Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.
Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ
Cea mai bună copertă americană a anului
American Society of Magazine Editors (ASME) a desemnat ieri cele mai bune coperte de revistă ale anului. Câștigătoare la trei categorii, inclusiv Cover of the Year, este o producție din primăvară a revistei New York. Coperta e legată de scandalul care a dus la demisia lui Eliot Spitzer din postul de guvernator al statului New York (Spitzer fusese clientul fidel al unei rețele de prostituție). Mai jos, o parte din povestea copertei. Restul câștigătorilor, aici. Despre revista New York am mai scris aici.
Looking for personal, opinionated perspectives on the topic, the magazine solicited visual commentary from artists, graphic designers, and advertising creatives, providing them with five photographs of Spitzer to work off. Artist Barbara Kruger”™s graphic interpretation on Henry Leutwyler”™s photograph””the word “œBRAIN” in a bright-red box with an arrow pointing to the area of Spitzer”™s anatomy that seemed to have been thinking for him””was quickly selected, thanks to its directness, humor, and simplicity. The cover required no headlines.
Atelier de depanat idei ÅŸi texte
Titlul se referă la un workshop pe care îl voi ține la Centrul pentru Jurnalism Independent în această toamnă. Este un modul pentru avansați al cursului de jurnalism narativ (varianta tradițională a acestuia va începe probabil în 2009).
Date tehnice:
– Programul. Vor fi 24 de ore împărțite în trei weekend-uri: 8-9 noiembrie, 22-23 noiembrie, 6-7 decembrie;
– Cursanți. Grupa maximă va fi de 10 cursanți.
– Taxă: 350 RON.
Ce trebuie să știți despre acest curs? De ce e nevoie pentru participare? Ce vom face?
Am încercat să răspund la aceste întrebări în documentul care descrie cursul. Voi face însă un sumar și vă invit să puneți întrebări dacă vă e ceva neclar:
Acest atelier este o variantă avansată și intensivă a cursului de jurnalism narativ. El se adresează jurnaliștilor familiarizați cu realizarea de reportaje, portrete și feature-uri, și care doresc mai mult de la textele lor. În acest workshop vom aprofunda elemente de documentare, organizare, structură și vom caută împreună, prin dialog, calea către povestea ideală. Pe parcursul cursului fiecare participant va lucra la realizarea/finalizarea unui articol.
Asta înseamnă că selecția va fi mai strictă decât de obicei. “Avansați” nu înseamnă neapărat absolvenți ai cursului tradițional – nici pe departe -, dar termenul presupune un grad de familiaritate cu pregătirea, documentarea și scrierea unor materiale complexe. Mai ales că dorința mea e ca fiecare să ieșim de acolo cu un text sănătos.
De ce e nevoie pentru înscriere:
– un CV cât mai concis.
– o scrisoare de intenție de maxim 500 de cuvinte. E indicat ca scrisoarea să vorbească despre cine sunteți ca jurnaliști, povestitori sau scriitori și să identifice câteva din punctele voastre slabe. Scrieți despre etapele procesului de documentare/scriere pe care ați vrea să le perfecționați în cadrul acestui curs.
– Alegeți două articole/exemple de scriitură pe care le considerați un model pentru munca jurnalistică pe care vreți să o faceți. Spuneți în două-trei paragrafe de ce ați ales aceste texte și care e motivul pentru care vă inspiră. (E de ajuns dacă spuneți despre ce texte e vorba; nu trebuie să atașați copii. Dacă ele sunt disponibile online, includeți un link).
– Propuneți două idei care considerați că au potențial narativ și pe care ați dori să le executați. Ideal vom încerca realizarea uneia dintre ele în cadrul cursului. Trimiteți câteva paragrafe despre fiecare idee, explicând și stadiul în care vă aflați cu ea. În selecția candidaților vom acorda prioritate celor ale căror idei sunt într-un stadiu avansat. Ex: un reporter care vrea să facă portretul unui personaj și și-a negociat deja accesul; poate chiar și o publicație interesată. Sau: un reporter care vrea să scrie despre un anumit fenomen și a identificat deja personajele și momentele cheie la care va trebui să ajungă pentru a putea realiza materialul. Sau: un reporter care a început deja documentarea unui material, dar pe care vrea să-l strunească și să-i găsească cea mai bună formă până la finalul cursului.
Voi încerca să răspund la întrebări în timp util, dar e important de reținut că înscrierile trebuie făcute până în 15 octombrie și documentele trebuie să ajungă la CJI (aflați aici căile).
Încă o precizare importantă:
Acest curs va fi intensiv și va necesita un maxim de implicare din partea participanților pe parcursul celor trei weekend-uri în care se va desfășura. La acest workshop se va scrie și se va citi mult. Admiterea la curs este condiționată de participare și muncă. Învățarea se va produce prin dialog cu colegii și prin exerciții; nu este un curs pentru aplicanții care doresc prelegeri.
Acestea fiind spune, vă aștept cu drag.
Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.
Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Scene din viaţa de freelancer
De o săptămână (și ceva) nu trece zi să nu mă întrebe cineva cum e viața de freelancer. E ok, le spun. În afară de faptul că nu mai merg la birou și pot asculta Amanda Palmer toată ziua (am să revin cu un post despre poveștile pe care le spune) nu s-au schimbat multe. Scriu, editez și aștept să găsesc timp să mai citesc și eu ceva. Dar înțeleg curiozitatea. Încercarea de a face ceva pe cont propriu e o poveste universală – suntem curioși să vedem dacă se poate.
Aseară mi-am amintit de discuția cu Gheorghe și o mică bucată de dialog pe care nu am redat-o în text. L-am întrebat dacă i-a sunat telefonul de când e liber. În stilul caracteristic, mi-a răspuns că nu duce lipsă de oferte:
Întotdeauna. Telefoanele sunt niște obiecte care sună. Ele sună și fel de fel de cetățeni vorbesc în limbaj de telefon “Băi ce mai faci. Îmi pare rău”. Telefoanele nu reprezintă nimic.
Ce vroia el să spună – am detaliat apoi – e că telefonul în sine nu reprezintă mare lucru dacă nu e acompaniat de ceva interesant. Iar Gheorghe spunea că nu a mai auzit o idee interesantă în media românească de ceva vreme.
Să te faci freelancer ca să scrii jurnalism narativ are o doză de inconștiență pe care mi-am asumat-o. Dacă a sunat telefonul? A sunat. Au venit și mailuri. Și mă bucur. Mă bucur pentru că poate poate e începutul unui drum pentru spusul de povești în media noastră.