Media Pierdută vs. Media Găsită

Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, și nu le văd, în opoziție. Prefer discuțiile care explorează relația dintre jurnalismul tradițional și cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e și subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză – de bani, de idei, de valori etc.

Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.

Ce rămâne constantă în această perioadă haotică – și asta a fost una dintre concluziile conferinței de jurnalism narativ de anul acesta din Boston – e pasiunea oamenilor pentru povești interesante și bine spuse. Indiferent de formulă și de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie – ca jurnalist, ca blogger, ca instituție – sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală și parte a unei întregi discuții pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.

Relaţia cu punctele şi alte semne

Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale și să intervin cât mai puțin în scriitură. Structura unui text, coerența narațiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte și expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înșiși exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuație. Există oricum destule conflicte între mine și virgulă.

Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie și semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu niște prieteni – toți reporteri și scriitori – despre semnele de punctuație și relația noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text și să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie inițiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propozițiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă – nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziția. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înșiruire de puncte. Puncte puncte…

A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Å¢ineți minte? “Revista bărbaților cu…”? Păi e fie “revista bărbaților cu carte” fie “revista bărbaților cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziție se termina în suspensie. Chiar și atunci când nu era nevoie…

Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiți starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar și în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbește cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!

Voi ce relație aveți cu semnele de punctuație? Ce “îndreptare” folosiți ca să vă ghidați? Care semne vă plac și care vă irită? Ce aveți de spus despre cele pe care nu le înțelegeți? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe și neînțelese semne de pe piață.)

PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc – îngâmfate și lăbărțate – le ucid!
PS3: Ați văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu așa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?

Ce au învăţat cursanţii mei

Am încheiat ieri seară cursul de Jurnalism Narativ pe care l-am predat timp de trei luni la CJI. A fost o experiență senzațională și un privilegiu să cunosc și (sper) să motivez o mână de oameni să se apuce de spus povești. Le-am spus aseară că dacă a fost bine la curs e din cauza pasiunii și entuziasmului pe care îl am pentru jurnalismul de poveste și pentru textul cu început, sfârșit, personaje, acțiune și dialog.

Poate pe viitor voi reuși să duc un curs folosindu-mă mai bine de experiența mea ca făcător de astfel de texte, și poate și mai în viitor voi reuși să mă folosesc mai bine de pedagogie ca să transmit ce-mi doream. Dar “feeling”-ul rămâne esențial.

Eu am sperat că pot convinge cursanții de trei lucruri:

Citind ultima temă, care e un șir de “ce-am învățat”, mi-am dat seamă că de azi mișună pe străzi încă 14 oameni care îți pot spune cât de cât cum e treaba cu jurnalismul narativ, de ce e puternic, de ce merită să-l scriem și te pot direcționa către locuri în care îl poți citi.

Vreau să împărtășesc o compilație din aceste “ce-am învățat” pentru că oferă o serie de lecții folositoare. Eu am furat 1-2 idei din fiecare temă și le-am ordonat în 10 categorii ca să fie mai clar în câte faze din proces a punctat cursul:

Citiți mai departe pentru a afla lecțiile din fiecare categorie.
Read more

Ce se poate face dacă…

I-am rugat astăzi pe cursanții mei să scrie pe o bucată de hartie câteva întrebări despre procesul de documentare, planificare sau scriere – lucruri care îi preocupă și cu care se luptă. La majoritatea întrebărilor răspunsul pe care l-am dat eu inițial sună cam așa: “e o hotărâre pe care o iei tu în funcție de material și povestea pe care vrei să o spui”.

Sunt puține reguli fixe în jocul asta și trebuie să-ți asumi deciziile. Dacă lead-ul unei știri despre un incendiu e destul de bătut în cuie, deschiderea unui profil poate avea zeci de forme. De aici răspunderea și provocarea.

Un ghid reușit e munca și experiența altora. Dar nici astea nu pot fi luate ca reguli. Doar ca exemplu. Ca strategie. Ca inspirație. Am inclus mai jos o parte din aceste întrebări. Vă invit pe toți cei care v-ați zbătut cu scrisul (sau documentarea sau planificarea) să le citiți și să împărtășiți experiențele și soluțiile care au funcționat pentru voi:

← Previous Page