Cum (să) scrii prostii

Keep it simple, stupid!

E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puţinele care se ridică la rangul de regulă. E o opţiune personală şi vine din dorinţa de a pune în valoare substanţa unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta şi aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideţi la întâmplare orice publicaţie electronică sau tipărită şi veţi vedea ce spun).

Nu reuşesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară şi inaccesibilă dintre toate. (Aşa lucrează meseriaşii).

Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliţie pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:

Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.

Uhm? Ce?

Prima mea reacţie a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziţia pe care o trimisesem iniţial suna puţin altfel:

Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.

Altceva, nu? Cum şi-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!

Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar şi n-am sesizat modificarea. Parcă era totuşi mai bine cum spusem iniţial, mi-am zis. Am recitit propoziţia şi mi-am zis că poate a fost o greşeală să intercalez explicaţia aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziţie menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:

Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.

Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Şi mai rău, o comparaţie între un bobârnac şi un vânt?

Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înţeles din propoziţia asta că Moisescu e subtil cu modul în care foloseşte ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text şi m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înţelegea tangenţial ideea; propoziţia tot proastă era.

Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înţeles ea.

Intenţia mea era ca acea propoziţie să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează şi pe invitaţii lui culţi, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea şi acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suţină:

„E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitaţii lui, uneori depăşiţi de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, „dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând-nevrând se lovesc de ele. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”

Aţi priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?

Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjeşte. Foloseşte construcţii regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.

Le-am spus deseori cursanţilor mei să-şi intervieveze fiecare propoziţie dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alţii. Şi când textul e lung şi timpul scurt, nici altora nu le e uşor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriţi printr-un text.

E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mişcare şi mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puţinele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.

Esquire de iulie-august ’09

ESQCover_Iulie09

Buzdugan şi Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris şi eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu munceşte.

Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală şi am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o maşină sedentară care pufăie şi se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu şi inventatorul conceptului Cardio-Mix.

Vă mai recomand şi textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din Bucureşti.

Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiţi mai jos:

Moisescu_Spread

Dragomir_Spread

Soldatei_Spread

← Previous Page