Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”

Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanţă. Am renunÅ£at să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs Å£inut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbeÅŸte despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos ÅŸi nepretenÅ£ios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.

Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poţi face şi în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbeşte exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă şi care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).

Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:

Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul ÅŸi cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experienÅ£a lui Marzorati, dar sunt întrebări ÅŸi mai grele în România, unde această formă e practicată constant – ÅŸi deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.

Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în aceÅŸti doi ani. Am ÅŸi scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forÅ£a evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deÅŸi sunt convins că mult mai mulÅ£i oameni citesc poveÅŸtile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.

Presupunând că unii dintre aceÅŸti cititori sunt ÅŸi cititorii acestui blog, vă întreb (ÅŸi sper să aveÅ£i cinci minute pentru feedback): aÅ£i plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoÅ£ionant ÅŸi captivant – da, ca ficÅ£iunea – realitatea în care trăim astăzi? Åži dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?

Şi încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulţi care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu ştiu că există (sugestie: cumpăraţi măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poţi ajunge la ei?

Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor

Ani Sandu povesteşte mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei româneşti de a-şi verifica informaţiile:

Citeam presa de dimineaţă în căutare de lucruri noi şi de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existenţa unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viaţa pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenţia a fost comentariul lui de la sfârşit:

“[N-o] voi cunoaÅŸte niciodată pe „fata” care l-a scris. AÅŸ fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficÅ£iune, cu doamna dr. Rodica Neagoe ÅŸi să aflu cine este „fata”.

M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieÅŸi un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat „anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară ÅŸi acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.

Le-am google-it pe cele două doamne menţionate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenţia că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câţiva ani.

Incredibil, mi-am zis. Aşa ceva n-are cum să intre în ziar.

Şi totuşi a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când eşti impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Şi pentru că e mai simplu să retuşezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.

Mai târziu, citind textul cu mai multă atenÅ£ie, am înÅ£eles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-ÅŸi cere scuze că a luat Å£eapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu ÅŸtiu dacă a intrat ÅŸi acest paragraf în ziar. Voi aÅ£i văzut-o?).

P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii ştiu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliştii, ce e-n spatele poveştii, o vor face ei. Şi dacă vor vedea că am greşit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.

Ellies ’09 – revistele câştigătoare

Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design ÅŸi concepÅ£ie din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de ÅŸtiri – Newsweek ÅŸi Time -  dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Åži, cum mă aÅŸteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.

Câţiva dintre câştigătorii aleşi de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.

REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.

FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.

PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.

ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.

Trebuie să menţionez că Wired a câştigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj şi design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperţi pentru care au câştigat:

wiredfeb08

← Previous Page