Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)
Publicat în FHM România, iulie-august 2007.
—-
HAINA ÎL FACE PE OM
Despre şosete rupte, pantaloni de stofă şi cămăşi cu sfârcuri.
Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toţi cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde ţipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roşie. Am părul lins către dreapta, o cămaşă albă şifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic şi un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, şi ei mari, iar apoi la piece de resistance: şosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.
Deşi e ziua bunicului şi mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziţia de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la şcoală fără să realizez că nu am pe mine decât cămaşa pătată cu ciocolată, şlapii şi chiloţii albi cu buzunar pentru puţă—mai încăpător decât ce am de pus în el.
Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca şi cum n-aş şti să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieşiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la şcoală cu blugii cu fundul mare traşi până la piept.
Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureş pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineaţa respectivă când am realizat (şi am anunţat familia) că nu mi-am adus de la Bucureşti decât hainele de pe mine: un tricou în care şoferul Daciei cu numărul B-69-MUE îşi erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinşi cu o curea roşie, şi tenişi gri decoloraţi. Nu intenţionasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv—perioada când răcneam în subteran şi uram pe toată lumea s-a terminat în 2003—ci pur şi simplu nu conştientizasem că mă întorc acasă „ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.
Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui—toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri şi crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spăşit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămaşa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puţin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârşit ca lăutar de restaurant care cântă „Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros („Nothing’s gonna change my love for you, Petruţa”).
„Dacă eram într-un reality show—să zicem Casa lu’ Tactu’—te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reuşeşte să-şi asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.
Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aş spune că eram cea mai evidentă improvizaţie. Şi nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secţiunea „aşa nu” din revistele de scandal.
Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu minţea, obişnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am aşteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său şi îmi trimitea mesaje din oră în oră: „vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungeşte vizita tatei şi că nu mai vine. Eu mă frustrez puţin şi hotărăsc să fac o noapte de FIFA, aşa, în ciuda femeii.
După 11, sună să-mi spună că nu ştiu ce cu mine. „Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. „Mă gândesc la tine”, ţipă ea peste duduielile muzicale din fundal. „Sunt în club cu Ana şi doi prieteni de-ai ei”.
Vreau să cred că mi-a alunecat tasta şi mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni şi prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile—urma să descind în club, să mă postez vitriolic în faţa ei şi… mai departe nu mai ştiam.
Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne şi mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!
Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi şi ţuşti la club. Am coborât agresiv scările—eu în deschidere, el scheletic şi adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonaşi strâmţi şi, bineînţeles, o bluziţă.
Dorinţe 2009
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2009. Pentru o scurtă evaluare a ce sa îndeplinit, vezi FHM de ianuarie 2010. Tot acolo e şi lista de dorinţe pentru 2010.
DORINŢE 2009
Ce-mi doresc eu mie (şi celorlaţi) în anul ăsta
Anul trecut, în acest spaţiu, v-am spus ce vreau de la mine şi de la alţii în 2008. Înainte să trecem la lista aferentă pe 2009, vreau să fac un mic bilanţ. Spuneam că vreau să ajung la Ikea. Am ajuns. Am cumpărat rafturi. Le-am montat. Timp de câteva ore m-am simţit atât matur cât şi tâmplar. Mai visam să-mi dresez reţeaua socială, care între timp şi-a dublat numărul de conexiuni atât pe Facebook (merge spre 200), cât şi pe LinkedIn (100). N-am reuşit să-i conving pe oamenii ăştia să-mi schimbe prizele, dar îmi fac trafic la blog. În ciuda presiunilor, cred că renunţ de tot la ideea de a-mi face firmă. Acum, dorinţele pe 2009:
SĂ ÎMI FAC GAŞCĂ. Am aflat recent că o gaşcă de prieteni e ca un supermarket. Cu cât e mai mare, cu atât ai mai multe sortimente. Se spune că în găştile de prieteni – alea care fac şedinţă să decidă cine ce aduce de rev –, oamenii sunt împărţiţi după aptitudini şi selectaţi (sau înlocuiţi) în funcţie de ce oferă. E ăla cu multe filme furate. E aia cu pile la o textilărie care produce pentru export. Ăla cu apartament cu trei camere. Aia cu maşină cu portbagaj mare. Eu nu ştiu exact ce pot face într-o gaşcă, dar m-am decis să aplic pentru poziţia de dactilograf. Cineva trebuie să-şi asume acurateţea listelor de cumpărături pentru excursiile de weekend.
SĂ FAC MUŞCHI. Nu ştiu exact câţi. Cel puţin unul, maxim şapte. Mi se pare futil să spui „merg la sală”. Aşa spun şi doctorii şi asta nu pare să-i menţină în formă. Eu sunt mai orientat. Întotdeauna mi-a plăcut să văd bărbaţi ridicându-şi femeile de la sol fără să respire greu sau fără să facă hernie. Vreau şi eu. Deocamdată pot ridica doua baxuri de apă stând pe loc. Dacă e de transportat, pot duce un bax fără probleme pe o distanţă de 300 de metri. Doar spre mai bine pot merge de aici.
SĂ ÎMI IAU BORMAŞINĂ. Stau într-o garsonieră unde mă zguduie constant câte un vecin care-şi găureşte aici, îşi şmirgheleşte acolo, îşi doboară dincolo. 2009 e anul răzbunării. Nu ştiu ce dracu voi găuri, dar vreau să-mi iau o bormaşină şi s-o activez zilnic când încep ştirile de seară, până vor realiza că indifirent de ce zice Esca, realitatea lor e aprig de repetitivă.
UN CANDIDAT SURPRIZĂ. Nu ar fi interesant să avem şi noi un candidat neaşteptat la prezidenţiale? Unu care să ne facă să ne pese? Măcar aşa, de show? Nu un Obama, că despre negri încă facem bancuri în ziare („Ăla e atât de negru încât nu-l vezi noaptea în casă până nu aprinzi lumina”). Dar măcar o fostă gimnastă – oricare dintre ele. Doar s-a desfăcut în şpagat pe atâtea soluri; contează mult experienţa asta internaţională. Sau Mihaela Rădulescu – măcar ştii că face sex. Şi ştim cu toţii că nu putem avea încredere în oamenii care nu fac sex. Da, cred că Mircea Geoană şi Traian Băsescu nu prea fac.
TĂRIE. Răzbunarea – vezi bormaşina şi muşchii – nu e singura zodie sub care stă 2009. Pe când citiţi aceste rânduri, eu îmi voi fi început o activitate la o revistă cu profil femeiesc. Nu am dorinţe explicite de la această schimbare – deşi nu m-ar deranja să mă invite la cât mai multe party-uri în lenjerie (a lor) –, dar sper să am tăria necesară să stau departe de oje şi creme. Am avut întotdeauna un punct sensibil pentru cuvântul „exfoliere”, aşa că pericolul de-a păcătui există.
BERE CU GUST DE FRUCTE. Ştiu, se pot cumpăra variante de import. Dar acum, când ar trebui să consumăm local ca să susţinem economia (da, asta înseamnă şi hârtie igienică de la Buşteni – nu doar şterge ci şi scarpină) , cineva ar trebuie să ne ofere opţiuni. Ursus Fructus cu Mure. Silva Merişor. Stejar Cais. Bergenbier Lubeniţă (la pet, bidon şi cazan). Ar fi o mişcare furtunoasă în industrie şi ar crea un pod de flori între cei care plantează şi cei care distilează.
NOI DILEME. Recent se întreba cineva dacă poţi fi considerat culpabil pentru un pârţ silenţios dar împuţit tras într-o aglomeraţie? Şi dacă ăsta e cumva mai josnic decât cel duduitor dar totuşi blând olfactiv. Şi m-am gândit: aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi la 11 ani. Vreau ceva nou. Nişte dileme sociale mai angajante decât ce faci cu biluţa din nas când eşti într-un bar sau cum agăţi o femeie ebrietată fără să simţi că abuzezi de disponibilitatea ei.
ALTĂ CRIZĂ. Una pe care o înţeleg mai uşor decât pe asta economică. Sau mă rog, una care să nu-mi influenţeze negativ contul din bancă.
Cine sunt eu? (FHM, Octombrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, octombrie 2009.
CINE SUNT EU?
Despre ce am aflat după ce mi-am testat personalitatea.
Ani buni am trăit fără să fac vreun test de personalitate. Ba chiar aveam impresia că dispăruseră şi că lumea e la pace cu sine; că începusem să ne acceptăm mai abitir decât îl acceptă Moni pe Iri. Apoi, lumea a început să facă teste pe Facebook. Unu-cinci-treişpe, de parcă era cineva interesat de ce fel de inimă are testatul, ce zeitate greacă îi seamănă sau ce cântec îi exprimă personalitatea. Am refuzat să fac vreun test d-ăsta şi dat multe clickuri ca să nu-mi mai apară rezultatele prietenilor.
Dar n-am putut scăpa de neliniştea revelaţiei că s-au întors testele de personalitate, şi nu oricum, ci într-o formă agresivă, exhibiţionistă şi inutilă. Aşa că, inspirat şi de un test menit să-ţi evalueze pornirile narcisiste, am hotărât să aflu cine sunt. Şi pentru că se poartă, vă spun şi vouă. Singura condiţie a experimentului: fără teste de pe Facebook.
La narcisism am făcut 14 puncte, un scor mediu. Cică vedetele punctează spre 18, iar adevăraţii narcisişti peste 20. Cel mai bine am ieşit la „autoritate” (4 puncte) şi la secţiunea „totul mi se cuvinte” (3 puncte).
La testul Jung Myers-Briggs, folosit şi de departamentele de resurse umane care cred în bifat căsuţe, am ieşit INTJ – introvertit, intuitiv, gânditor, critic –, însă numai primele două în procentaje de peste 75 la sută. Una dintre interpretări m-a informat că sunt un mastermind, adică înţeleg cum se construieşte un proiect şi lucrez după un plan A, dar sunt mereu pregătit să trec la planul B. Cică un mastermind nu e impresionat de autoritate şi adoptă doar ideile care i se par bune – indiferent de cine le-a copt. Îi place să ia decizii, dar îi place mai mult cercetarea dinaintea lor. Cică aş fi în compania lui Nietzsche, Petru cel Mare şi, desigur, Nostradamus, un tip cunoscut pentru tendinţa lui de a privi spre viitor.
Am mai aflat – dintr-un test care pretindea că îmi va spune cărui lider îi seamăn – că sunt John F. Kennedy. Adică îmi place puterea pentru că îmi poate spori opţiunile sexuale. Ce-i drept, asta era declaraţia mea de intenţie acum zece ani – scriu ca să pun mâna pe femei. Astăzi scriu ca să nu mă roage s-o ridic.
Dintr-un test obositor, în care am agreat şi respins diverse ipoteze, am aflat că stau prost la capitolul „stabilitate emoţională” şi că sunt anxios şi prăpăstios. Măcar testul m-a indicat drept un tip ordonat, ceea ce înseamnă că sunt la fel spontan şi amuzant ca un cartof.
Muzical – spune alt test – pasiunile ocazionale pentru hituri cântate de femei cu părul lung şi lins (vezi Nicole şi Lady GaGa) mă fac doar 48 la sută indie. Informaţia asta expune şi un secret de consum: îmi plac cafenelele independente, dar îmi place şi să intru la Starbucks şi să comand în scorneala lor snoabă de limbă.
Două teste diferite mi-au indicat că sunt stângist de creier – adică nu înţeleg decât chestiile explicite şi logice. Ăsta e probabil motivul pentru care filmele europene mi se par un fel de Discovery Channel pentru absolvenţii de filozofie, iar arta abstractă o variantă ironică a orelor de desen din generală.
Alt test, care spune că am un IQ de 133 (adică sunt o inteligenţă superioară, bă!), m-a declarat matematician vizual capabil să distingă relaţii şi similitudini. Ba mai mult, mi-a spus că sunt genul de om care vede „the big picture”; cam ca Russell Crowe în A Beautiful Mind, doar că puţin mai prost şi mai sănătos la cap.
Testul cel mai istovitor pe care l-am făcut a fost PersonalDNA, care m-a anunţat că sunt inventator grijuliu, adică găsesc cărări nebătute, dar nu fac pipi pe copaci. (N-am găsit nici un test care să evalueze calitatea comparaţiilor pe care le folosesc în scris). Testul mi-a confirmat că văd bine lucrurile în ansamblu şi că îmi place să mă organizez. Ah, şi că pe o scară de la 1 la 100 sunt 62 masculin şi 46 feminin, cu o încredere de 76. Asta explică de ce am fost mereu cel mai bun prieten al femeilor, care nu înţelegeau că eu voiam alt rol decât atunci când le făceam cadou o pereche de tanga negri de dantelă şi un trandafir. Iar atunci era prea târziu – nu voiau să strice minunata prietenie dintre noi, deşi, dacă doream, puteam să văd cum le stau chiloţii.
Testul Enneagram, care împarte personalitatea în nouă tendinţe comportamentale, mă clasifică aşa:
- Perfecţionist: 62%
- Săritor: 54%
- Focalizat: 70%
- Hipersensibil: 38%
- Detaşat: 66%
- Anxios: 66%
- Aventuros: 42%
- Agresiv: 38%
- Calm: 50%
Scorurile obţinute mă încadrează în tipul 3 de personalitate, care, spun ei, se ghidează după mottoul: „Trebuie să fiu impresionant şi atrăgător ca să fiu fericit”.
Pentru că nicio evaluare nu e completă fără părerea celorlalţi, am deschis şi o fereastră Johari, adică un test în care am ales cinci trăsături definitorii pentru mine şi apoi i-am rugat pe alţii să facă la fel, ca să văd diferenţele de percepţie. Eu am ales organizat, idealist, de încredere, conştient de sine şi timid. Din cei opt oameni care au răspuns, şase au spus că sunt organizat şi patru că sunt idealist. Timid e singura trăsătură pe care nu a ales-o nimeni.
Cum să te vinzi (pe tine)
>>> Publicat în FHM România, decembrie 2007.
CUM SĂ TE VINZI (PE TINE)
Sfaturi gratis ca să ieşi din anonimatul în care te-ai băgat.
Port chiloţii prietenei mele în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt verzi şi au mânecuţe. De fapt, sunt verde-brotăcel. De când îi port le-am adăugat câteva găuri, ca să m-asigur că nu-i va cere înapoi.
Nu-i aşa că vrei să citeşti mai departe – măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăţa ceva despre mine. Cel puţin, îndeajuns ca să mă eviţi.
Ei, asta vrea şi un angajator să ştie despre tine.
În ultima vreme am citit zeci de CV-uri şi scrisori de intenţie – marea majoritate de la băieţi şi fete care vor să scrie. Cu mici excepţii, am rămas la fel de ignorant faţă de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, şi că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbeşte ocazional altă limbă, ce-am învăţat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferenţiază ei de ceilalţi studenţi şi translatori de-o vară. Îţi spun eu: deloc.
Eşti la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri şi scrisori de intenţie, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiţia mea spune că, pe hârtie, eşti la fel de incolor şi inodor ca majoritatea contracandidaţilor. Şi am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare şi pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeaşi biografie de 10 ori, doar sub alt nume.
Lecţia numărul 1: Vinde-mi o poveste în deschiderea scrisorii de intenţie. Scurtă, dar care să mă prindă. Cum e asta cu chiloţii. (Nu, nu mă jenează). Revenind. Poveste. Dacă vrei să fii IT manager, zi-mi de noaptea în care ai operat un calculator şi ai aspirat placa de bază cu tot cu câteva piese. Erai atât de sărac (aici smulgi lacrimi fără să fii dramatic) încât le-ai scos din punga de aspirator şi le-ai lipit la loc, folosind lipici din piaţă (detaliile ajută). Până acum ai arătat că eşti ordonat, creativ şi independent fără să le treci la rubrica „calităţi”. Lipiciul n-a făcut bine plăcii, care a făcut „bum” la 14, 5 cm de nasul tău. N-ai păţit nimic şi, după trei luni de servit şaorme la non-stop, ţi-ai luat alta. Rezistent şi devotat.
Lecţia numărul 2: Scrisoarea trebuie să fie scurtă, dar nu aşa de scurtă cum o faci de obicei: „Intenţionez să aplic pentru acest post şi mi-am ataşat CV-ul. Ar fi o oportunitate minunată pentru mine.” Asta spune: „Băi, ăsta fie e leneş, fie are imaginaţia unui fluture.” Gluma cu fluturele ţine de încăpăţânarea cu care se izbeşte de bec. Povestea, care nu trebuie lungită, e un început. Dar nu ajunge. Mai ai nevoie de trei elemente, tot cam de-un paragraf: de ce vrei la mine, ce aduci nou şi la revedere. Şi aici trebuie să fii mai creativ decât în exemplul de mai sus. Dacă vrei să scrii pentru FHM şi îi spui lui Eddie Ţone: „Vreau să scriu în revistă pentru că sunteţi marfă şi pentru că şi mie îmi plac femeile”, atunci vei ajunge în sacul cu incompetenţi, care mai are puţin şi blochează culoarul!
Nu crezi că ar fi mai interesat dacă i-ai spune că ai o idee pentru o rubrică de sex şi şah şi că ai crescut cu şapte surori, toate câştigătoare ale concursului Miss Olăneşti, oraşul în care de altfel se petrece acţiunea din nuvela ta horror „Despicătorul de perineu” ? Ce i-ai spus lui Eddie aici? Că ştii că revista are o slăbiciune pentru sex şi hăcuieli, că ar trebui să scrie mai mult despre lumea tumultoasă a şahului şi că ai şapte posibile pictoriale în propria ta casă. Adică eşti o mină de aur. Ţine minte: arată că ştii despre companie, arată că te potriveşti, convinge-i că locul tău e acolo şi spune-le că aştepţi veşti.
Lecţia numărul 3: CV-ul. La vârsta ta, dacă nu cânţi cu filarmonica de la 4 ani sau n-ai terminat fizică atomică la 17 ani, n-ai nevoie de un CV mai lung de o pagină. Experienţă profesională, studii, eventuale premii ori alte realizări, cunoştinţe de limbă ş-atât. Dacă ai făcut o oră de voluntariat aranjând sala pentru concursul de miss din Olăneşti şi asta apare în CV, îţi sugerez să te apuci mai serios de şah.
Lecţia numărul 4: Se subînţelege că tot ce scrii în scrisoarea de intenţie şi CV trebuie să fie adevărat. Exact. Te-ai prins. Chiar sunt verde-brotăcel.
IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)
Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie ştiute, am petrecut puţin timp cu Mirela Zeţa. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteţi citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.
=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EŞTI?
=======================================
Sau mic tratat despre Mirela Zeţa de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns.
Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009
Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.
Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duş fierbinte.
E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne şi oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureştiului. N-a fost aşa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo – cuibăriţi în decolteul rochiei albe văluroase.)
Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriţei de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut „Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din film” şi de zeci de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din teatru”.
Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponenţial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.
Pe ea vroiam s-o găsesc.
Read more
Pe cine iubeşti? (Septembrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, septembrie 2009.
PE CINE IUBEŞTI?
Despre cum n-ar trebui să foloseşti un oracol.
Am scris în numărul trecut un monolog antinostalgie de care am fost foarte mândru. Până când, într-o vizită acasă la Târgu-Mureş, am dat peste trei oracole şi m-a năpădit şi pe mine. Oracolelor li se mai spune „caiete de amintiri”, o alegere pentru cei patetici – cum eram şi eu printr-a şasea din moment ce aşa le-am denumit pe toate.
Caietele sunt de prin ’92-’93, o perioadă în care tranzacţionam jocuri video pe casete şi visam la un IBM cu monitor color. Nu ştiu dacă aţi completat un astfel de caiet sau dacă aţi văzut aşa ceva vreodată (zvonurile indică că ele mai circulă). Sunt echivalentul analog şi disciplinat al hi5 – o listă de preferinţe şi autodescrieri menite să te ajute să pupi ceva. Zic „pupi” pentru că le-am creat în generală, când era considerat o victorie simplul fapt că ţii fata de mână.
Scheletul lor era similar, un şir de întrebări, de la cum te cheamă la care sunt formaţiile tale preferate la întrebarea cheie: „Pe cine iubeşti?”. Aveai un rând pentru fiecare răspuns şi ăsta cu iubirea era punctul culminant – singura şansă să afle Mirela c-o placi. (Oracolele erau completate de obicei de colegii de clasă, aşa că circulau continuu). Cel mai curajos răspuns era să scrii „Mirela”. Apoi să-i dai doar iniţialele, „SM”. Apoi să-i scrii numele, dar să-l ştergi cu pixul, făcându-l greu de descifrat. Răspunsurile cele mai neproductive erau: „Pe cine vreau” sau „Secret”.
Oracolele pe care le-am iniţiat au avut acelaşi scop – să ştie Mirela mea că o iubesc. Ne ştiam de la grădiniţă şi într-a doua, în excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Sighişoara, învăţătoarea ne-a cuplat doi câte doi şi am ţinut-o de mână. A fost sublim, am transpirat în palmă şi m-am ataşat iremediabil de ea. Scopul meu în generală devenise să stau în bancă cu ea şi s-o fac să mă iubească. Era micuţă şi fragilă şi blonduţă şi arăta ca un şoricel. Când purta costumaşul care-mi aducea aminte de marinari, turbam. Când am citit „Cei trei muşchetari” mi-am imaginat că eu sunt d’Artagnan şi ea Milady, sexy, dar vicleană. Printr-a şasea am scris o nuvelă de aventuri în care o salvam nonşalant dintr-o serie de situaţii groaznice.
Pe acest fond s-au născut caietele. Mi-am dat seama că degeaba o urmăresc până acasă; ca s-o cuceresc trebuia să afle totul despre mine, inclusiv pasiunea mea pentru ea. Avea să-mi citească preferinţele – de la actori la reviste – şi să vadă că eu sunt ăla cu care trebuie să danseze pe November Rain.
Eroarea pe care mi-am descoperit-o răsfoind oracolele a fost că Mirela nu a completat decât unul. Iar în ăla mi-a fost jenă să întreb „pe cine iubeşti?” Am întrebat: „Iubiţi?”. Mirela a răspuns „da” şi atât. Într-un singur caiet există întrebarea formulată clar. Eu l-am completat de două ori – privilegiul deţinătorului – şi doar o dată am avut curajul să-i scriu iniţialele – SM –, dar şi atunci le-am şters. Analizând acea pagină am observat că mai erau încă patru-cinci băieţi care o doreau pe Mirela: unul i-a scris numele cu majuscule şi apoi a tras linii de lipire intre picioruşele literelor, unul a scris „Secret Mare”, altul „Satu Mare”.
Citind mi-am adus aminte că eram cinci colegi care o iubeam declarat pe Mirela. Nu numai că o iubeam, dar vorbeam despre cum o iubim şi ne încurajam unii pe alţii. Pe prima foaie a unuia dintre oracole sunt trecute patru dintre cele cinci nume, asociate cu porecle din două cuvinte, al doilea fiind mereu „software”. Eu eram „Chrish software”. (Nu-mi explic nici azi al doilea „h”, deşi se regăseşte şi pe casetele cu blues-uri pe care le înregistram pe atunci: Chrishman music).
Cu aşa branding personal nu mă miră că Mirela n-a fost interesată. Nu mai vorbim de întrebările pe care le-am pus în scris: „Florile preferate”, „Cel mai bun prieten?” sau „Îţi place cum arăţi?”. La ultima am răspuns: „Cine? Eu? Poate.” Cu atâta siguranţă n-aş fi pus mâna nici pe Adriana, deşi despre ea circulau zvonuri că s-ar pupa cu toată lumea.
Despre mine n-am aflat mare lucru din oracolele astea. Se pare că deşi le produceam, eram printre cei mai monosilabici completatori (am răspuns „cu haine” la întrebarea „Cu ce te îmbraci?”). Dar am acceptat că Mirela avea nevoie de un băiat mai hotărât, unul care s-o apuce de mână fără să transpire, unul care s-o invite la chioşc la un trigon cu brânză, unul care apoi să-i culeagă absent, cu bobârnace calibrate, firimiturile de pe buza superioară.
Am revăzut-o acum vreo patru ani, după ce timp de aproape 10 nu mai ştiusem nimic de ea. Era tot blonduţă şi micuţă, lucra la Metro, dar faptul că arăta ca un şoricel nu mai era de bine. Am discutat despre maşini de spălat pentru că erau promoţii la magazin, despre colegii de generală şi – îmi place să cred – despre cum îmi plăcea de ea. Probabil i-am spus-o ca să-i servesc un reproş care nu mai folosea nimănui: atunci, demult, când aveam 12 ani, nu puteai şi tu să citeşti printre rânduri?!
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă şi prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă şi se pregătea de vacanţă. Ce am învăţat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflaţi mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceţi aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara şi toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul şi le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naştere a lui Dan Tobescu, iniţiatorul şi creierul din spatele Fursecului. Dan locuieşte de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, aşa că am rugat-o pe Gabriela Piţurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât şi a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivaţii şi – după cum s-a dovedit – despre despărţirea de România. Acum puteţi în sfârşit s-o citiţi integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie şi face fursecuri pe care le livrează personal şi gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat aşa ceva?
De Gabriela Piţurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe şi semi-transparente ale perdelei de la uşă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini şi orânduieşte arsenalul: cântar, cratiţă, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie şi ciocolată cu lapte, extract de vanilie. „Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu ştiu ce-o să iasă”, îmi spune. Soţia lui, Cristina, încă doarme, aşa că vocea un pic ascuţită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezenţa mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, şi în care îşi petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuţei, menajera. Compoziţia o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupeşte spaţiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei şi şemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanşi, tricou şi converşi) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniştea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziţia, decorul îşi acceptă bucătarul atipic şi contrastul scade. Puţin după ora 12, Fănuţa vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică şi rock industrial, vorbeşte cursiv germană şi colecţionează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaşte o marcă de maşină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunţat la viaţa de angajat pentru a fi complet independent. Şi-a făcut o firmă de producţie TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis şi a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect iniţiat la sfârşitul lui mai: în fiecare săptămână găteşte dulciuri şi le livrează gratuit bucureştenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, şi îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)
Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecţiune netratabilă a cordului. Singura soluţie pentru prelungirea vieţii lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutăţit şi el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş.
La sfârşitul lui iunie, s-a găsit în sfârşit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteţi citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită şi în numărul de septembrie.
Poate aţi auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menţionate în campaniile sociale desfăşurate atât pe bloguri cât şi în media tradiţională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo şi nu ştim ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e şi un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viaţa acelor oameni până când trec de situaţia dificilă în care se aflau.
PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteţi citi şi povestea transplantului lui Florin Făgeţan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad şi l-a făcut în spital.
Am fost. (FHM, noiembrie 2007)
>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.
AM FOST. PROMIT CĂ REVIN. AVEŢI FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.
M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozităţi străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus – cu menţiunea că Iisus nu are nici o intenţie de-a dormi la Hilton şi de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.
Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulţi, nu toţi erau latini. Pe unii i-am aşteptat cu pâine şi sare, pe alţii cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.
Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu’ să ţâţâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în Bucureşti, cunoşti reacţia „Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa şi papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrăţoasă.
E o adevărată isterie naţională care se aşterne când ne vizitează cineva mica şi amărâta ţară – de parcă ne-am născut cu toţii fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare şi constantă de clişee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:
* Pentru prima oară în România. Este esenţial să ştim când cineva vine prima oară în România. Pentru toţi cei care ţin evidenţa rupţilor* care au fost şi celor care mai au de venit, această informaţie e esenţială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu „prima oară în România” şi o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toţi au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieţii jurnalişti care stau la gura avionului şi numără ştampilele din paşaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulţi şi a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ŞI A DOUA OARĂ în România, ţara în care numai boul se întoarce. Caută pe net „a doua oară în România” şi vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară şi vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezenţă ne onorează şi ne dovedeşte că am intrat în Europa. Ori ceva.
* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt ştirile care insistă pe cât de bine s-a simţit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiţionalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari şi a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecinţă, va mai veni, că doar o fo’ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era ştirea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aştept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulţumească de pe scenă că există. Şi Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Şi Rolling Stones au promis că vor reveni în România – mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până şi patru grupuri de italieni, care au împuşcat 100 de iepuri, potârnichi şi fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri şi nevizitaţi de nimeni. Îi vom aştepta cu patru urşi legaţi la ochi – unul pentru fiecare grup – şi cu un rând de mitraliere.
* Aveţi cele mai frumoase femei. Da’ de unde. Aproape toate ţările – mai puţin Anglia – primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deştept care aduce un artist în România, îi spune: „Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă eşti fericit când cobori din avion, să spui ‘Salut, România!’ când cobori din caleaşcă la hotel, şi apoi să declari că ţi-au plăcut femeile.”
Au respectat sfatul înţelept privind femeile, printre alţii, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcăţeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat ţara!) şi, bineînţeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a şi pus mâna şi a înhăţat una din susmeţionatele.
Om deştept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flataţi.