Din ce bem când citim

Am deja prea multe căni, dar când le-am văzut pe cele mai sus, am oftat. LipseÅŸte totuÅŸi o combinaÅ£ie: “Happiness is a cup of coffee and a new magazine”. Până la ea, mă mulÅ£umesc cu cana This American Life din care beau deobicei:

100anniversarymug_lg

Voi?

Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă

Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naştere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea şefilor că merită, la reporting, şi până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.

Gândit iniÅ£ial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei poveÅŸti de la o revistă mare. PuteÅ£i să citiÅ£i varianta reporterului, Jason Tanz, ÅŸi una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părÅ£i ÅŸi se numeÅŸte, cum altfel, “The Process”).

Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului şi editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).

Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.

După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanţii lui Kaufman. În acest timp, reporterul şi editorul au început să evalueze potenţialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).

After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.

Reporterul ÅŸi editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, Å£inându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august ÅŸi petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numeÅŸte 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare ÅŸi spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.

Tanz rescrie şi Miller trimite o versiune curată şefilor. Departamentul de vizual începe să gândească nişte idei pentru layout şi pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obţină un autoportret pe care Kaufman se angajase să şi-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcţionează):

I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.

Dadich prezintă articolul şefilor. Chris Anderson, redactorul-şef, e nemulţumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor şi cere o altă versiune:

When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.

Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura ÅŸi modificările în pagină. Wired numeÅŸte acest proces “the scrub”. Unul din ultimii paÅŸi e verificarea informaÅ£iilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notiÅ£ele reporterului, interviurile audio ÅŸi vorbind cu personajele citate în poveste.

Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.

Şi aşa a ajuns procesul la final. Articolul, aşa cum a apărut în revistă, îl găsiţi aici.

Paleologu de la cultură. Rădulescu de la TV.

paleologudeschidere

Când Vlad Mixich l-a cunoscut pe Theodor Paleologu, fiul lui Conu’ Alecu nu era încă ministrul culturii. Era un bărbat educat la ÅŸcoli de renume, diplomat, fost ambasador al României în Danemarca ÅŸi profesor. La propunerea PD-L, Paleologu venise în Å£ară să-ÅŸi încerce norocul în politică ÅŸi urma să candideze pentru un loc în camera deputaÅ£ilor, unde vroia să reprezinte cartierul în care a copilărit.

Vlad a obţinut acces la campania lui Paleologu şi a stat alături de candidat mai bine de o lună, urmărindu-l cum navighează procesul electroral autohton cu naivitatea românului educat şi trăit pe-afară. Textul rezultat (pe care-l găsiţi în ultimul Esquire) se concentrează pe ziua votului, ultima pe care Vlad a petrecut-o cu Paleologu înainte să se apuce de scris. Patru drafturi mai târziu a ieşit un portret care merită citit.

Accesul obÅ£inut de Vlad e de invidiat. La fel ÅŸi ÅŸansa lui de-a fi ales un politician care, în ziua când revista pleca la tipar, era nominalizat pentru un post de ministru. Dar norocul ăsta presupune muncă – ore întregi de teren, carneÅ£ele burduÅŸite cu notiÅ£e ÅŸi mulÅ£i peri albi. Povestea, cred eu, merită aceste sacrificii minore. Poate alte publicaÅ£ii vor urma exemplul ÅŸi vom citi mai multe portrete vii ale oamenilor care ne conduc.

PS: Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi, care, în stilul caracteristic, l-a “urmărit” la rândul lui pe Paleologu în momente diferite.

esqcovermihaela

Åži acum: Mihaela Rădulescu. Ce se mai poate spune despre ea, vă întrebaÅ£i. E întrebarea care m-a măcinat ÅŸi pe mine cât timp am lucrat la textul despre ea  – coperta celui mai recent Esquire. Pentru că nu am găsit un răspuns satisfăcător – sau pentru că orice răspuns ar fi fost corect – am hotărât să mă adresez direct ei. ExplicaÅ£ia care precede precedă scrisoarea sună aÅŸa:

Când am început acest material, visam un text despre Mihaela Rădulescu, femeia-uragan, din nou singură în prag de 40 de ani. Pe parcurs, am devenit tot mai nesigur. Această scrisoare e recunoaşterea unei înfrângeri.

Update: Textul integral al materialului despre Mihaela Rădulescu îl găsiţi aici.

În vacanţă cu The New Yorker

Înainte să pun punct vacanţei am folosit nişte post-it-uri ţipătoare să-mi marchez lectura din ultimele săptămâni: The New Yorker. Pentru că nu am încredere în poşta de la Bucureşti (şi nici în vecini) mi-am trimis de la bun început abonamentul la Târgu-Mureş, unde vine fără probleme de aproape doi ani (la fiecare vizită am un teanc de reviste care aşteaptă să fie citite).

Am mai scris despre The New Yorker şi capacitatea revistei de a surprinde, dar simt nevoia să o fac din nou. Sunt fan David Remnick, un editor de revistă care se ghidează după un principiu care ar înspăimânta aproape orice departament de marketing:

My principle in the magazine – and I am not being arrogant – is that I don’t lose sleep trying to figure what the reader wants. I don’t do surveys. I don’t check the mood of the consumers. I do what I want, what interests me and a small group of editors that influences the way of the magazine.

Remnick nu spune că nu-i pasă de public (revista are un tiraj de 1 milion), ci urmează un sfat pe care îl uităm deseori ca jurnalişti: dacă ceva ţi se pare interesant, sigur vor fi şi alţii curioşi să afle despre asta. Remnick ştie foarte bine că sunt puţini cititori care ar declara că abia aşteaptă un articol de 10.000 de cuvinte despre nisip, canalizare sau o revoltă într-un stat african. Dar asta nu înseamnă că nu-l vor citi dacă li se oferă (şi dacă e executat cu precizia şi grija dovedită de reporterii revistei).

[No] focus group is ever involved in an editorial decision. As [Remnick] puts it, it doesn’t take a genius to work out that one hundred per cent of his readers are not going to get home from work, put their keys down and say: You know, honey, what I need to do now is read 10,000 words on Congo.

“So you throw it out there, and you hope that there are some things that people will immediately read – cartoons, shorter things, Anthony Lane, Talk of the Town. And then, eventually, the next morning on the train, somebody sees this piece, and despite its seeming formidableness, they read it.”

MulÅ£i dintre cei care scriu pentru The New Yorker petrec ÅŸi ÅŸase luni documentând un articol. Textele publicate sunt lungi – uneori ÅŸi 20 de pagini – ÅŸi toate sunt scrise într-un stil modest ÅŸi nespectaculos. PublicaÅ£ia a fost luată peste picior de multe ori în cei 80 de ani de existenţă pentru lipsa de artificii de scriitură.

ÃŽnsă – ÅŸi aici sunt două lecÅ£ii esenÅ£iale pe care le predă revista – vocea unui autor de non-ficÅ£iune nu trebuie să fie stridentă când povestea e bine documentată. ÃŽn plus, orice subiect ascunde o poveste bună.

Închei cu o scurtă selecţie din cele şase numere pe care le-am parcurs în vacanţă:
– un profil al lui Ben Bernake, omul care n-a prevăzut criza financiară pe care acum trebuie s-o gestioneze.
– un eseu al deliciosului David Sedaris despre alegătorii indeciÅŸi.
– Malcolm Gladwell despre cum alegi un profesor de calitate.
povestea unui bunic care-şi creşte nepoţii după moartea fiicei.
– un text despre cuÅ£ite ÅŸi ascuÅ£ime.
– un text despre încercarea de a face o bere mai bună.
Pink.
– un text despre “gramatica vizuală” a jocurilor video de azi.
– un profil al editorialistului-profet Tom Friedman.

PS: Nu vă lăsaÅ£i păcăliÅ£i de sintagma “un text despre”. Nu e vorba de părerologie ci de documentare minuÅ£ioasă. Åži, bineînÅ£eles, fiecare “text despre” e dus în spate de niÅŸte personaje memorabile. ÃŽncercaÅ£i textul despre bere dacă nu mă credeÅ£i.

Planuri pentru 2009

Pentru cei care au hotărât că ar trebui să scrie mai mult în 2009.

HOW TO WRITE STORIES…
and lose weight, clean up the environment, and make a million dollars.

Succes.

← Previous Page