Competiţie de jurnalism de investigaţie
Vara asta aduce veşti bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse şi omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiţia Soros de proiecte de jurnalism de investigaţie. Soros va finanţa cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată şi ulterior în alte media.
Ştiu că mulţi jurnalişti fug de cuvântul investigaţie, dar nu uitaţi că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”
Mi se pare o nuanţă importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercaţi. Uitaţi-vă şi la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.
Nu uitaţi că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.
Se vor lua în calcul în selecţia proiectelor:
- relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
- originalitatea proiectului propus;
- adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
- adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
- adecvarea bugetului la proiectul propus;
- utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
- capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.
Mai multe detalii aici.
Dudu (FHM, noiembrie 2009)
Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naştere a subiectului.
Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace şi termină masterul vara asta.
—-
DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.
Fratele meu Dudu este un meseriaş. Nu în sensul de meseriaş care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, aţi înţeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se ştie niciodată când îl veţi întâlni şi ar fi păcat să nu-i daţi o bere.
Nu ştiu de ce am început să-i spunem Dudu – în buletin e Andrei –, dar se zice că eu aş fi copt porecla, la puţin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloţ de copil. Apariţia lui a fost un fenomen interesant – sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere şi îmbrăcare. Fascinaţie au stârnit ani întregi şi cârlionţii lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai ţin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o „nemţească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu şi era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ţinem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna „acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.
Deşi aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care ţin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din ’94, care l-a exilat în „salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu şi rămâneam amândoi singuri acasă şi prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esenţială. Nu se lăsa nicicum convins şi astfel prelungea la infinit perioada de aşteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.
Cum se întâmplă adesea cu fraţii separaţi de un ciclu şcolar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima ţigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet nişte americani creduli care îi trimiteau eşarfe şi sigle de cercetaşi, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă şpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea – avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în şpagat, eu cu burtă de adolescent.
Pe-atunci ascultam aceeaşi muzică, de obicei casete şi CD-uri pirat cu euro-dance nemţesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory şi alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat şi în ceva grup al şcolii şi a câştigat un concurs judeţean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate şi am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeţ, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenţiei, deseori liantul găştii, meserie ingrată când gaşca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferenţa principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)
Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deşi în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toţi trăgeam de el să înveţe, iar unii făceau greşeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greşit. Am învăţat bine doar în clasele I-IV, când mi-au şi dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 şi 9. Dar aşa s-a construit naraţiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreţ.
Descurcăreţ sigur e – i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni şi de a-i face să-şi dorească să-l ajute, dar are şi un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliţia după ce a depăşit pe linie continuă. N-a încercat să dea şpagă ci şi-a recunoscut onest greşeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulaţie: nu-mi luaţi carnetul, pentru că trebuie să ies cu maşina din ţară. „Sunt director la o firmă de IT şi îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândeşti ce cadou de nuntă să-i cumperi. Poliţistul i-a urat casă de piatră şi l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu ştiu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveştii.
Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu ştie ce vrea să facă, iar şcoala e cea mai bună ascunzătoare până i se iveşte ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemţesc, ci drum & bass cu care-mi terfeleşte timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Îşi zice Dudawles şi dacă-l prindeţi prin vreun club – cel mai probabil în Cluj – mergeţi să-l vedeţi. Luaţi-i o bere şi lăsaţi-l să vă binedispună. Nu uitaţi să-i mulţumiţi când plecaţi acasă. Meseriaşi ca el se găsesc greu.
Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011
American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut şi în anii trecuţi, vă ofer cei patru câştigători pentru documentare şi scriitură, standarde jurnalistice binevenite.
REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.
FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.
PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.
ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.
Pentru PUBLIC INTEREST a câştigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward şi GQ.
TOTB, Adevărul şi Cola
UPDATE: Un articol în Adevărul de marţi spune că agenţia Coca Cola, McCann, ar fi fost cei care ar fi făcut presiuni asupra ziarului.
Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box şi Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găseşte în mai toate redacţiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele şi egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.
A spus Costi Rogozanu suficiente şi se vor spune cu siguranţă multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniţă între ce înseamnă conţinut publicitar şi conţinut editorial. Am două lucruri de notat:
1. Dacă n-a fost clar până acum: influenţa brandurilor asupra conţinutului e mare în România. Uitaţi-vă mai ales prin revistele comerciale şi vedeţi cât conţinut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand şi o publicaţie pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conţinut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să ştiu cine a copt o idee: redacţia sau advertiserii? Asta ca să ştiu dacă citesc o publicaţie sau un catalog.
2. De multe ori am senzaţia neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Aşa e şi aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilaţii corecte şi muncite din surse străine şi le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieşi pe teren şi să scrii despre vânzarea sucurilor în şcolile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenţia locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.
Mă consider prieten cu TOTB şi ţin la oamenii din spatele proiectului şi sper că vor găsi energia şi resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect şi încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenţii etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular şi cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toţi, jurnalişti şi cititori.
Bad writing
Trebuie curaj pentru aşa ceva:
Bad Writing – Official Trailer from Morris Hill Pictures on Vimeo.
DoR #5: Metamorfoză
Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani şi e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înţeleg că e cel mai aproape de poveştile pe care vrem să le spunem (şi felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.
Metamorfoză
Când Gregor Samsa se trezeşte într‑o dimineaţă transformat în insectă, senzaţia de neputinţă îl paralizează – abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară şi doar moartea lui din final restabileşte un soi de ordine.
Înainte să cădem de acord cum să definim într‑un cuvânt tema acestui număr – prima declarată –, ne‑am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toţi buni, niciunul capabil să transmită neliniştea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim şi ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societăţii.
Niciuna nu se produce într‑un vid, fiecare este o sursă de nelinişte – dacă nu pentru cei metamorfozaţi, cu siguranţă pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înţelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această nelinişte. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.
Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân şi a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, şi a conflictelor ce i‑au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata şi‑ar fi dorit‑o băiat. De asemenea, am investigat şi cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii şi disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.
Pe Ana Ularu ne‑o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relaţiei fotograf – subiect – aparat. Ana şi Alex s‑au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo şapte ore în redacţia DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poţi împrieteni cu aparatul foto?
Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui – şi ea abordată în acest număr –, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, suntem în sfârşit patronaţi de propria noastră entitate juridică, Asociaţia Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse şi gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.
Lectură de weekend: Best of DoR
Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.
Alte texte superbe din 2010
Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârşitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri şi editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.
Cele mai bune poveşti din 2010
Datorită unor spaţii curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveştile sunt inventariate, împărtăşite, citite şi prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.
• Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.
• Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
• Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
• Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.
• The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
• Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.
• Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.
• The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.
• Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.
• Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Obsesiile lui Michael Paterniti
Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferaţi. Şi nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinaţie rară dintre documentare jurnalistică şi artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I şi II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simţim mici.
Despre editori şi o muncă străină majorităţii celor care poartă acest titlu în România:
I’ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There’s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup – I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism – so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “You’re not interesting. Take the ‘I’ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who’s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.
Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:
I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line – the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that’s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.
Despre un posibil fir roşu al textelor lui:
I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids – it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don’t think I was consciously saying, “I’ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There’s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.