, pentru că-ţi suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informaţii şi, ca să scrii cu informaţii, trebuie să-ţi petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.
Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrităţi. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepţi nivelul de acces pe care ţi-l dă, iar, uneori, chiar şi limite în ceea ce priveşte subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregăteşti întrebările, le pui, transcrii răspunsurile şi gata.
Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experienţă, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacţionând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îţi mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experienţe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Îşi înţelege rolul, şi vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitaţia la cină a lui Joel Stein de la Time şi apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.
Şi dacă vorbim de scris despre celebrităţi, vroiam să va atrag atenţia asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranşantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, şi probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecţie de articole scrise despre celebrităţi, Real Hollywood Stories, şi a punctat într-un interviu modul în care-şi face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrităţi.
ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?
SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I’m from Cleveland. I’m an old shoe salesman. I’m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone’s station in life. It’s the opposite. I’m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it’s a really big part of my personality — it’s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?
Câteva din profilurile făcute de Raab:
- Ewan McGregor
- Robert Downey Jr.
- Bill Murray
- Ryan Seacrest
Making of “Viaţa mea în dosarele altora” (din Esquire #7)
Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS şi impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieţii unui om obişnuit e unul dintre cele mai reuşite pe care le-am publicat. Şi nu doar din cauza poveştii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales şi din cauza muncii de documentare şi scriere.
“Viaţa mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri uşoare. S-a schimbat mult de la prima versiune şi Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiţi alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat - pe cât posibil - să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.
==================================
Making of “Viaţa mea în dosarele altora”
de Dia Radu
==================================
Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să ţin revista în braţe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.
Prin octombrie am făcut şi o scurtă călătorie prin ţară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialişti, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră şi ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părţile în redacţia Esquire. Până la urmă a devenit o evidenţă: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securităţii.
În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu şi povestea a început să se închege.
Esquire România, Aprilie 2008
Am făcut atât de multă gălăgie când a ieşit numărul de martie încât aproape îmi e ruşine să vă spun că cel de aprilie merită şi mai multe surle şi trâmbiţe (le veţi auzi pe tarabe într-o săptămână). Numărul 7 conţine o succesiune de poveşti speciale care amuză, motivează, întristează şi intrigă.
Nu-l lăsaţi pe Arnold să vă păcălească - aproape tot ce veţi găsi între coperţi e produs local şi editat la sânge (şi nu fugiţi de textul despre Arnold, e o producţie marca Tom Junod). Nu există articol lung în acest număr care să fi avut mai puţin de trei drafturi, iar cele mai bune au avut până la şase. Asta pentru că o idee bună şi un prim draft nu garantează că cititorul va sta 30 de minute cu textul; nu dacă e dezorganizat şi superficial.
Am editat majoritatea acestor texte şi le-am văzut evoluând şi devenind tot mai puternice şi convingătoare. Nu glumesc când spun că am plâns la al şaselea draft al articolului scris de Dia Radu despre CNSAS.
Dar să nu mai pierdem timpul. Citiţi mai jos despre câteva din textele care fac numărul de aprilie al Esquire România cel mai bun de până acum şi, îmi permit să spun, un standard pentru jurnalismul de revistă românesc (pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF):
Dia Radu a scris (şi fotografiat) un text zguduitor despre impactul pe care dosarele Securităţii îl pot avea asupra unui om obişnuit. Departe de dezvăluirile şi verdictele politice din ultimii ani, textul Diei ne reaminteşte ce înseamnă să fi fost un oarecare aflat pe lista neagră a serviciilor secrete. La vederea dosarelor, unii au plâns, alţii s-au enervat, alţii au leşinat. Pentru aceşti oameni - şi pentru personajul nostru, Vasile Gavrilescu, - dosarele de Securitate sunt nişte cutii cu suprize ce le pot da viaţa peste cap pentru totdeauna.
Dispariţie. E un cuvânt dur, demolator, definitiv. Pronunţat în faţa unui trabantist, te transformă într-un neştiutor incapabil să înţeleagă lucruri elementare: Ana are mere, găina face ouă, Trabantul nu dispare. Un trabantist îndulceşte realitatea cu eufemisme şi, dintr-o poveste în alta, reuşeşte parcă să te păcălească. Gabriela Piţurlea scrie un necrolog emoţionant celei mai iubite (şi hulite) maşini comuniste. Fotografii de Andrei Pungovschi.
Cosmin Alexandru a vrut de mic să nu fie ca ceilalţi. Pentru el apa curgătoare e mai interesantă decât balta – e mai important să te mişti decât să te laşi rutinat de-un loc călduţ. Aşa a ajuns în 1990 printre fondatorii AIESEC România şi, în 1992, printre primii în cercetarea de piaţă. Aşa a ajuns să conducă o multinaţională la 27 de ani şi un partid la 30. Aşa s-a retras de la cârma GfK în 2005, când firma era în fruntea pieţei de cercetare şi şi-a făcut propria firmă. Aşa s-a implicat în ERUDIO, un proiect educaţional care învaţă managerii români să comunice şi să conducă mai bine. Aşa a ajuns să predea la clasa a cincea. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Roald Aron.
Alte minunăţii în numărul de aprilie:
- O lecţie de stil şi mixologie cu nişte barmani pricepuţi.
- Răzvan Mazilu.
- Mircea Toma ne spune ce a învăţat.
- Povestea meşterului de biliard Vali Carambol.
- Lenjeria pe care o iubim purtată de femei pe care le iubim.
- Brăduţ despre presa locală.
- O glummă bună spusă de Xing Elena Ling.
* Designul fantastic a fost realizat de Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.
* Coperta în format PDF o găsiţi aici.
Finaliştii pentru scriitură la Ellies ‘08
Săptămâna trecută s-au anunţat nominalizările pentru Ellies, premiile anuale acordate de asociaţia americană a editorilor de revistă (American Society of Magazine Editors). Ca şi Oscarurile, Ellies-urile au o gramadă de premii - de la design la fotografie la cea mai bună secţiune la cea mai bună revistă în categoria ei (categorie determinată în funcţie de tiraj).
Ce mă interesează pe mine sunt însă cele trei categorii principale de scriitură. Nominalizările mai jos:
REPORTING
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.
- National Geographic: China’s Instant Cities, Peter Hessler.
- The New York Times Magazine: Where Boys Grow Up to Be Jihadis, Andrea Elliott.
- The New Yorker: The Taliban’s Opium War, Jon Lee Anderson.
- The New Yorker: The Black Sites, Jane Mayer.
- Vanity Fair: City of Fear, William Langewiesche.
FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.
- Atlanta: You Have Thousands of Angels Around You, Paige Williams.
- GQ: Underworld, Jeanne Marie Laskas.
- New York: Everybody Sucks, Vanessa Grigoriadis.
- The New Yorker: Swingers, Ian Parker.
- Vanity Fair: Gone Like The Wind, Buzz Bissinger.
PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.
- The Atlantic: Present at the Creation, Matthew Scully.
- Los Angeles: Casualties of War, Steve Oney.
- The New Yorker: Azzam the American, Raffi Khatchadourian.
- The New York Times Magazine: The Huckabee Factor, Zev Chafets.
- Vanity Fair: Pat Dollard’s War on Hollywood, Evan Wright.
Pentru a vedea toate nominalizările cu link-uri către articolele şi revistele respective, mergeţi aici.
A Scrie în pauză
A Scrie intră într-o scurtă pauză. Voi fi plecat la o conferinţă de jurnalism narativ în Boston de unde sper să adun nişte lecţii interesante. Dacă voi reuşi să postez de pe drum, o voi face. Dacă nu, ne revedem în jur de 24 martie.
Vă las cu un cadou - pagina de închidere a Esquire-ului de martie unde a apărut un “Ce am învăţat” cu Traian şi Decebal (PDF), părinţii neamului românesc.
Lectură de weekend (07.03.2008)
* Am scris în ultima săptămâna despre ce înseamnă să fii un lider. Nu erau gândurile mele ci ale unui om al cărui portret îl veţi putea citi în Esquire-ul de aprilie. Unul din lucrurile pe care le spune e că managerii motivează, iar liderii inspiră. Azi, Poynter are un articol despre ce trebuie să facă un redactor-şef al unui ziar ca să inspire. Jacqui Banaszynski, care a fost mereu o inspiraţie pentru mine, scrie un text superb despre ce pot editorii să înveţe de la Brett Favre, fostul quarterback al echipei Green Bay Packers (Favre s-a retras săptămâna asta după 16 sezoane în NFL). Favre a intrat pe teren la fiecare meci al echipei - din 1992 până în 2008. E o zeitate în Wisconsin, şi a doborât atâtea recorduri că nici el nu le poate ţine minte pe toate. Şi totuşi, a jucat mereu cu pasiunea şi lejeritatea unui copil, indiferent de cât de greu era.
* Că vorbeam de ziare. Ziarul rămâne prima mea dragoste şi mediul în care m-am format şi am adunat experienţe. De aceea am fost atât de mişcat de eseul lui David Simon despre zilele în care a fost reporter la The Baltimore Sun. Simon e printre creatorii serialului The Wire - al cincilea sezon e despre jurnalişti, iar poveştile sunt extrase din experienţele redacţionale şi reportericeşti ale lui Simon.
Ultimele zile ale lui Heath Ledger
New York Times-ul de astăzi se întreabă care e treaba cu un articol din Esquire intitulat “The Last Days of Heath Ledger”. Articolul, care apare în numărul de aprilie al ediţiei americane, combină elemente de ficţiune cu elemente documentare. În revistă, el e clar marcat “Esquire Fiction”. Pe net există un disclaimer care explică cum a fost făcut textul.
To write a conceivable chronicle of Heath Ledger’s final days, writer Lisa Taddeo visited the actor’s neighborhood, talked to the store owners and bartenders who may have seen him during his last week, and read as many accounts and rumors about the events surrounding his death as possible. She filled in the rest with her imagination. The result is what we call reported fiction. Some of the elements are true. (Ledger was in London. He was a regular at the Beatrice Inn and the Mirö Cafe. And he was infatuated with Nick Drake.) Others are not.
Pe mine nu mă deranjează experimentul. Nu se preface a fi jurnalism şi e clar definit ca ficţiune. În plus, Esquire face de 40 de ani experimente care combină ficţiunea cu non-ficţiunea - unele mai reuşite, altele mai nereuşite. Puţine reviste au curaj să facă experimente editoriale; dacă sunt explicate cititorului cred că pot fi chiar o unealtă interesantă de-a analiza un eveniment.
Jurnalul unei poveşti (din Esquire #6)
Pe coperta Esquire-ului de martie - de săptămâna asta pe tarabe - e Florin Piersic Jr., un bărbat despre care mai toată lumea are deja o părere formată. Nu voi scrie aici despre text, ci voi face o scurtă biografie a procesului de facere. Chiar dacă nu e la fel de revelator ca dezvăluirile făcute de Georgiana şi Camelia, sper ca şi acest jurnal să vă ajute să vă daţi seama cum se naşte un articol de revistă.
PS: Înainte să citiţi jurnalul acesti poveşti vă reamintesc că puteţi trimite gândurile voastre despre Esquire-ul de martie la esquire [at] sanomahearst.ro.
Lectura de weekend (29.02.2008)
* Pe lângă faptul că e o obsesie de-a mea ca jurnalist, deciziile, alegerile şi hotărârile sunt o parte constantă a muncii de documentare şi scriere a unui text narativ. Ce unghi de abordare aleg? Ce poveste spun? Ce scene folosesc? Care structură funcţionează? Un articol minunat din New York Times vorbeşte despre cât de greu renunţăm la opţiuni şi posibilităţi. E greu să alegi (de aceea e singurul articol pe care vi-l recomand azi - e şi scurt pe deasupra).
* Mai citiţi odată descrierea cursului de jurnalism narativ pe care-l voi preda la CJI. Dacă vă place, mai aveţi patru zile la dispoziţie să vă înscrieţi. Mai multe detalii găsiţi aici.