Cea mai bună scriitură de revistă – Ellies 2011

American Society of Magazine Editors (ASME) au premiat aseară cel mai bun jurnalism de revistă din 2010. Cum am făcut și în anii trecuți, vă ofer cei patru câștigători pentru documentare și scriitură, standarde jurnalistice binevenite.

REPORTING: Harper’s: The Guantanamo Suicides, Scott Horton.

FEATURE WRITING: Los Angeles Times: The End, Ben Ehrenreich.

PROFILE WRITING: The New York Times Magazine: The The Man the White House Wakes Up To, Mark Leibovich.

ESSAY: The Paris Review: Mister Lytle: An Essay, John Jeremiah Sullivan.

Pentru PUBLIC INTEREST a câștigat unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit anul trecut: Letting Go, de Atul Gawande, publicat în The New Yorker. Premiul pentru DESIGN l-a luat Fred Woodward și GQ.

Bad writing

Trebuie curaj pentru așa ceva:

Bad Writing – Official Trailer from Morris Hill Pictures on Vimeo.

Lectură de weekend: Best of DoR

Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.

Alte texte superbe din 2010

Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârșitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri și editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.

Cele mai bune poveÅŸti din 2010

Datorită unor spații curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveștile sunt inventariate, împărtășite, citite și prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.

N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aș fi dorit. Dintre toate poveștile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreți să parcurgeți și altele, puteți începe de aici sau de aici.

Mi-ar plăcea să văd și listele voastre.

“¢ Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienții cu boli terminale.

“¢ Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.

“¢ Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseiști redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.

“¢ Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunții poate fi începutul sfârșitului.

“¢ The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!

“¢ Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morți în dezastrul ecologic produs de BP.

“¢ Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de știință explorează pustietatea, încercând să-și deconecteze creierul de la tehnologie.

“¢ The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părți despre lucrurile pe care nu știm că nu le știm.

“¢ Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuție de excepție și un bucătar obsesiv.

“¢ Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.

Obsesiile lui Michael Paterniti

Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferați. Și nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinație rară dintre documentare jurnalistică și artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I și II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simțim mici.

Despre editori și o muncă străină majorității celor care poartă acest titlu în România:

I”™ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There”™s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup ““ I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism ““ so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “œYou”™re not interesting. Take the “˜I”™ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who”™s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.

Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:

I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line ““ the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that”™s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.

Despre un posibil fir roșu al textelor lui:

I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids ““ it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don”™t think I was consciously saying, “œI”™ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There”™s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.

Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti

Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni și colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obișnuit. Sunt mai mulți oameni care recomandă și un flux mai constant de conținut.

Așa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriți Lecturi suplimentare pentru jurnaliști.

Decât o Revistă #4

DoR #4 se lansează joi și va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veți găsi în rețelele Cărturești, Inmedio, Humanitas (din București și din țară) și în alte câteva locuri (consultă lista de distribuitori).

Dacă vreți să susțineți jurnalismul independent și bine făcut, cumpărați-o.

Puteți citi editorialul din DoR #4 aici.

Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)

>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010.  <<<

Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.

La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.

Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.

Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.

Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.

Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”

Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).

Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.

Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.

Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”

Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.

Motive să faci jurnalism (sau să continui)

Connie Schultz e unul dintre cei mai titrați jurnaliști americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer și scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din orașul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are și un Pulitzer care îi atestă valoarea și impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.

Se numește “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.

Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” și ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informații și de a încerca să repari micile nedreptăți pe care le observi în societate sau pe care ți se le semnalează cei care au încredere în tine.

Începe așa:

Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.

“She works the fish fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”

No, I don’t.

This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.

La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliștii nu știu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanți. Sigur că și un om fără carte de muncă într-o instituție de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.

E la fel ca atunci când încerci să scoți bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală și online și geek-friendly ar fi creația ta, ca s-o dai lumii trebuie să bați străzile (și nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”

La fel e și cu jurnalismul; indiferent de platformă.

← Previous PageNext Page →