Lecţie: Cere preţul corect şi acceptă-ţi nişa
Mai puțină reclamă e unul dintre motivele pentru care revistele americane au de suferit în criză. Poate și mai important e că modelul de business care le permitea să supraviețuiască când *aveau* reclamă era greșit, construit pe tiraje umflate și prețuri de dumping, care creau ideea unui număr mult mai mare de cititori loiali. O explicație simplă o dă Michela O’Connor, care conduce Dwell, care e mai degrabă o comunitate de design decât o simplă revistă:
Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.
Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ
Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe și pictoriale va face tot ce-i stă în putință să o scoată în lume. E ce am făcut și eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiți-vă când a apărut în Tabu “Îngerii din jurul ei”.
GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviți. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzațional reporter de război) pe copertă. Nu au menționat-o niciunde și nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru așa voiau ei – GQ-ul american produce totuși jurnalism respectabil – ci pentru că așa le-a spus compania mamă:
Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.
“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.
He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.
Bineînțeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informația a ieșit la suprafață. Gawker a scanat imediat articolul și a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.
Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecție că atunci când încerci să oprești ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Așa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuției. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.
Vreau să fac jurnalism, deci inventez
Unul dintre lucrurile care mi-au displăcut întotdeauna la învățământul jurnalistic românesc este primul hop pe care trebuie să-l sară viitorii studenți (cel puțin la FJSC). Vorbesc de examenul de creativitate, care condiționează intrarea la facultate de o invenție.
Sigur, scriitura poate fi evaluată pentru gramatică sau coerență, dar nu cred că aceste plusuri scuză minusul gigantic: inventezi ca să ai ocazia să înveți o profesie unde invenția e singurul păcat capital.
Anul ăsta, unul dintre subiecte cerea următoarele:
1. V-ați întors dintr-o croazieră în jurul lumii, care s-a dovedit a fi aventura vieții. Povestiți prietenilor ce s-a întâmplat. (maxim 2 pagini).
Nu știu care ar putea fi alternativa (poate aveți voi sugestii), dar mi-ar plăcea ca acest gen de subiecte să dispară.
UPDATE. Vreau să menționez două chestii:
1. Observația mea nu era un atac. Știu că examenul e în perpetuă schimbare, știu că e bine că “măcar există” un examen, știu că alte facultăți sunt mai rele decât FJSC. Știu toate lucrurile astea. Dar asta nu mă împiedică să nu mă strâmb când văd acest tip de subiecte.
2. Braduț, care a predat ani de zile la FJSC, are un post minunat pe tema examenului. E genul de text care încurajează o discuție pe care facultatea ar trebui să o aibă cu actualii studenți, cu foștii studenți și cu profesia. Poate o mini-conferință despre viitorul și scopul învățământului jurnalistic n-ar strica.
Ideea zilei: Prietenia
Unul dintre cele mai deștepte locuri care identifică idei mari numai bune de transformat în povești e “Idea of the Day“, un blog al echipei Week In Review (WiR e unul dintre fasciculele NY Times-ului de duminică). Preocuparea lor principală e să găsească discuții, studii, anecdote și să intuiască o paradigmă, un trend, o preocupare. Cea mai recentă e prietenia și ce înseamnă ea – nu doar într-o lume tot mai virtuală ci și într-una aflată în recesiune:
Today”™s idea: The rise of social media and the downturn in the economy have people thinking long and hard about the value and meaning of friends “” psychologically, socially and economically. Upshot: confusion.
Dacă cineva e acum în mijlocul unei povești despre Facebook, de exemplu, asta e o opțiune serioasă în ceea ce privește ideea mare spre care materialul ar trebui să țintească. (Ar fi cu siguranță un răspuns minunat la întrebarea “despre ce e acest text?“).
Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”
Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanță. Am renunțat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ținut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbește despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos și nepretențios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.
Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poți face și în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbește exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă și care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).
Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:
- După ani de zile de experiență, Marzorati nu-și mai pune falsa întrebare: va citit cineva 6.000 de cuvinte pe acest subiect? Experiența i-a arătat ca da – o poveste bine scrisă va fi ceva la care oamenii se vor opri. O vor citi și pe Blackberry dacă îi prinde.
- E construit pe o întrebare legată de tipul care citește pe Blackberry. Dacă el ia cele 6.000 de cuvinte gratis de pe pagina noastră de net și pierde relația fizică cu revista, mai are contextul în care a apărut acel material? Și mai mult – dacă toți vor lua textul pe gratis, cum vom putea scoate banii necesari ca să producem un astfel de conținut? Cu alte cuvinte, întrebarea nu e cine citește, ci cum îi convingem pe cei care citesc astfel de jurnalism să plătească pentru el?
- Dă niște definiții. O face scurt și eficient: [This is] prose that is based on facts, on material selected from (and remaining a verifiable part of) what we call the real world. No invention here. Just the reported facts. But NOT just the facts. Because in long-form journalism (…) there can be a tremendous amount of invention brought to bear on how a piece is organized, on how its story-telling armature is constructed, on what voice is arrived at, and on what style inhabits the sentences. There is art in the presentation, or, more accurately, the re-presentation.
- Atinge unul dintre subiectele care pe mine mă chinuie cel mai mult: e jurnalismul narativ o formă care se potrivește cel mai bine culturii americane? El spune că da. Eu i-aș spune că există oameni și în România care încearcă să execute astfel de povești. În mare însă, generalizarea lui e corectă: With the exception of the tradition of British travel writing, this kind of writing has had no European counterpart – and, for that matter, no counterpart anywhere else in the world. Magazines in Germany and France print long articles, but these pieces are largely essayistic and always fiercely subjective. Nor do they trouble the reader with scenes or narrative. Reporting, when there is reporting, remains firmly at the service of ideas and theories.
- Spune multe despre efortul uman și financiar care intră în crearea unui cover story. Luni întregi și sume care uneori trec de $40.000. Numai pentru cover story. La noi, când trec de 1.500 de euro înseamnă că a fost o investiție ieșită din comun.
Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul și cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experiența lui Marzorati, dar sunt întrebări și mai grele în România, unde această formă e practicată constant – și deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.
Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în acești doi ani. Am și scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forța evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deși sunt convins că mult mai mulți oameni citesc poveștile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.
Presupunând că unii dintre acești cititori sunt și cititorii acestui blog, vă întreb (și sper să aveți cinci minute pentru feedback): ați plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoționant și captivant – da, ca ficțiunea – realitatea în care trăim astăzi? Și dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?
Și încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulți care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu știu că există (sugestie: cumpărați măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poți ajunge la ei?
Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?
Cei care citesc acest blog și textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) știu că jurnalismul poate avea aceeași greutate emoțională ca și literatura de ficțiune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive și rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că așa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.
Articolul “Îngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărți de ficțiune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiței abuzate. Nu mă voi preface imparțial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relația/dinamica dintre jurnalism și ficțiune. (Aș spune dintre ficțiune și non-ficțiune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutați.)
La lansarea cărții s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea și adevărul unei astfel de povești. Trecând-o prin filtrul ficțiunii însă, ea capată alte valențe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut și bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).
Voi ce credeți? Poate jurnalismul să aibă impactul ficțiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relația dintre cele două forme?
(Au spus câteva ceva pe această temă și Costi Rogozanu și Cristina Bazavan. Citiți și acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )
Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie
Jon Franklin, un magician autoritar al construcției poveștilor pe structura complicație ““ desfășurarea acțiunii ““ rezolvare, vorbește în acest interviu despre cum găsim O SINGURÄ‚ POVESTE în ideea noastră (și cum ea împletește personaj cu acțiune și cu semnificație). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.
Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.
Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur
În numărul special “Ce am învățat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcție a centralelor nucleare, așa că n-am rezistat tentației să-i pun niște întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. Citiți ce-a ieșit în continuare acestui post.
În numărul din martie al Esquire veți mai găsi înțelepciune de viață și sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Å¢ăndărică, Teodor Meleșcanu, Mircea Baniciu și mulți alții.
Dacă trebuie să ÅŸtii sigur… nu scrie
Nu mă pricep la poezie, dar simt nevoia să împărtășesc aceste versuri. W.S. Merwin e un poet american ultra-premiat, iar această poezie este despre John Berryman, care i-a fost mentor și profesor. Și, bineînțeles, e un poem despre scris, despre așteptări și despre nevoia de nesiguranță. (Via un editor de la Details).
Berryman
I will tell you what he told me
in the years just after the war
as we then called
the second world war
don’t lose your arrogance yet he said
you can do that when you’re older
lose it too soon and you may
merely replace it with vanity
just one time he suggested
changing the usual order
of the same words in a line of verse
why point out a thing twice
he suggested I pray to the Muse
get down on my knees and pray
right there in the corner and he
said he meant it literally
it was in the days before the beard
and the drink but he was deep
in tides of his own through which he sailed
chin sideways and head tilted like a tacking sloop
he was far older than the dates allowed for
much older than I was he was in his thirties
he snapped down his nose with an accent
I think he had affected in England
as for publishing he advised me
to paper my wall with rejection slips
his lips and the bones of his long fingers trembled
with the vehemence of his views about poetry
he said the great presence
that permitted everything and transmuted it
in poetry was passion
passion was genius and he praised movement and invention
I had hardly begun to read
I asked how can you ever be sure
that what you write is really
any good at all and he said you can’t
you can’t you can never be sure
you die without knowing
whether anything you wrote was any good
if you have to be sure don’t write
– William Stanley Merwin
Formula blocajului
Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie “Uită de n”.
Cristi ne-a spus de multe ori mie și colegilor de la curs că jurnaliștii pe care îi citim și-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm și să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.
Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo șansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanță foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Și am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoștit (= n-am mai vrut să scriu nimic).
Deși te face să vrei mai mult de la tine, comparația are și un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.
Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulți. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii “™90 făcea filme explodând de violență pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât și pentru ce reușește să transmită.
Autorul? Tom Junod. În cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniștitor.
– Gabi
* Data viitoare, variațiuni pe The Passion of the Christ.