Conferinţa The Power of Storytelling (26.11.2011)

ACTUALIZARE, 1 NOIEMBRIE: Înscrierile sunt acum deschise. Programul complet și workshopurile sunt de asemenea pe site-ul conferinței.

Decât o Revistă va organiza pe 26 noiembrie 2011 o conferinţă de jurnalism narativ, un gen de documentare şi scriitură de profunzime care conturează lumi, transmite emoţie şi explică realitatea în care trăim.

Conferinţa, desfăşurată în limba engleză, se adresează în special reporterilor şi editorilor pasionaţi de ideea de storytelling, dar şi celor care apreciază scriitura narativă de non-ficţiune.  Vorbitorii vor aborda nevoia de a avea poveşti atât în ştiri, cât şi în reportaje – în presa scrisă, dar şi în radio –, folosindu-se de exemple de bune practici şi sfaturi.

Avem veşti importante despre logistica conferinţei şi dorim să le împărtăşim din timp cu cei interesaţi.

1. Data, locul, susţinători

Conferinţa va avea loc sâmbătă, 26 noiembrie şi va fi găzduită de Universitatea Româno-Americană din Bucureşti (Bdul Expoziţiei, nr. 1B). Conferinţa n-ar fi fost posibilă fără ajutorul Ambasadei SUA în Bucureşti, Fundaţiei Soros, Ursus Breweries, Golden Tulip, Mastercard, REEA şi Intercapital Invest.

2. Înscriere

Înscrierile vor fi primite începând de marţi, 1 noiembrie, prin site-ul conferinţei: www.decatorevista.ro/storytelling. Aceasta este o parte importantă a procesului; citiţi cu atenţie detaliile.
- Conferinţa este deschisă pentru 100 de participanţi.
- Taxa de înregistrare este de 250 RON şi include sesiunea plenară de dimineaţă, prânzul şi un atelierul la alegere în sesiunea de după-amiază.
- Locul la conferinţă este asigurat numai înregistrare şi plată. Detalii despre cum faceţi plata găsiţi marţi pe site.

3. Vorbitori

Vom avem patru vorbitori minunaţi, veterani şi inovatori, toţi jurnalişti americani multi-premiaţi (doi sunt câştigători de Pulitzer). Uitaţi-vă la entităţile media pentru care au lucrat şi vă puteţi face o idee de ce ne pregătesc:

- Jacqui Banaszynski este un reporter premiat cu Pulizer, care acum predă şi învaţă jurnalişti din toate colţurile lumii. După o carieră de 30 de ani ca reporter şi editor, acum este Knight Chair in Editing la Missouri School of Journalism şi Fellow Editor la Institutul Poynter.

- Pat Walters este producător la Radiolab, o emisiune a postului public de radio, premiată cu un premiu Peabody. Scrie despre ştiinţă şi cultură pentru The New York Times şi Popular Science şi contribuie la revistele Pop Up (prima revistă live din lume), Longshot (un experiment jurnalistic de 48 de ore) şi The Atavist (revistă multimedia).

- Alex Tizon a câştigat un Pulitzer şi astăzi predă la University of Oregon. A condus redacţia Los Angeles Times din Seattle, a scris pentru Seattle Times şi a fost colaborator pentru Newsweek, 60 Minutes şi revista Sierra. Big Little – prima lui carte – va fi publicată în curând de Houghton Mifflin Harcourt.

- Laurie Hertzel este senior editor Minneapolis Star Tribune, unde lucrează de 15 ani. A vorbit despre scris şi editat la nenumărate conferinţe de jurnalism narativ. A câştigat premii naţionale pentru articolele ei şi este autoarea a trei cărţi. Cea mai recentă e: News to me: Adventures of an Accidental Journalist.

4. Program

O versiune mai completă a programului, cu titlurile discursurilor şi ale atelierelor va fi disponibil pe site-ul conferinţei începând cu 1 noiembrie.

09:30-12:30: Discursuri introductive
12:30-14:00: Prânz
14:00-15:30: Ateliere (fiecare participant va participa la un singur atelier)
15:30-15:40: Pauză
15:40-17:00: Ateliere (continuare)

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să ne scrieţi sau să ne sunaţi.

Email: storytelling@decatorevista.ro
Telefon: +4021.210.07.86

Definiţii, certitudini şi DoR #7

În 2004, unul dintre foştii mei şefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcţional şi responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii îşi petreceau dimineaţa în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-şi petreacă dimineaţa citind ziarul lui.

Aşa că, împreună cu designerii şi alţi oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică – alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conţinut produs de cititori; avea chiar şi o versiune electronică, în PDF.

Ce vreau să subliniez nu e inovaţia, deşi ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiaşi editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.

Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacţiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esenţă, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înţelegeau – aveau rutina perfecţionată, îi gestionau uşor crizele –, dar cel de duminică îi panica. Cum adică „altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre şedinţa consiliului local? Cum adică să transmitem informaţie grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.

Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau şefului, care, încăpăţânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresaţi, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înţeles, că n-au definiţiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.

Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile şi rostul unui ziar, apare şi riscul rutinei şi conformismului.

Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmaţie: nu văd firul roşu, nu înţeleg targetul, nu princep de ce scrieţi despre atâtea lucruri disparate.

De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenţie, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiţii. Eu caut ambiguitate.

Nu vorbesc de ambiguitate în execuţia unui text – acolo ar fi bine să nu existe –, ci de evitarea certitudinilor. Viaţa are puţine certitudini, deşi mult prea mulţi credem că i-am rezolvat ecuaţiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul ţării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranţă, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce „la noi nu se poate”.

Aşa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim – nu toţi, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrăţişare a ambiguităţii în speranţa că expunerea la o diversitate de experienţe, dorinţe şi preferinţe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur şi mai puţin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiţi cu atenţie The Economist, care, deşi priveşte lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici aşa, dar nici aşa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)

În ciuda absenţei certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuşi nişte chei de citire şi îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea poveşti ca să ajung aici.

Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din faţă a revistei – aia cu sfaturi de cum să te îmbraci şi cum să te bărbiereşti –, ca să facă ce contează: ultima treime a publicaţiei, unde trăiau articolele grele.

Chiar dacă noi ţinem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, ştim că filozofia revistei se simte cel mai bine în secţiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simţim că lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum e?

Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată şi mai puternică colecţie de „articole grele” de până acum. Cu siguranţă se poate şi mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiţiei, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:

* Guess Who – prea mulţi dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit şi îl plac pe Laurenţiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns şi el, dar şi o serie de invitataţi, e cine e Guess Who şi cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulţi dintre cei care consideră muzica lui o jucărie şi atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).

* Monica Macovei – când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relaţie cu puterea? Un om care a avut-o şi a pierdut-o? Un om care n-a ştiut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ţi se dă şansa să încerci să-ţi execuţi viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuţ).

* Alex. Leo Şerban – că alş a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Piţurlea s-a dus mult mai departe de atât şi o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reuşit să adune şi să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viaţă a unui bărbat atent, curios şi plin de viaţă, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.

* Grecia – când Gabi Dobre şi Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o maşină şi s-au dus spre Atena, nu ştiam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o ţară în prag de faliment, populată de oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce şanse avem să ajungem şi noi în acest punct.

* Tamango – Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citeşti tabloide sau te uiţi la emisiuni de cancan ştii ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în acelaşi timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieţi întregi, una care nu se schimbă atât de uşor când dă succesul peste tine şi care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).

* Urşii – în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceauşescu pentru vânătoarea de urşi. Îmi doresc de atunci să-l public şi iată că am reuşit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte – adică 20 de pagini) şi se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?

Mai sunt şi alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ţi asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parţial, dorinţei unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.

Spun parţial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-şi va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.

Superscrieri 2011

Jurnalismul narativ are nevoie de exemple de bune practici. Are nevoie de poveşti pe care să le dăm mai departe, ca exemplu de documentare minunată şi scriitură precisă.

Premiile Superscrieri oferite de prietenii de la Fundaţia Friends for Friends sunt o ocazie rară de a scoate în lume cele mai bine scrise eseuri, portrete, reportaje şi materiale experimentale. Poate să participe oricine, cât timp materialul lor a fost publicat (oriunde, cât timp e public) în ultimul an.

Mai mult detalii, plus regulile de înscriere, aici.

PS: Deadline-ul e 15 septembrie. Grabiţi-vă!

Antrenament de empatie

După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulţi dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulţumire0, având în vedere că oamenii creează conţinut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic nişte lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notiţele într-un text, pe care am decis să-l fac public.

Fără voi, n-am avea DoR şi ăsta nu e un joc de cuvinte.

Îmi cer scuze că sunt blindat cu notiţe – Cosmin Alexandru, care m-a învăţat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi – dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate aşa reuşesc totuşi să spun ce vreau.

Unii dintre voi probabil ştiu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numeşte This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 poveşti pe acea temă – de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forţa, Reţeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigaţie, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni şi trăit un moment din viaţa acestora.

Filozofia lor – şi, probabil v-aţi prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă acelaşi lucru – e că o poveste bine spusă te poate schimba.

Da, toate lumea ne omoară cu “poveşti”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism şi-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou şi băcăniile – fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente – spun poveşti. Sunt poveşti în publicitate, sunt poveşti în politică, sunt poveşti în ştiri. Dar majoritatea acestor poveşti sunt false.

Nu inventate, cât superficiale.

Personajele sunt subţiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.

Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: „exact aşa e!” sau „nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: „articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveştile astea ne pot face să ne simţim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcţionează şi sunt documentate atent şi construite migălos, afli că există alţii ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înţelegi mai bine, sau le înţelegi mai bine situaţia.

Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară şi se ocupa de carduri – mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câştiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar îşi ura de moarte jobul. Dorinţa lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia şi a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranţa că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soţia era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri şi ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuşi, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credinţa că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat maşina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, şi-a ipotecat casa şi a strâns o groază de datorii pe o groază de cărţi de credit – exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii şi cunoştinţele s-au retras din joc. Într-un final, soţia l-a ameninţat că-l părăseşte. Abia atunci, cu mult după al doişpelea ceas, s-a oprit şi a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O’Brien.

Nu ştiu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.

Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conţinutul şi câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conţinut – în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ţine într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu ştim să facem mare lucru în afară de conţinut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu ştiu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depăşeşte, l-aş fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).

Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune poveşti sunt doldora de nuanţe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut şi de poveşti care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită şi muncită publicaţie românească în acest moment. Dar suntem şi o poveste despre cum şi cât timp poţi face asta, despre teamă şi despre perseverență.

Ştiu că în vieţile voastre aveţi o groază de poveşti similare.

Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să ştim cine suntem şi unde mergem – ca indivizi şi ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veţi rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veţi trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără maşină, casă sau prieteni.

Care e povestea pe care o spui?

Una dintre cele mai frumoase poveşti personale pe care le-am citit recent este My Mother’s Lover, o încercare a unui fiu de a afla cine a fost marea dragoste a vieţii mamei lui, cel lângă care a vrut să fie înmormântată, deşi nu-l văzuse de 60 de ani. (Costă $3 pentru iPhone şi iPad; $2 pentru Kindle).

Povestea e frumoasă, dar la fel de frumos e şi acest interviu cu autorul, David Dobbs, în care povesteşte cum a scris-o. În fragmentul de mai jos vorbeşte despre cum, fără editori, ar fi scris o poveste care încerca să facă prea multe lucruri. E unul dintre cele mai importante sfaturi pe care le dau reporterilor şi cursanţilor mei: scrie despre un singur lucru. Dacă nu l-ai identificat, n-o să iasă. Dac[ vrei să araţi câte ştii şi scrii despre tot, o să iasă un terci.

Uneori, ca să înţelegi acel singur lucru despre care e povestea ta, ai nevoie de editori. Iar aici, din păcate, te-a luat dracu în România.

What were the most challenging parts of the writing process?

The hardest part was figuring out which, of the many stories within this saga, I should use as the main thread. Looking back, I can see that all through the years I messed with this story, I was struggling with this question. This saga contained, at minimum, a mystery; a manhunt; a love story; a family history; a detective story; and a story of a son reckoning with his mother’s hidden life. I see now that I had to find, among all those options, the one that would best carry implicitly the others—because it was death to try to do two of them in full. But it took me a while to realize that, because I’m stupid and I’m greedy and wanted to tell them all.

What brought me up was sending what I thought was a finished version of the piece—15,000 words, which I’d slaved on for weeks—to Steve Silberman and Adam Rogers and Maryn McKenna. To my horror and benefit, they actually did what you’re supposed do in such instances, which is be brutally frank. Steve sent back a sharp-eyed, granular edit that smoothed about a hundred rough seams and stumblers. (His best comment began, “Oh God, no!”) Adam and Maryn attacked the structure. For this I owe them—well, you’ll see.

Adam called me and said, “I don’t know memoirs that well, but I know mysteries. You’re trying to do both. And you’re fucking them both up.” He was right. He pointed out that if I set a story up as a mystery up front, then the reader, his mystery hunger aroused, will feel cheated if that mystery doesn’t prove central. And I had done that: There was a genuine mystery, early on in both my mother’s life and in my own investigation, as to whether my mother’s lover had actually died or just snuck home after the war. My mother’s cousin, Betty Lou, had wondered about this for 60 years. This raised the question of whether my mother might have wondered about it all that time too—a pretty intriguing possibility.

So near the opening of that early version I had one short paragraph quoting Betty Lou, raising that question. As it happened, I solved that particular mystery fairly soon in my investigation, and undramatically, so it was valuable mainly for how alarmingly stimulative it was when I first encountered it. It wasn’t central to the story. Yet as Adam pointed out, the mystery genre’s cues are so powerful they gave this briefly raised mystery a Pavlovian power, one that demands that it be central to the story. Absent that, I had sold the reader a mystery—and then taken it away.

So Adam, a mystery nut, says, “Dump the mystery.” I think, “What an ass!” About an hour later I get Maryn McKenna’s email saying, “I know you don’t want to hear this right now, but you don’t have the right structure.” Great! And when I dig into what she’s saying I realize that they’re both right: the mystery cue has warped everything up front so bad, the structure didn’t work—it couldn’t, because the story was trying to be two things at once. You can’t do both The Maltese Falcon and Gone with the Wind.

So I dumped The Maltese Falcon. Then all I had to do was figure out how to structure Gone with the Wind.

Lecturi suplimentare (varianta turbo)

A fost o vreme în care trebuia să cauţi articolele importante unul câte unul după ce descopereai un autor bun. (Citiţi David Grann). Apoi au apărut listele. (De folos au fost mereu şi colecţiile de articole premiate sau colecţiile de autor). Apoi au apărut agregatoarele – vezi Longform. Apoi inovatorii – vezi The Atavist. Iar acum, există Byliner, o colecţie gigantică – ba nu, monumentală şi alte hiperbole – de texte şi scriitori de jurnalism narativ şi eseuri. (Practic orice formă lungă de non-ficţiune).

Pe Byliner găseşti toţi marii autori de non-ficţiune, cu linkuri către textele lor; găseşti colecţii de texte grupate după temă; găseşti texte originale, scrise pentru Byliner (de cumpărat pentru orice e-reader). E o catedrală a scrisului de calitate în care te pierzi cu orele.

Ceva îmi spune că direcţia lor e către o reţea socială construită în jurul jurnalismului de formă lungă. Concluzia mea e că naraţiunea şi reportajul şi eseul (atenţie, documentat şi editat cum trebuie) nu numai că nu sunt moarte, ci se inventează modele noi în jurul lor. Ca editor al unei reviste care promovează (şi înţelege) acest gen, mă simt norocos.

Spor la citit.

Competiţie de jurnalism de investigaţie

Vara asta aduce veşti bune pentru jurnalismul românesc, în special pentru cel complicat, care necesită timp, resurse şi omoară neuroni. Primul lucru de care vreau să vă readuc aminte este competiţia Soros de proiecte de jurnalism de investigaţie. Soros va finanţa cel puțin 10 materiale jurnalistice (text, audio, video, foto, cum doriți voi) cu maxim 3.500 de dolari, materiale ce urmează să apară în toamnă – întâi pe o platformă dedicată şi ulterior în alte media.

Ştiu că mulţi jurnalişti fug de cuvântul investigaţie, dar nu uitaţi că el este generos. Iată ce spune regulamentul: “Proiectul poate acoperi orice subiect relevant pentru Romania, inclusiv subiecte internationale regionale, punctandu-se in mod deosebit proiectele cu tenta comunitara.”

Mi se pare o nuanţă importantă, care ar trebui să vă motiveze măcar să încercaţi. Uitaţi-vă şi la jurnalismul făcut de ProPublica în Statele Unite.

Nu uitaţi că deadline-ul de depunere a proiectelor este 8 iulie.

Se vor lua în calcul în selecţia proiectelor:
- relevanta subiectului din perspectiva interesului public;
- originalitatea proiectului propus;
- adecvarea planului de documentare la subiectul propus;
- adecvarea metodelor de investigatie la proiectul propus;
- adecvarea bugetului la proiectul propus;
- utilizarea multimedia si new media in realizarea materialului de investigatie;
- capacitatea candidatului de a duce la bun sfarsit proiectul propus, demonstrata prin materialul de portofoliu, in termeni de: originalitatea subiectului, respectarea normelor profesionale, expresivitatea scriiturii.

Mai multe detalii aici.

Dudu (FHM, noiembrie 2009)

Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naştere a subiectului.

Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace şi termină masterul vara asta.

—-

DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.

Fratele meu Dudu este un meseriaş. Nu în sensul de meseriaş care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, aţi înţeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se ştie niciodată când îl veţi întâlni şi ar fi păcat să nu-i daţi o bere.

Nu ştiu de ce am început să-i spunem Dudu – în buletin e Andrei –, dar se zice că eu aş fi copt porecla, la puţin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloţ de copil. Apariţia lui a fost un fenomen interesant – sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere şi îmbrăcare. Fascinaţie au stârnit ani întregi şi cârlionţii lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai ţin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o „nemţească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu şi era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ţinem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna „acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.

Deşi aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care ţin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din ’94, care l-a exilat în „salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu şi rămâneam amândoi singuri acasă şi prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esenţială. Nu se lăsa nicicum convins şi astfel prelungea la infinit perioada de aşteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.

Cum se întâmplă adesea cu fraţii separaţi de un ciclu şcolar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima ţigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet nişte americani creduli care îi trimiteau eşarfe şi sigle de cercetaşi, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă şpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea – avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în şpagat, eu cu burtă de adolescent.

Pe-atunci ascultam aceeaşi muzică, de obicei casete şi CD-uri pirat cu euro-dance nemţesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory şi alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat şi în ceva grup al şcolii şi a câştigat un concurs judeţean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate şi am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeţ, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenţiei, deseori liantul găştii, meserie ingrată când gaşca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferenţa principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)

Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deşi în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toţi trăgeam de el să înveţe, iar unii făceau greşeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greşit. Am învăţat bine doar în clasele I-IV, când mi-au şi dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 şi 9. Dar aşa s-a construit naraţiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreţ.

Descurcăreţ sigur e – i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni şi de a-i face să-şi dorească să-l ajute, dar are şi un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliţia după ce a depăşit pe linie continuă. N-a încercat să dea şpagă ci şi-a recunoscut onest greşeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulaţie: nu-mi luaţi carnetul, pentru că trebuie să ies cu maşina din ţară. „Sunt director la o firmă de IT şi îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândeşti ce cadou de nuntă să-i cumperi. Poliţistul i-a urat casă de piatră şi l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu ştiu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveştii.

Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu ştie ce vrea să facă, iar şcoala e cea mai bună ascunzătoare până i se iveşte ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemţesc, ci drum & bass cu care-mi terfeleşte timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Îşi zice Dudawles şi dacă-l prindeţi prin vreun club – cel mai probabil în Cluj – mergeţi să-l vedeţi. Luaţi-i o bere şi lăsaţi-l să vă binedispună. Nu uitaţi să-i mulţumiţi când plecaţi acasă. Meseriaşi ca el se găsesc greu.

Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011

American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut şi în anii trecuţi, vă ofer cei patru câştigători pentru documentare şi scriitură, standarde jurnalistice binevenite.

REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.

FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.

PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.

ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.

Pentru PUBLIC INTEREST a câştigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward şi GQ.

TOTB, Adevărul şi Cola

UPDATE: Un articol în Adevărul de marţi spune că agenţia Coca Cola, McCann, ar fi fost cei care ar fi făcut presiuni asupra ziarului.

Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box şi Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găseşte în mai toate redacţiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele şi egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.

A spus Costi Rogozanu suficiente şi se vor spune cu siguranţă multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniţă între ce înseamnă conţinut publicitar şi conţinut editorial. Am două lucruri de notat:

1. Dacă n-a fost clar până acum: influenţa brandurilor asupra conţinutului e mare în România. Uitaţi-vă mai ales prin revistele comerciale şi vedeţi cât conţinut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand şi o publicaţie pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conţinut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să ştiu cine a copt o idee: redacţia sau advertiserii? Asta ca să ştiu dacă citesc o publicaţie sau un catalog.

2. De multe ori am senzaţia neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Aşa e şi aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilaţii corecte şi muncite din surse străine şi le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieşi pe teren şi să scrii despre vânzarea sucurilor în şcolile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenţia locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.

Mă consider prieten cu TOTB şi ţin la oamenii din spatele proiectului şi sper că vor găsi energia şi resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect şi încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenţii etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular şi cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toţi, jurnalişti şi cititori.

← Previous PageNext Page →