Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”
Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanță. Am renunțat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ținut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbește despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos și nepretențios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.
Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poți face și în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbește exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă și care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).
Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:
- După ani de zile de experiență, Marzorati nu-și mai pune falsa întrebare: va citit cineva 6.000 de cuvinte pe acest subiect? Experiența i-a arătat ca da – o poveste bine scrisă va fi ceva la care oamenii se vor opri. O vor citi și pe Blackberry dacă îi prinde.
- E construit pe o întrebare legată de tipul care citește pe Blackberry. Dacă el ia cele 6.000 de cuvinte gratis de pe pagina noastră de net și pierde relația fizică cu revista, mai are contextul în care a apărut acel material? Și mai mult – dacă toți vor lua textul pe gratis, cum vom putea scoate banii necesari ca să producem un astfel de conținut? Cu alte cuvinte, întrebarea nu e cine citește, ci cum îi convingem pe cei care citesc astfel de jurnalism să plătească pentru el?
- Dă niște definiții. O face scurt și eficient: [This is] prose that is based on facts, on material selected from (and remaining a verifiable part of) what we call the real world. No invention here. Just the reported facts. But NOT just the facts. Because in long-form journalism (…) there can be a tremendous amount of invention brought to bear on how a piece is organized, on how its story-telling armature is constructed, on what voice is arrived at, and on what style inhabits the sentences. There is art in the presentation, or, more accurately, the re-presentation.
- Atinge unul dintre subiectele care pe mine mă chinuie cel mai mult: e jurnalismul narativ o formă care se potrivește cel mai bine culturii americane? El spune că da. Eu i-aș spune că există oameni și în România care încearcă să execute astfel de povești. În mare însă, generalizarea lui e corectă: With the exception of the tradition of British travel writing, this kind of writing has had no European counterpart – and, for that matter, no counterpart anywhere else in the world. Magazines in Germany and France print long articles, but these pieces are largely essayistic and always fiercely subjective. Nor do they trouble the reader with scenes or narrative. Reporting, when there is reporting, remains firmly at the service of ideas and theories.
- Spune multe despre efortul uman și financiar care intră în crearea unui cover story. Luni întregi și sume care uneori trec de $40.000. Numai pentru cover story. La noi, când trec de 1.500 de euro înseamnă că a fost o investiție ieșită din comun.
Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul și cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experiența lui Marzorati, dar sunt întrebări și mai grele în România, unde această formă e practicată constant – și deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.
Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în acești doi ani. Am și scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forța evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deși sunt convins că mult mai mulți oameni citesc poveștile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.
Presupunând că unii dintre acești cititori sunt și cititorii acestui blog, vă întreb (și sper să aveți cinci minute pentru feedback): ați plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoționant și captivant – da, ca ficțiunea – realitatea în care trăim astăzi? Și dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?
Și încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulți care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu știu că există (sugestie: cumpărați măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poți ajunge la ei?
Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor
Ani Sandu povestește mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei românești de a-și verifica informațiile:
Citeam presa de dimineață în căutare de lucruri noi și de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existența unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viața pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenția a fost comentariul lui de la sfârșit:
“[N-o] voi cunoaște niciodată pe “fata” care l-a scris. Aș fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficțiune, cu doamna dr. Rodica Neagoe și să aflu cine este “fata”.
M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieși un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat “anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară și acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.
Le-am google-it pe cele două doamne menționate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenția că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câțiva ani.
Incredibil, mi-am zis. Așa ceva n-are cum să intre în ziar.
Și totuși a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când ești impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Și pentru că e mai simplu să retușezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.
Mai târziu, citind textul cu mai multă atenție, am înțeles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-și cere scuze că a luat țeapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu știu dacă a intrat și acest paragraf în ziar. Voi ați văzut-o?).
P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii știu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliștii, ce e-n spatele poveștii, o vor face ei. Și dacă vor vedea că am greșit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.
Ellies ’09 – revistele câştigătoare
Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design și concepție din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de știri – Newsweek și Time -Â dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Și, cum mă așteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.
Câțiva dintre câștigătorii aleși de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.
REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
Trebuie să menționez că Wired a câștigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj și design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperți pentru care au câștigat:
