Lecţie: Cere preţul corect şi acceptă-ţi nişa

Mai puÅ£ină reclamă e unul dintre motivele pentru care revistele americane au de suferit în criză. Poate ÅŸi mai important e că modelul de business care le permitea să supravieÅ£uiască când *aveau* reclamă era greÅŸit, construit pe tiraje umflate ÅŸi preÅ£uri de dumping, care creau ideea unui număr mult mai mare de cititori loiali. O explicaÅ£ie simplă o dă Michela O’Connor, care conduce Dwell, care e mai degrabă o comunitate de design decât o simplă revistă:

Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.

Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ

Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe ÅŸi pictoriale va face tot ce-i stă în putinţă să o scoată în lume. E ce am făcut ÅŸi eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiÅ£i-vă când a apărut în Tabu “ÃŽngerii din jurul ei”.

GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviÅ£i. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzaÅ£ional reporter de război) pe copertă. Nu au menÅ£ionat-o niciunde ÅŸi nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru aÅŸa voiau ei – GQ-ul american produce totuÅŸi jurnalism respectabil – ci pentru că aÅŸa le-a spus compania mamă:

Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.

“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.

He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.

Bineînţeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informaţia a ieşit la suprafaţă. Gawker a scanat imediat articolul şi a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.

Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecţie că atunci când încerci să opreşti ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Aşa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuţiei. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.

Vreau să fac jurnalism, deci inventez

Unul dintre lucrurile care mi-au displăcut întotdeauna la învăţământul jurnalistic românesc este primul hop pe care trebuie să-l sară viitorii studenţi (cel puţin la FJSC). Vorbesc de examenul de creativitate, care condiţionează intrarea la facultate de o invenţie.

Sigur, scriitura poate fi evaluată pentru gramatică sau coerenţă, dar nu cred că aceste plusuri scuză minusul gigantic: inventezi ca să ai ocazia să înveţi o profesie unde invenţia e singurul păcat capital.

Anul ăsta, unul dintre subiecte cerea următoarele:

1. V-aţi întors dintr-o croazieră în jurul lumii, care s-a dovedit a fi aventura vieţii. Povestiţi prietenilor ce s-a întâmplat. (maxim 2 pagini).

Nu ştiu care ar putea fi alternativa (poate aveţi voi sugestii), dar mi-ar plăcea ca acest gen de subiecte să dispară.

UPDATE. Vreau să menţionez două chestii:

1. ObservaÅ£ia mea nu era un atac. Åžtiu că examenul e în perpetuă schimbare, ÅŸtiu că e bine că “măcar există” un examen, ÅŸtiu că alte facultăţi sunt mai rele decât FJSC. Åžtiu toate lucrurile astea. Dar asta nu mă împiedică să nu mă strâmb când văd acest tip de subiecte.

2. Braduţ, care a predat ani de zile la FJSC, are un post minunat pe tema examenului. E genul de text care încurajează o discuţie pe care facultatea ar trebui să o aibă cu actualii studenţi, cu foştii studenţi şi cu profesia. Poate o mini-conferinţă despre viitorul şi scopul învăţământului jurnalistic n-ar strica.

Ideea zilei: Prietenia

Unul dintre cele mai deÅŸtepte locuri care identifică idei mari numai bune de transformat în poveÅŸti e “Idea of the Day“, un blog al echipei Week In Review (WiR e unul dintre fasciculele NY Times-ului de duminică). Preocuparea lor principală e să găsească discuÅ£ii, studii, anecdote ÅŸi să intuiască o paradigmă, un trend, o preocupare. Cea mai recentă e prietenia ÅŸi ce înseamnă ea – nu doar într-o lume tot mai virtuală ci ÅŸi într-una aflată în recesiune:

Today’s idea: The rise of social media and the downturn in the economy have people thinking long and hard about the value and meaning of friends — psychologically, socially and economically. Upshot: confusion.

Dacă cineva e acum în mijlocul unei poveÅŸti despre Facebook, de exemplu, asta e o opÅ£iune serioasă în ceea ce priveÅŸte ideea mare spre care materialul ar trebui să Å£intească. (Ar fi cu siguranţă un răspuns minunat la întrebarea “despre ce e acest text?“).

Cum plătim ÅŸi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”

Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanţă. Am renunÅ£at să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs Å£inut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbeÅŸte despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos ÅŸi nepretenÅ£ios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.

Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poţi face şi în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbeşte exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă şi care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).

Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:

Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul ÅŸi cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experienÅ£a lui Marzorati, dar sunt întrebări ÅŸi mai grele în România, unde această formă e practicată constant – ÅŸi deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.

Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în aceÅŸti doi ani. Am ÅŸi scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forÅ£a evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deÅŸi sunt convins că mult mai mulÅ£i oameni citesc poveÅŸtile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.

Presupunând că unii dintre aceÅŸti cititori sunt ÅŸi cititorii acestui blog, vă întreb (ÅŸi sper să aveÅ£i cinci minute pentru feedback): aÅ£i plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoÅ£ionant ÅŸi captivant – da, ca ficÅ£iunea – realitatea în care trăim astăzi? Åži dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?

Şi încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulţi care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu ştiu că există (sugestie: cumpăraţi măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poţi ajunge la ei?

Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog ÅŸi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ÅŸtiu că jurnalismul poate avea aceeaÅŸi greutate emoÅ£ională ca ÅŸi literatura de ficÅ£iune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive ÅŸi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aÅŸa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “ÃŽngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărÅ£i de ficÅ£iune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiÅ£ei abuzate. Nu mă voi preface imparÅ£ial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaÅ£ia/dinamica dintre jurnalism ÅŸi ficÅ£iune. (AÅŸ spune dintre ficÅ£iune ÅŸi non-ficÅ£iune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaÅ£i.)

La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă ÅŸi Costi Rogozanu ÅŸi Cristina Bazavan. CitiÅ£i ÅŸi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie

Jon Franklin, un magician autoritar al construcţiei poveştilor pe structura complicaţie – desfăşurarea acţiunii – rezolvare, vorbeşte în acest interviu despre cum găsim O SINGURĂ POVESTE în ideea noastră (şi cum ea împleteşte personaj cu acţiune şi cu semnificaţie). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.

Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.

Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.

Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.

Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.

It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.

Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur

esq_mar_09ÃŽn numărul special “Ce am învăţat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcÅ£ie a centralelor nucleare, aÅŸa că n-am rezistat tentaÅ£iei să-i pun niÅŸte întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. CitiÅ£i ce-a ieÅŸit în continuare acestui post.

În numărul din martie al Esquire veţi mai găsi înţelepciune de viaţă şi sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Ţăndărică, Teodor Meleşcanu, Mircea Baniciu şi mulţi alţii.

Read more

Dacă trebuie să ÅŸtii sigur… nu scrie

Nu mă pricep la poezie, dar simt nevoia să împărtăşesc aceste versuri. W.S. Merwin e un poet american ultra-premiat, iar această poezie este despre John Berryman, care i-a fost mentor şi profesor. Şi, bineînţeles, e un poem despre scris, despre aşteptări şi despre nevoia de nesiguranţă. (Via un editor de la Details).

Berryman

I will tell you what he told me
in the years just after the war
as we then called
the second world war

don’t lose your arrogance yet he said
you can do that when you’re older
lose it too soon and you may
merely replace it with vanity

just one time he suggested
changing the usual order
of the same words in a line of verse
why point out a thing twice

he suggested I pray to the Muse
get down on my knees and pray
right there in the corner and he
said he meant it literally

it was in the days before the beard
and the drink but he was deep
in tides of his own through which he sailed
chin sideways and head tilted like a tacking sloop

he was far older than the dates allowed for
much older than I was he was in his thirties
he snapped down his nose with an accent
I think he had affected in England

as for publishing he advised me
to paper my wall with rejection slips
his lips and the bones of his long fingers trembled
with the vehemence of his views about poetry

he said the great presence
that permitted everything and transmuted it
in poetry was passion
passion was genius and he praised movement and invention

I had hardly begun to read
I asked how can you ever be sure
that what you write is really
any good at all and he said you can’t

you can’t you can never be sure
you die without knowing
whether anything you wrote was any good
if you have to be sure don’t write

– William Stanley Merwin

Formula blocajului

Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie „Uită de n”.

Cristi ne-a spus de multe ori mie şi colegilor de la curs că jurnaliştii pe care îi citim şi-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm şi să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.

Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo ÅŸansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanţă foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Åži am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoÅŸtit (= n-am mai vrut să scriu nimic).

Deşi te face să vrei mai mult de la tine, comparaţia are şi un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.

Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulţi. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii ’90 făcea filme explodând de violenţă pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât şi pentru ce reuşeşte să transmită.

Autorul? Tom Junod. ÃŽn cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniÅŸtitor.

– Gabi

* Data viitoare, variaţiuni pe The Passion of the Christ.

← Previous PageNext Page →