Am fost. (FHM, noiembrie 2007)
>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.
AM FOST. PROMIT CĂ REVIN. AVEŢI FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.
M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozităţi străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus – cu menţiunea că Iisus nu are nici o intenţie de-a dormi la Hilton şi de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.
Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulţi, nu toţi erau latini. Pe unii i-am aşteptat cu pâine şi sare, pe alţii cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.
Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu’ să ţâţâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în Bucureşti, cunoşti reacţia „Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa şi papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrăţoasă.
E o adevărată isterie naţională care se aşterne când ne vizitează cineva mica şi amărâta ţară – de parcă ne-am născut cu toţii fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare şi constantă de clişee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:
* Pentru prima oară în România. Este esenţial să ştim când cineva vine prima oară în România. Pentru toţi cei care ţin evidenţa rupţilor* care au fost şi celor care mai au de venit, această informaţie e esenţială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu „prima oară în România” şi o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toţi au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieţii jurnalişti care stau la gura avionului şi numără ştampilele din paşaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulţi şi a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ŞI A DOUA OARĂ în România, ţara în care numai boul se întoarce. Caută pe net „a doua oară în România” şi vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară şi vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezenţă ne onorează şi ne dovedeşte că am intrat în Europa. Ori ceva.
* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt ştirile care insistă pe cât de bine s-a simţit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiţionalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari şi a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecinţă, va mai veni, că doar o fo’ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era ştirea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aştept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulţumească de pe scenă că există. Şi Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Şi Rolling Stones au promis că vor reveni în România – mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până şi patru grupuri de italieni, care au împuşcat 100 de iepuri, potârnichi şi fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri şi nevizitaţi de nimeni. Îi vom aştepta cu patru urşi legaţi la ochi – unul pentru fiecare grup – şi cu un rând de mitraliere.
* Aveţi cele mai frumoase femei. Da’ de unde. Aproape toate ţările – mai puţin Anglia – primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deştept care aduce un artist în România, îi spune: „Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă eşti fericit când cobori din avion, să spui ‘Salut, România!’ când cobori din caleaşcă la hotel, şi apoi să declari că ţi-au plăcut femeile.”
Au respectat sfatul înţelept privind femeile, printre alţii, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcăţeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat ţara!) şi, bineînţeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a şi pus mâna şi a înhăţat una din susmeţionatele.
Om deştept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flataţi.
Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învăţăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr şi alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzaţia pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea şi stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam şi ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe și glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima păţanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, şi după ce am citit şi interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent şi împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecăţii patronilor şi publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună ţara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n‑am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiţi mai departe textul rezultat din acea întâlnire şi, dacă nu v-aţi săturat, citiţi şi învăţăturile. Ambele texte le găsiţi aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecţia de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuieşte în Bucureşti. Nişte shot‑uri de grappa i‑au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliţie care l‑a ţinut la faţa locului în jur de 40 de minute, fără să‑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat şi fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susţinea că Gheorghe a înjurat şi a scuipat un poliţist. În acea seară, Gheorghe nu şi‑a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliţia a declarat că agenţii n‑au fost înjuraţi şi scuipaţi. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună şi ceva în urmă se lăudase că îl va trimite să‑i conducă noul post din Italia, l‑a pus pe liber. N‑a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr‑un trust mare. Mai plecase şi din Pro şi mai apoi din Antene şi, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o „trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu ştie.
„Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într‑o zi înăbuşitoare de iulie. „E ca şi cum ţi‑ar fi dispărut dorinţa de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât să‑mi fi produs o reacţie de scârbă. E copilărească – hai să fim serioşi. Copiii se supără şi se enervează. Îşi pun palma în fund şi îşi iau jucăriile şi pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem şi noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureştiul de la stadionul Ghencea, prin Giuleşti, până la Piaţa Presei. E prânz şi Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu şi o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe şi glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Şi are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon şi mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic şi cum să zic şi fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde şi mai tare şi, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane şi contrează invitaţi. Dar acum, în primele 20 de minute de discuţie, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care‑l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
„Sunt puţin incoerent”, concluzionează el şi se ridică de pe fotoliul‑pat să‑şi caute bricheta. Se întoarce cu ea şi o aşază lângă pachetul de Rothmans original pe care‑l va înlocui cu altul la mijlocul discuţiei. „Am o stare în care nu‑mi place nimic. E ca şi cum nu mi‑ar plăcea nimic în toată ţara şi, peste toate, aş pune şi experienţele mele personale relativ recente şi nu mi‑ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puţin întunecată, realizez că îmi doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Şi realizez că nu sunt singurul. Şi voi vreţi să ştiţi. Toţi vrem. Asta întreabă lumea când aude că m‑am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred şi cei care trăiesc fără speranţă, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Aşa agresiv cum îl ştim. Nesimţit. Duşmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, şi noi credeam odată cu el. Deocamdată n‑are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber şi fără angajamente, cum îi şade bine unui provocator.
„Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. „Şi stau şi mă gândesc – în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de faţă nu vede nimic distractiv pe o piaţă crispată, unde nimeni nu riscă şi fiecare canal uzează şi abuzează de aceleaşi formate, formule şi nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracţie.
„E ca şi cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca şi cum n‑am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naţie de pe pământ. Eram poleiţi cu aur şi absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieşit. Şi chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne‑am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne‑a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, şi Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mişcă.
„Eu aş putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. „Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Şi, probabil, dacă mă uit pe piaţă consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
„E 2008. E 2.0.”
Cum?
„Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot şi ei să schimbe împreună ţara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproşează faptul că n‑am continuat şi că nu mai fac şi că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer şi de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Şi, astăzi, lor le e dor de ce‑au simţit atunci. Şi atunci ei zic: Gheorghe nu mai e şmecher. Noi nu mai suntem şmecheri.”
Şi mai e loc de un Gheorghe?
„Nu. Nu, pentru că suntem în ţara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de‑a continua. Nu e o declaraţie de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu‑şi repete emisiunile şi ideile – oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generaţie întreagă – întâi pe valul optimismului post‑electoral din 1996 şi, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s‑au simţit oamenii lui Gheorghe – mulţi dintre noi –, mulţi care am uitat principiile programului lui de auto‑guvernare: „Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, eşti agresiv, puternic, îţi urmezi discursul, eşti atent la ce zici că te cafteşti cu celălalt pentru putere. Tam‑tam‑tam. Ăsta era discursul. Atenţie la argument. Ascultă‑l pe celălalt. Şi curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta aşteptau, să bea paharul ăsta. OK, s‑au răcorit niţel, şi? Căldură mare în continuare. N‑au pus aer condiţionat. N‑au schimbat casa. Au băut sucul, s‑au răcorit şi acum se văicăresc şi zic iarăşi că‑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalităţi media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiţionat. Dacă n‑are chef s‑o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaştem, mulţi dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Şi ce? E treaba lui?! Pe el l‑a ajutat cineva? A venit din Constanţa cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat şi a primit şuturi în fund şi acum e liber şi împăcat cu sine.
De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, foloseşte‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o foloseşte. D‑asta n‑are nevoie de noi.
Facerea de lucruri
Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.
================
Facerea de lucruri
Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie – atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuieşte săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică şi căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunaţi banii, Oana să afle cât costă machiajul şi coafura şi să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au şi exemple de pe YouTube).
Listele le ţine şi le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curăţorie chimică, persoane cu care vreau să ţin legătura, someday maybe.
Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune şi arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine – una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viaţă şi muncă inventat şi patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat şi nu-şi aminteşte ce ai de făcut într-un anumit moment (ţi s-a terminat cerneala la imprimantă şi totuşi treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) şi nici nu prioritizează o listă de acţiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzaţia că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, şi că totul trebuie să se întâmple ACUM. „E un inventar complet al tuturor angajamentelor faţă de tine şi de cei din jur”.
Succint, GTD-ul e o succesiune de paşi. Primul e colectarea şi descărcarea lucrurilor care-ţi stau pe cap – atât cele pe care vrei să le faci azi cât şi cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani – într-un loc în care ştii că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi şi să revizuieşti. Ultimul pas e execuţia.
Vetrici are 27 de ani şi foloseşte sistemul de patru, iar descărcatul şi organizatul au devenit automatisme – acum ştie mereu ce trebuie să execute şi când. E brunet, are sprâncene stufoase şi conformaţia de vrej a unui informatician – un om „IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeţ. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova şi locuieşte în România de la 18 ani. A moştenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deşi n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinaţia calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende şi hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, ştiu că ce se înregistrează în GTD-ul lui – activităţi, promisiuni, nevoi–, se va face.
GTD îi permite un „control relaxat” – atât la muncă, cât şi în viaţa personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi aminteşte să-şi ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo – nu cu mintea ocupată de o senzaţie nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citeşte în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).
Aşa şi-a găsit timp să bifeze şi lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaş, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înfiinţarea unei trupe, scubadving şi predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuţie în vară.
Călătorie cu oprire între staţii
Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă şi primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un şofer de troleu din Bucureşti, iar Mihaela foloseşte una dintre cursele lui de dimineaţă pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.
Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone şi s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu aşa muzică în mijloacele de transport.
Citiţi pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtăşeşte şi câteva lecţii:
Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura şi a venit abia în clipa în care am ştiut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenţia să-l epuizez ca om şi nici că deţin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă şi să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simţit eliberarea, zile la rând în care am urât textul şi neputinţa mea de a-l creşte, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoţionau :).
Am învăţat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie şi acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta şi dacă nu mi-aş fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aş fi rescris altfel – mai tăios şi mai dens – pentru că şi eu sunt puţin diferită.
Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)
A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.
—–
Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porţi, ce să spui şi ce să faci ca să ameţească femeile.
Aproape tot ce e de ştiut despre femei şi sex am învăţat de la revista „Salut”, o publicaţie adolescentină din anii ’90. De exemplu: cum să o săruţi fără să-i ciobeşti caninii (acoperă-ţi dinţii cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecţie cu alcool sanitar), sau cum să depăşeşti dorinţa de a îţi bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare şi tratament).
Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândeşte la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriţă (expresia nu-mi aparţine) tipei cu picioare lungi, care are cititul şi călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveţi o vară (şi tu şi jderul) fără umilinţe.
Slip vs. şort? Platoşa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-şef al acestei reviste nu înţelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca şi mine la mare cu Adi Ţăranu’ ar fi înţeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în faţă. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: îşi rula lateralul slipului până semăna cu un şnur şi apoi îşi purta penisul în poziţia lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără „mânecuţe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ţi vadă bermudele umflate ca nişte baloane, aşa că încearcă o variantă intermediară – eventual o pereche mulată de „boxeri de apă”.
Maiou. Nu eşti nici gimnast, nici Mircea Badea şi sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.
Şlapi. Bine că ai întrebat. În duş şi când mănânci şaorme pe faleză.
Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu muşchi a apus demult. Şi fără litere chinezeşti. Dacă nu ţi le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, „A” de la Andrei şi energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forţă.
Kefia, zice un prieten. „Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puştiu la TV purtând una şi mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din şifonier în următorii 5 ani (da, spre ruşinea mea am aşa ceva în şifonier).”
Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Şi noi avem. Până şi tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: „Vrei s-o măresc sau s-o micşorez cu două degete?” Dacă funcţionează, înseamnă că eşti unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Şi tu ai 25 de ani.
Dansează. Toată ţara dansează, când pentru tine, când pentru alţii. Nu se pun lecţiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna şi învaţă să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.
Pilozităţi. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, şi-a defrişat toţi puieţii la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderaţie şi niciodată cu aceeaşi foarfecă cu care tai puiul.
Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să ştii să faci şi altceva decât crenvurşti. Dacă e un sandwich, fă-l deştept. Pune nişte felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu nişte rucola şi caşcaval. Merge şi cu chips-uri: pune-le într-o tăviţă, răzăleşte caşcaval deasupra, decorează cu nişte ardei roşu şi bucăţi de măsline şi bagă la cuptor.
Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învaţă să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.
Conversaţie. Nu spune nimeni să nu te uiţi la „Mondenii”, dar nu abuza de „la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: „6 cai frumoşi”. Şi nu te prezenta la telefon, „Bahoi de la Constanţa”. Nu-ţi inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranţă nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu’. Nici pe Emil Racoviţă.
Regula de aur. Iubirea de o vară se găseşte după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanţei dintre femeia care-ţi cere bani de-o bere şi femeia care vrea să ştie ce maşină conduci înainte să ştie cum te cheamă.
Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îţi va da sfaturi. Atenţie însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă „13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.
Paleologu cel din altă lume
Theodor Paleologu este unul dintre miniştrii cei mai pomeniţi în ultima vreme – după Monica Iacob-Ridzi şi etern călătoarea Elena Udrea – şi tot mai rar într-un context favorabil. Pe lângă articolele de presă despre care Vlad Mixich vorbeşte aici, mai e şi pasiunea lui Mircea Badea de a-l imita conştiincios şi consecvent pe ministrul culturii şi pronunţările mai puţin fericite ale acestuia (amuzant, ce-i drept).
Analiza lui Vlad de pe HotNews mi-a amintit de textul pe care l-a scris toamna trecută pentru Esquire. Vlad şi fotoreporterul Andrei Pungovschi au stat alături de Paleologu în ultima lună de campanie pentru parlamentare, obţinând un acces rar în vintrele maşinăriei politice. Ce au văzut atunci e cam ce se spune şi acum: că Paleologu pare din altă lume. Desigur, conotaţia acestei constatări s-a modificat puţin.
Descărcaţi articolul în format PDF.
Nopţi la televizor
Discuţia despre calitatea televiziunii din România mi-a amintit de un experiment pe care l-am făcut în ianuarie 2008 pentru Esquire - o săptămână de holbat la televizor, de la 11 seara la 5 dimineaţa. N-am intenţionat să fac critică, doar o zapare nesănătoasă printre posturile româneşti.
Recitind textul îmi dau seama că experimentul ar da alte rezultate astăzi, când programul TV de după 11 e mult mai aglomerat cu isterie decât pe-atunci, când încă nu existau Capatos ori Lazarus. Doar Elodia.
Click pe imagine să descărcaţi textul în format PDF.
Nişte porno şi nişte jurnalism
Rezumat pentru Twitterati: Un post despre cum difuzează Kanal D porno românesc cu norişor şi despre cum poţi scrie bine despre sex (cu recomandări cu tot).
Aseară, puţin înainte de miezul nopţii, am făcut un circuit al canalelor TV înainte să mă pun la un film. E o practică curentă, un supliciu prin care descopăr sau testez idei. Pe Kanal D, Luis Lazarus, una din mândriile crescătoriei de păsări Phoenix a televiziunii îndoielnice, promitea mult şoc şi porno cu Eva Kent şi Sexy Brăileanca – odată cu bulina de 18 ani pe care tocmai urma s-o lipească pe ecran.
M-a amuzat promisiunea lui Lazarus. Una dintre constantele televiziunii isterice după format OTV, care se practică cu succes de peste un an încoace, e supralicitarea. Nici “mutările-bombă” anunţate de vreun patron de club nu se finalizează, nici politicianul cu hârtii în braţe nu face promisa “declaraţie incendiară”, nici turma porno nu dezvăluie “informaţii de culise”. În spiritul promisiunii de acest tip, ar fi trebuit să urmeze un clip filmat cu telefonul mobil, din maşina aflată pe malul opus casei în care se pare că nişte siluete se ocupă una de cealaltă.
Şi apoi a început primul clip, o captură dintr-un film porno autohton, care se deschidea odată cu protagonista (Eva Kent), a cărei zonă genitală era acoperită de capul unui tip, peste care venea – din studio, ca o umbrelă anti-CNA – un norişor. Doar că ăsta a fost cel mai transparent şi mai fin norişor de blur pe care l-am văzut de ceva vreme. Nici hăcuiţii de la ştirile de la ora 5 nu beneficiază de aşa o ceaţă fină.
Pe Kanal D era pornografie vag blurată de un norişor nesigur, care nu putea întotdeauna să anticipeze mişcările bruşte ale organelor, care mai scăpau (sau erau scuturate) şi pe lângă. Şi clipul merge şi merge şi merge şi rămâne acompaniament în dreapta ecranului, pentru o dezbatere despre cum unele femei îşi asumă filmele porno şi altele nu. Cei care procesau această dilemă a schimbării opţiunii de viaţă erau Nikita, Sexy Brăileanca, bunica-porno, elevul-porno, regele manelelor porno, Lazarus şi – cred – asistenta lui (Alina Radu), care a duduit emfatic că modelele tinerelor fete ar trebui să fie Mihaela Rădulescu, Andreea Marin sau Mircea Radu.
Acest post nu este o critică TV – deşi s-a transformat după câte văd într-un “Dacă doriţi să revedeţi” în format text. E limpede că naţia română are o relaţie cu sexul mai complicată decât Elena Băsescu cu PD-L-ul. Îl vindem şi îl blamăm, moralizăm în timp ce ne rugăm să scoată rating (vezi Capatos şi colegu’ dând lecţii de viaţă elevei porno acum ceva luni bune, în timp ce derulau imagini cu ea şi cu un castravete) şi nu reuşim să înţelegem mare lucru despre ce-i cu el şi ce spune despre vremurile în care trăim.
Americanii au şi ei o relaţie complicată cu sexul, dar unii dintre ei ştiu cum să-l abordeze în aşa fel încât cei dispuşi să consume rezultatul se edifică cât de cât. Mai jos e o listă subiectivă – adică alcătuită din amintiri – de texte care vorbesc nespectaculos despre sex, sexualitate şi moravuri. Nu ajunge să băgam un DVD sau să oprim televizorul. După cum spune şi personajul pe care l-am portretizat pentru numărul de iulie-august al Esquire (un bărbat care apare pe sticlă de peste 10 ani):
E dreptul lor să se deconecteze până la urmă, dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând nevrând se lovesc de ele. Nici mie nu-mi face plăcere să fiu conectat la lucrurile joase, dar uneori e bine să le ştiie şi pe alea că nu ştii când te loveşti de ele. (…) Mi se pare că pentru ei e important să ştie tot – inclusiv cine e Sexy Pădureanca. Tre’ să ia câte puţin din tot. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust…
Şi acum, jurnalism despre sex:
- În The Atlantic, un articol despre isteria creată de zvonurile că adolescentele americane sunt înnebunite după sex oral. Da, e şi despre Bill Clinton.
- În Rolling Stone, un portret făcut de Vanessa Grigoriadis actriţei porno Sasha Grey, care în vara asta face pasul de la hardcore la un film de Steven Soderbergh.
- În The New Yorker, un text de Ariel Levy despre “manualele” sexului.
- În Esquire, un portret făcut de Tom Junod lui Greg Dark, pornograf notoriu ajuns regizor de videoclipuri pentru tinere dornice să ajungă Britney Spears.
- În superba colecţie de texte de Mike Sager, “Scary Monsters and Super Freaks”, există două poveşti cutremurătoare despre decăderea şi, desigur, moartea a două staruri porno: “The Devil and John Holmes” şi “Little Girl Lost”.
- În New York, despre cum anii de reportaj pe care Gay Talese i-a investit în cartea lui despre sex în America în anii ‘70 (Thy Neighbor’s Wife) puteau să-i distrugă propria căsnicie. (Plus un text despre cum a documentat această carte.)
Nu ştiu sigur cum s-ar transpune aşa ceva la noi. Apropo TV au făcut un episod întreg despre România porno. În mod text, Ani Sandu a încercat să atingă puţin comercializarea ideii de sex – şi dependenţa fetelor tinere de recunoaştere – într-un text despre fata de la pagina 5, care a apărut acum două luni în Tabu.
Ce ar trebui să urmeaze? Un portret al Alinei Plugaru?
Terminalul sosiri
Cât de simplă şi de eficientă poate fi uneori scriitura de revistă. Integral, mai jos, un textuleţ de Chris Jones din Esquire-ul american de iulie:
Arrivals at the Airport: An Idea for Our Time
I was on a bit of a bad run a little while ago, mostly because I’d grown to hate people and airports, people in airports most of all. That was until I was in Toronto, probably my least favorite airport after Newark, standing in the security line, in my stupid socks, my belt lost somewhere in the machine. There was a girl behind me. She had made some joke when we were undressing — I can’t remember it, exactly, but it was more conversation than I’d been looking for, and I’d just smiled, fakely, and gone back to being mad at the world. It was only after we were through to the other side and gathering our things that I glanced back at her and realized she was crying, not just a little bit. She was a girl in tears in the middle of this awful, antiseptic place. I’m pretty sure it wasn’t because I didn’t laugh at her joke. I’m pretty sure it was because she had just kissed goodbye someone she loved, maybe for the last time. Normally I would have just picked my keys and coins out of the tray, but that morning I reached out behind me and put a hand on her arm before I walked away.
It was the shortest of connections, but it was enough. I waited for my flight that morning and never once wished gone the time. I sat there and remembered those years when I had been an optimist, honest and true, and when I’d been hopeful, and when I’d loved people I didn’t even know existed. And I remembered when airports for me were gateways, opportunities, the places from which the best days of my life were launched. There was a time when I loved airports the way other people love churches, coming together under glass and high ceilings so that they might be released. I remembered especially waiting for my wife at the airport in Paris early one morning, back when she was my new girlfriend, the sun only just coming up in our lives together, and I remembered how excited I was when she appeared through the orange glow behind the sliding doors with her bags on a trolley. That’s when I knew everything I needed to know, and I’d forgotten all about it in my rage and my rush.
Now, whenever I can, I go early for my flights and confuse my taxi drivers by asking them to drop me off at Arrivals. I pick up a drink and a magazine for the lulls, put on my headphones — Explosions in the Sky works well — and I watch people begin again. I watch them come off their long flights and I see their tired faces light up, their hearts explode, their knees buckle, their eyes close. Sometimes I want to ask them what they mean to each other, but most of the time it’s not hard to tell. I’m not ashamed to admit I wobbled when I saw a boy and a girl hug each other in Los Angeles, and when two daughters ran to their father and each grabbed a leg in Orlando, and when a son with a giant backpack and a summerlong beard fell into the arms of his tearful mother in Boston. Every time I see emotions so familiar in the faces of strangers, I’m rescued from today, from all of our modern sins and plagues, again and again and again, brought back to those moments in my own life when I knew in my chest that everything would be okay, like the moment just before I hugged my wife in Paris, and the moment just after I let go of that girl in Toronto.
27 (FHM, iulie 2008)
Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.
—–
27
Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.
Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiţi după). Vă întrebaţi poate de ce contează şi bine faceţi. Nu e mare diferenţă între 26 şi 27 – nici măcar performanţele fizice nu scad dramatic. Şi totuşi, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă faţă de absolut orice.
Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, aşa că am de gând să am multe şi să fiu foarte sigur pe ele.
Acum câţiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viaţa unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezeşte dimineaţa şi realizează că lucrează la aceeaşi firmă, că stă de cinci ani în acelaşi apartament şi că a făcut mult mai puţine lucruri în viaţă decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde munceşte şi astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaţilor îşi dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii paşi făcuţi pe apă au fost prin bălţile acumulate după ploaie.
A doua vârstă ca importanţă e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierleşti. Adică dacă mori la 27 de ani, potenţialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiţi-vă la toţi muzicienii decedaţi la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârşeşti asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.
Pentru că am ajuns şi eu la această vârstă, sunt de acord cu importanţa ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deşi în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poţi avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui şi să ştii că aura vârstei te susţine.
Pe parcursul următorului an vă voi împărtăşi multe păreri vehemente, care, vreţi nu vreţi, vor fi de cele mai multe ori şi pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:
- 27 e cea importantă vârstă dintre 18 şi 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopţi decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunţi la muzica electronică) şi 30 (când până şi părinţii îţi urează „La mulţi ani, pensionarule”).
- Dacă tot faci biluţe, nu le ascunde sub pat şi nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunţat în 2000), aruncă biluţele prin casă. Le va aduna aspiratorul.
- Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă şi să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menţionat. Nici în acvariu. Nici într-o şosetă. Revista „Salut” ne-a învăţat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecinţe. De atunci însă am devenit mai conştienţi social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Şi nu, niciodată între paginile acestei reviste.
- Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra şi cei care n-au nici o preferinţă. Eu cred că trebuie să-ţi alegi prietenii şi partenerii în funcţie de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viaţa-ţi va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viaţă -, trage-o de dedesubt.
- Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiaşi care mai au covoare persane în casă.
- Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Hagi, Popescu şi Petrescu. Sex, droguri şi rock’n'roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor şi regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).