Cum (să) scrii prostii
Keep it simple, stupid!
E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puținele care se ridică la rangul de regulă. E o opțiune personală și vine din dorința de a pune în valoare substanța unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta și aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideți la întâmplare orice publicație electronică sau tipărită și veți vedea ce spun).
Nu reușesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară și inaccesibilă dintre toate. (Așa lucrează meseriașii).
Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliție pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.
Uhm? Ce?
Prima mea reacție a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziția pe care o trimisesem inițial suna puțin altfel:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană ““ cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul ““ peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Altceva, nu? Cum și-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!
Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar și n-am sesizat modificarea. Parcă era totuși mai bine cum spusem inițial, mi-am zis. Am recitit propoziția și mi-am zis că poate a fost o greșeală să intercalez explicația aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziție menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:
Sigur că Moisescu înțeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Și mai rău, o comparație între un bobârnac și un vânt?
Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înțeles din propoziția asta că Moisescu e subtil cu modul în care folosește ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text și m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înțelegea tangențial ideea; propoziția tot proastă era.
Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înțeles ea.
Intenția mea era ca acea propoziție să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează și pe invitații lui culți, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea și acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suțină:
“E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitații lui, uneori depășiți de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, “dar știi ce se întâmplă? Trăiesc în țara asta și vrând-nevrând se lovesc de ele. Știu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”
Ați priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?
Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjește. Folosește construcții regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.
Le-am spus deseori cursanților mei să-și intervieveze fiecare propoziție dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alții. Și când textul e lung și timpul scurt, nici altora nu le e ușor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriți printr-un text.
E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mișcare și mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puținele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.
Esquire de iulie-august ’09
Buzdugan și Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris și eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu muncește.
Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală și am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o mașină sedentară care pufăie și se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu și inventatorul conceptului Cardio-Mix.
Vă mai recomand și textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din București.
Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiți mai jos:
