Când cititul (de jurnalism) e o experienţă

Uneori mă întreb de ce îmi plac aşa mult autorii permanenţi care scriu pentru Esquire-ul american. Vezi Scott Raab, Tom Junod, A.J. Jacobs, Chris Jones etc. Sigur că mai am mulţi alţii pe care îi citesc indiferent de ce şi unde scriu (Malcolm Gladwell, David Sedaris, Michael Patterniti, David Remnick etc).

Dar pe aştia simt că îi cunosc. Citind un interviu minunat cu unul dintre ei, Tom Chiarella, mi-am dat seama de ce. Pentru că lucrează pentru un redactor şef care nu vrea să publice articole scrise după o formulă. Vrea să fie surprins. Chiar dacă nu iese. Vrea texte scrise într-un mod care te mişcă într-un fel – fie că e de bine, fie că e de rău.

Imaginaţi-vă un editor cu care staţi de vorbă despre un material, iar el face cum spune Chiarella că procedează David Granger:

David Granger always says is “Don’t come back with a magazine article.” He wants something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is.

În România, ne plângem cu toţii – ziarişti de revistă, de online, de ziar – că lumea nu citeşte. Dar noi suntem rareori dispuşi să le oferim un alt gen de experienţă. Eu sunt printre cei care cred că majoritatea jurnaliştilor sunt comozi. Nu leneşi neapărat. Dar comozi. Şi comoditatea nu tinde să creeze experienţe şi texte memorabile.

Citiţi restul interviului cu Chiarella aici. Vă mai îmbiez cu un fragment în care vorbeşte despre portretizat celebrităţi:

My friend Scott Raab — he’s also a writer at large — and I talk about this. When the car’s coming to pick you up to go talk to a celebrity, it’s a sickening, deadening moment that makes you feel utterly inadequate. Every writer knows this.

It doesn’t matter who you’re interviewing. It’s a difficult thing to have someone who is a little bit reticent about letting go of their secrets, a little bit reticent about opening up, and then sort of say, “Well, I need a day or two to sort of try to open you up,” and it feels like a puzzle. If you take it at its best, it’s a really elegant form of conversation, and at worst it’s a sort of cheap curiosity. I hope that I’m always gearing it towards the elegant conversation.

Comments

Leave a Reply