Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)
ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.
Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferință de jurnalism narativ, un gen de documentare și scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoție și explică realitatea în care trăim.
Conferința, desfășurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor și editorilor pasionați de ideea de storytelling, dar și celor care apreciază scriitura narativă de non-ficțiune. Â Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea povești atât în știri, cât și în reportaje ““ în presa scrisă, dar și în radio ““, folosindu-se de exemple de bune practici și sfaturi.
Avem vești importante despre logistica conferinței și dorim să le împărtășim din timp cu cei interesați.
1. Data, locul, susținători
Conferința va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie și va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din București (Bdul Expoziției, nr. 1B). Conferința n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în București, Fundației Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA și Intercapital Invest.
2. Înscriere
Înscrierile vor fi primite începând de marți, 1 noiembrie, prin site-ul conferinței: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiți cu atenție detaliile.
– Conferința este deschisă pentru 100 de participanți.
– Taxa de înregistrare este de 250 RON și include sesiunea plenară de dimineață, prânzul și un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
– Locul la conferință este asigurat numai înregistrare și plată. Detalii despre cum faceți plata găsiți marți pe site.
3. Vorbitori
Vom avem patru vorbitori minunați, veterani și inovatori, toți jurnaliști americani multi-premiați (doi sunt câștigători de Pulitzer). Uitați-vă la entitățile media pentru care au lucrat și vă puteți face o idee de ce ne pregătesc:
-Â Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă și învață jurnaliști din toate colțurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter și editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism și Fellow Editor la Institutul Poynter.
-Â Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre știință și cultură pentru The New York Times și Popular Science și contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) și The Atavist (revistă multimedia).
– Alex Tizon a câștigat un Pulitzer și astăzi predă la University of Oregon. A condus redacția Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times și a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes și revista Sierra. Big Little ““ prima lui carte ““ va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.
– Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris și editat la nenumărate conferințe de jurnalism narativ. A câștigat premii naționale pentru articolele ei și este autoarea a trei cărți. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.
4. Program
O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor și ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinței începând cu 1 noiembrie.
09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)
Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieți sau să ne sunați.
Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86
Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foștii mei șefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcțional și responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii își petreceau dimineața în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-și petreacă dimineața citind ziarul lui.
Așa că, împreună cu designerii și alți oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică ““ alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conținut produs de cititori; avea chiar și o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovația, deși ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiași editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacțiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esență, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înțelegeau ““ aveau rutina perfecționată, îi gestionau ușor crizele ““, dar cel de duminică îi panica. Cum adică “altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre ședința consiliului local? Cum adică să transmitem informație grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau șefului, care, încăpățânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresați, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înțeles, că n-au definițiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile și rostul unui ziar, apare și riscul rutinei și conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmație: nu văd firul roșu, nu înțeleg targetul, nu princep de ce scrieți despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenție, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiții. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuția unui text ““ acolo ar fi bine să nu existe ““, ci de evitarea certitudinilor. Viața are puține certitudini, deși mult prea mulți credem că i-am rezolvat ecuațiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul țării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranță, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce “la noi nu se poate”.
Așa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim ““ nu toți, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrățișare a ambiguității în speranța că expunerea la o diversitate de experiențe, dorințe și preferințe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur și mai puțin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiți cu atenție The Economist, care, deși privește lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici așa, dar nici așa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenței certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuși niște chei de citire și îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea povești ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din față a revistei ““ aia cu sfaturi de cum să te îmbraci și cum să te bărbierești ““, ca să facă ce contează: ultima treime a publicației, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ținem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, știm că filozofia revistei se simte cel mai bine în secțiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simțim că lipsește din media românească: profunzime și poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exercițiu de empatie: tu, cititor, încalță-te puțin cu pantofii subiecților noștri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată și mai puternică colecție de “articole grele” de până acum. Cu siguranță se poate și mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiției, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who ““ prea mulți dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit și îl plac pe Laurențiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns și el, dar și o serie de invitatați, e cine e Guess Who și cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulți dintre cei care consideră muzica lui o jucărie și atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei ““ când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relație cu puterea? Un om care a avut-o și a pierdut-o? Un om care n-a știut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ți se dă șansa să încerci să-ți execuți viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuț).
* Alex. Leo Șerban ““ că alș a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Pițurlea s-a dus mult mai departe de atât și o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reușit să adune și să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viață a unui bărbat atent, curios și plin de viață, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia ““ când Gabi Dobre și Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o mașină și s-au dus spre Atena, nu știam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o țară în prag de faliment, populată de oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce șanse avem să ajungem și noi în acest punct.
* Tamango ““ Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citești tabloide sau te uiți la emisiuni de cancan știi ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în același timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieți întregi, una care nu se schimbă atât de ușor când dă succesul peste tine și care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urșii ““ în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceaușescu pentru vânătoarea de urși. Îmi doresc de atunci să-l public și iată că am reușit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte ““ adică 20 de pagini) și se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt și alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ți asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parțial, dorinței unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parțial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-și va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Superscrieri 2011
Jurnalismul narativ are nevoie de exemple de bune practici. Are nevoie de povești pe care să le dăm mai departe, ca exemplu de documentare minunată și scriitură precisă.
Premiile Superscrieri oferite de prietenii de la Fundația Friends for Friends sunt o ocazie rară de a scoate în lume cele mai bine scrise eseuri, portrete, reportaje și materiale experimentale. Poate să participe oricine, cât timp materialul lor a fost publicat (oriunde, cât timp e public) în ultimul an.
Mai mult detalii, plus regulile de înscriere, aici.
PS: Deadline-ul e 15 septembrie. Grabiți-vă!
Antrenament de empatie
După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulți dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulțumire0, având în vedere că oamenii creează conținut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic niște lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notițele într-un text, pe care am decis să-l fac public.
Fără voi, n-am avea DoR și ăsta nu e un joc de cuvinte.
Îmi cer scuze că sunt blindat cu notițe ““ Cosmin Alexandru, care m-a învățat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi ““ dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate așa reușesc totuși să spun ce vreau.
Unii dintre voi probabil știu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numește This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 povești pe acea temă ““ de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forța, Rețeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigație, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni și trăit un moment din viața acestora.
Filozofia lor ““ și, probabil v-ați prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă același lucru ““ e că o poveste bine spusă te poate schimba.
Da, toate lumea ne omoară cu “povești”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism și-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou și băcăniile ““ fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente ““ spun povești. Sunt povești în publicitate, sunt povești în politică, sunt povești în știri. Dar majoritatea acestor povești sunt false.
Nu inventate, cât superficiale.
Personajele sunt subțiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.
Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: “exact așa e!” sau “nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: “articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveștile astea ne pot face să ne simțim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcționează și sunt documentate atent și construite migălos, afli că există alții ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înțelegi mai bine, sau le înțelegi mai bine situația.
Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară și se ocupa de carduri ““ mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câștiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar își ura de moarte jobul. Dorința lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia și a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranța că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soția era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri și ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuși, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credința că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat mașina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, și-a ipotecat casa și a strâns o groază de datorii pe o groază de cărți de credit ““ exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii și cunoștințele s-au retras din joc. Într-un final, soția l-a amenințat că-l părăsește. Abia atunci, cu mult după al doișpelea ceas, s-a oprit și a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O”™Brien.
Nu știu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.
Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conținutul și câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conținut ““ în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ține într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu știm să facem mare lucru în afară de conținut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu știu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depășește, l-aș fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).
Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune povești sunt doldora de nuanțe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut și de povești care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită și muncită publicație românească în acest moment. Dar suntem și o poveste despre cum și cât timp poți face asta, despre teamă și despre perseverență.
Știu că în viețile voastre aveți o groază de povești similare.
Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să știm cine suntem și unde mergem ““ ca indivizi și ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veți rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veți trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără mașină, casă sau prieteni.
Care e povestea pe care o spui?
Una dintre cele mai frumoase povești personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieții mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deși nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone și iPad; $2 pentru Kindle).
Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e și acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povestește cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbește despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor și cursanților mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să arați câte știi și scrii despre tot, o să iasă un terci.
Uneori, ca să înțelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.
What were the most challenging parts of the writing process?
The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother”™s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others””because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I”™m stupid and I”™m greedy and wanted to tell them all.
What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece””15,000 words, which I”™d slaved on for weeks””to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you”™re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “œOh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them””well, you”™ll see.
Adam called me and said, “œI don”™t know memoirs that well, but I know mysteries. You”™re trying to do both. And you”™re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn”™t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother”™s life and in my own investigation, as to whether my mother”™s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother”™s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too””a pretty intriguing possibility.
So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn”™t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre”™s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery””and then taken it away.
So Adam, a mystery nut, says, “œDump the mystery.” I think, “œWhat an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna”™s email saying, “œI know you don”™t want to hear this right now, but you don”™t have the right structure.” Great! And when I dig into what she”™s saying I realize that they”™re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn”™t work””it couldn”™t, because the story was trying to be two things at once. You can”™t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.
So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.
Lecturi suplimentare (varianta turbo)
A fost o vreme în care trebuia să cauți articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiți David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu și colecțiile de articole premiate sau colecțiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecție gigantică – ba nu, monumentală și alte hiperbole – de texte și scriitori de jurnalism narativ și eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficțiune).
Pe Byliner găsești toți marii autori de non-ficțiune, cu linkuri către textele lor; găsești colecții de texte grupate după temă; găsești texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.
Ceva îmi spune că direcția lor e către o rețea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că narațiunea și reportajul și eseul (atenție, documentat și editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (și înțelege) acest gen, mă simt norocos.
Spor la citit.
Competiţie de jurnalism de investigaţie
Vara asta aduce vești bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse și omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiția Soros de proiecte de jurnalism de investigație. Soros va finanța cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată și ulterior în alte media.
Știu că mulți jurnaliști fug de cuvântul investigație, dar nu uitați că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”
Mi se pare o nuanță importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercați. Uitați-vă și la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.
Nu uitați că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.
Se vor lua în calcul în selecția proiectelor:
– relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
– originalitatea proiectului propus;
– adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
– adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
– adecvarea bugetului la proiectul propus;
– utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
– capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.
Mai multe detalii aici.
Dudu (FHM, noiembrie 2009)
Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naștere a subiectului.
Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace și termină masterul vara asta.
“”-
DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.
Fratele meu Dudu este un meseriaș. Nu în sensul de meseriaș care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, ați înțeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se știe niciodată când îl veți întâlni și ar fi păcat să nu-i dați o bere.
Nu știu de ce am început să-i spunem Dudu ““ în buletin e Andrei ““, dar se zice că eu aș fi copt porecla, la puțin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloț de copil. Apariția lui a fost un fenomen interesant ““ sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere și îmbrăcare. Fascinație au stârnit ani întregi și cârlionții lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai țin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o “nemțească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu și era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ținem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna “acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.
Deși aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care țin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din “™94, care l-a exilat în “salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu și rămâneam amândoi singuri acasă și prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esențială. Nu se lăsa nicicum convins și astfel prelungea la infinit perioada de așteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.
Cum se întâmplă adesea cu frații separați de un ciclu școlar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima țigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet niște americani creduli care îi trimiteau eșarfe și sigle de cercetași, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă șpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea ““ avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în șpagat, eu cu burtă de adolescent.
Pe-atunci ascultam aceeași muzică, de obicei casete și CD-uri pirat cu euro-dance nemțesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory și alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat și în ceva grup al școlii și a câștigat un concurs județean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate și am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeț, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenției, deseori liantul găștii, meserie ingrată când gașca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferența principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)
Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deși în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toți trăgeam de el să învețe, iar unii făceau greșeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greșit. Am învățat bine doar în clasele I-IV, când mi-au și dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 și 9. Dar așa s-a construit narațiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreț.
Descurcăreț sigur e ““ i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni și de a-i face să-și dorească să-l ajute, dar are și un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliția după ce a depășit pe linie continuă. N-a încercat să dea șpagă ci și-a recunoscut onest greșeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulație: nu-mi luați carnetul, pentru că trebuie să ies cu mașina din țară. “Sunt director la o firmă de IT și îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândești ce cadou de nuntă să-i cumperi. Polițistul i-a urat casă de piatră și l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu știu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveștii.
Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu știe ce vrea să facă, iar școala e cea mai bună ascunzătoare până i se ivește ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemțesc, ci drum & bass cu care-mi terfelește timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Își zice Dudawles și dacă-l prindeți prin vreun club ““ cel mai probabil în Cluj ““ mergeți să-l vedeți. Luați-i o bere și lăsați-l să vă binedispună. Nu uitați să-i mulțumiți când plecați acasă. Meseriași ca el se găsesc greu.
Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011
American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut și în anii trecuți, vă ofer cei patru câștigători pentru documentare și scriitură, standarde jurnalistice binevenite.
REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.
FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.
PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.
ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.
Pentru PUBLIC INTEREST a câștigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward și GQ.
TOTB, Adevărul şi Cola
UPDATE: Un articol în Adevărul de marți spune că agenția Coca Cola, McCann, ar fi fost cei care ar fi făcut presiuni asupra ziarului.
Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box și Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găsește în mai toate redacțiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele și egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.
A spus Costi Rogozanu suficiente și se vor spune cu siguranță multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniță între ce înseamnă conținut publicitar și conținut editorial. Am două lucruri de notat:
1. Dacă n-a fost clar până acum: influența brandurilor asupra conținutului e mare în România. Uitați-vă mai ales prin revistele comerciale și vedeți cât conținut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand și o publicație pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conținut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să știu cine a copt o idee: redacția sau advertiserii? Asta ca să știu dacă citesc o publicație sau un catalog.
2. De multe ori am senzația neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Așa e și aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilații corecte și muncite din surse străine și le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieși pe teren și să scrii despre vânzarea sucurilor în școlile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenția locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.
Mă consider prieten cu TOTB și țin la oamenii din spatele proiectului și sper că vor găsi energia și resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect și încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenții etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular și cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toți, jurnaliști și cititori.