Rămas bun copilărie

Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mişună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrăţişând imaginea idilică a copilăriei dar despărţindu-se de ea în acelaşi timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial – textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri şi câteva alăturări delicioase.

Citiţi la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.

==================================
RĂMAS BUN COPILĂRIE

De Mihaela Enache
==================================

Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.

Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravieţuit copiilor de ţigani care urlă în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză şi tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o braserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi „acasă” de o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“

Read more

Cea mai bună copertă americană a anului

American Society of Magazine Editors (ASME) a desemnat ieri cele mai bune coperte de revistă ale anului. Câştigătoare la trei categorii, inclusiv Cover of the Year, este o producţie din primăvară a revistei New York. Coperta e legată de scandalul care a dus la demisia lui Eliot Spitzer din postul de guvernator al statului New York (Spitzer fusese clientul fidel al unei reţele de prostituţie). Mai jos, o parte din povestea copertei. Restul câştigătorilor, aici. Despre revista New York am mai scris aici.

Looking for personal, opinionated perspectives on the topic, the magazine solicited visual commentary from artists, graphic designers, and advertising creatives, providing them with five photographs of Spitzer to work off. Artist Barbara Kruger’s graphic interpretation on Henry Leutwyler’s photograph—the word “BRAIN” in a bright-red box with an arrow pointing to the area of Spitzer’s anatomy that seemed to have been thinking for him—was quickly selected, thanks to its directness, humor, and simplicity. The cover required no headlines.

Atelier de depanat idei şi texte

Titlul se referă la un workshop pe care îl voi ţine la Centrul pentru Jurnalism Independent în această toamnă. Este un modul pentru avansaţi al cursului de jurnalism narativ (varianta tradiţională a acestuia va începe probabil în 2009).

Date tehnice:
– Programul. Vor fi 24 de ore împărţite în trei weekend-uri: 8-9 noiembrie, 22-23 noiembrie, 6-7 decembrie;
– Cursanţi. Grupa maximă va fi de 10 cursanţi.
– Taxă: 350 RON.

Ce trebuie să ştiţi despre acest curs? De ce e nevoie pentru participare? Ce vom face?

Am încercat să răspund la aceste întrebări în documentul care descrie cursul. Voi face însă un sumar şi vă invit să puneţi întrebări dacă vă e ceva neclar:

Acest atelier este o variantă avansată şi intensivă a cursului de jurnalism narativ. El se adresează jurnaliştilor familiarizaţi cu realizarea de reportaje, portrete şi feature-uri, şi care doresc mai mult de la textele lor. În acest workshop vom aprofunda elemente de documentare, organizare, structură şi vom caută împreună, prin dialog, calea către povestea ideală. Pe parcursul cursului fiecare participant va lucra la realizarea/finalizarea unui articol.

Asta înseamnă că selecţia va fi mai strictă decât de obicei. “Avansaţi” nu înseamnă neapărat absolvenţi ai cursului tradiţional – nici pe departe -, dar termenul presupune un grad de familiaritate cu pregătirea, documentarea şi scrierea unor materiale complexe. Mai ales că dorinţa mea e ca fiecare să ieşim de acolo cu un text sănătos.

De ce e nevoie pentru înscriere:

– un CV cât mai concis.
– o scrisoare de intenţie de maxim 500 de cuvinte. E indicat ca scrisoarea să vorbească despre cine sunteţi ca jurnalişti, povestitori sau scriitori şi să identifice câteva din punctele voastre slabe. Scrieţi despre etapele procesului de documentare/scriere pe care aţi vrea să le perfecţionaţi în cadrul acestui curs.
– Alegeţi două articole/exemple de scriitură pe care le consideraţi un model pentru munca jurnalistică pe care vreţi să o faceţi. Spuneţi în două-trei paragrafe de ce aţi ales aceste texte şi care e motivul pentru care vă inspiră. (E de ajuns dacă spuneţi despre ce texte e vorba; nu trebuie să ataşaţi copii. Dacă ele sunt disponibile online, includeţi un link).
– Propuneţi două idei care consideraţi că au potenţial narativ şi pe care aţi dori să le executaţi. Ideal vom încerca realizarea uneia dintre ele în cadrul cursului. Trimiteţi câteva paragrafe despre fiecare idee, explicând şi stadiul în care vă aflaţi cu ea. În selecţia candidaţilor vom acorda prioritate celor ale căror idei sunt într-un stadiu avansat. Ex: un reporter care vrea să facă portretul unui personaj şi şi-a negociat deja accesul; poate chiar şi o publicaţie interesată. Sau: un reporter care vrea să scrie despre un anumit fenomen şi a identificat deja personajele şi momentele cheie la care va trebui să ajungă pentru a putea realiza materialul. Sau: un reporter care a început deja documentarea unui material, dar pe care vrea să-l strunească şi să-i găsească cea mai bună formă până la finalul cursului.

Voi încerca să răspund la întrebări în timp util, dar e important de reţinut că înscrierile trebuie făcute până în 15 octombrie şi documentele trebuie să ajungă la CJI (aflaţi aici căile).

Încă o precizare importantă:

Acest curs va fi intensiv şi va necesita un maxim de implicare din partea participanţilor pe parcursul celor trei weekend-uri în care se va desfăşura. La acest workshop se va scrie şi se va citi mult. Admiterea la curs este condiţionată de participare şi muncă. Învăţarea se va produce prin dialog cu colegii şi prin exerciţii; nu este un curs pentru aplicanţii care doresc prelegeri.

Acestea fiind spune, vă aştept cu drag.

Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă

Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creştere a numărului de biciclete, se înmulţiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roţi”.

Ce n-am citit şi n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declaraţii, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieţii ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.

Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.

==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ

De Ana Maria Drăghici
==================================

Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoţionată la gândul că va pedala printre maşinile din Bucureşti, aşa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.

Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Aşa te împrieteneşti cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea şi înţelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurţi, sandale şi rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.

Read more

Scene din viaţa de freelancer

De o săptămână (şi ceva) nu trece zi să nu mă întrebe cineva cum e viaţa de freelancer. E ok, le spun. În afară de faptul că nu mai merg la birou şi pot asculta Amanda Palmer toată ziua (am să revin cu un post despre poveştile pe care le spune) nu s-au schimbat multe. Scriu, editez şi aştept să găsesc timp să mai citesc şi eu ceva. Dar înţeleg curiozitatea. Încercarea de a face ceva pe cont propriu e o poveste universală – suntem curioşi să vedem dacă se poate.

Aseară mi-am amintit de discuţia cu Gheorghe şi o mică bucată de dialog pe care nu am redat-o în text. L-am întrebat dacă i-a sunat telefonul de când e liber. În stilul caracteristic, mi-a răspuns că nu duce lipsă de oferte:

Întotdeauna. Telefoanele sunt nişte obiecte care sună. Ele sună şi fel de fel de cetăţeni vorbesc în limbaj de telefon „Băi ce mai faci. Îmi pare rău”. Telefoanele nu reprezintă nimic.

Ce vroia el să spună – am detaliat apoi – e că telefonul în sine nu reprezintă mare lucru dacă nu e acompaniat de ceva interesant. Iar Gheorghe spunea că nu a mai auzit o idee interesantă în media românească de ceva vreme.

Să te faci freelancer ca să scrii jurnalism narativ are o doză de inconştienţă pe care mi-am asumat-o. Dacă a sunat telefonul? A sunat. Au venit şi mailuri. Şi mă bucur. Mă bucur pentru că poate poate e începutul unui drum pentru spusul de poveşti în media noastră.

← Previous Page