Moartea unui keyboard

ÃŽntâi au cedat tastele din partea dreaptă, în special “M” ÅŸi “O”. Probabil era de la cafeaua vărsată înainte să vină căldura, aÅŸa că am strecurat un serveÅ£el de ÅŸters ochelarii între taste ÅŸi am încercat să remediez problema. A mers. Dar apoi, acum două zile, a cedat SPACE-ul. ÃŽntâi a început să lenevească apăsat. Apoi rămânea blocat până la următoarea bătaie, chiar următoarele două. I-am desfăcut toate cele 20 de ÅŸuruburi, dar pe partea pe care am intrat nu puteam accesa tumoarea. Am încercat să intru sub SPACE cu ÅŸerveÅ£ele, beÅ£igase, vrăji ÅŸi îndemnuri, dar degeaba.

Keyboard-ul alb, Ultra, cu care am scris aproape fiecare text în ultimii doi ani – cu siguranţă toate cele mai lungi de 1.000 de cuvinte – a murit. Această imagine e fotografia de despărÅ£ire, făcută înainte să-l îndes într-o cutie cu destinaÅ£ia gunoi.

Keyboard

Acest post e scris cu un keyboard nou, un Samsung Pleomax PKB-750B, simplu, fără butoane multimedia şi porturi USB. Cea mai mare diferenţă e culoarea. Am stat zece minute în Diverta să mă întreb dacă un keyboard negru scrie altfel decât un keyboard alb.

E o treabă serioasă asta cu micile schimbări de mediu. Bine, nu aşa de serioasă cum ar fi o schimbare de tipul trecerii de la hârtie la keyboard:

[John] Updike was probably the very first New Yorker writer to shift over to a computer, back in the early eighties. “I don’t know how this will change my writing,” he wrote to me in advance, “but it will.” He was right, of course: the flavor was mysteriously different, the same wine but of another year. (Roger Angell despre Updike)

Tastele sunt ceva mai silenţioase, dar parcă dornice să arate că pot şi ele produce. Să vedem. Chiar am mare nevoie de ele weekend-ul ăsta.

Esquire de iunie ’09

coveriunie09

Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce şi de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat şi eu să spun ceva la rubrica de film, şi anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaţilor care se înţeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam aşa:

“Anii ’90 i-au aparÅ£inut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămaÅŸa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent ÅŸi ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poÅ£i pune mâna pe el.

Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Îşi ţine de obicei cămaşa în pantaloni şi e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-şi confruntă potenţiala lipsă de testosteron.

Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiţi Esquire-ul de iunie.

Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aÅŸ folosi “datorie”.

E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front ÅŸi înapoi acasă” (de Andreea Lupu) ÅŸi “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simÅ£ul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniÅŸtit apele, merită sa ne întoarcem puÅ£in asupra lui ca să încercam o definiÅ£ie pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.

Textul care imi este cel mai drag din ediÅ£ia asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din GalaÅ£i, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în faÅ£a unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – ÅŸi sper din tot sufletul să funcÅ£ioneze pentru că nu sunt multe subiectele care îţi permit să încerci aÅŸa ceva.

Mai sunt ÅŸi alte articole care merita citite ÅŸi care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).

Ce e o revistă?

Un editor de revistă a declarat recent la o conferinţă că media tipărită va ajunge ca vinilurile. Probabil produsul print cu cele mai multe şanse să atingă acest statut de obiect e revista. Dar nu orice fel de revistă, ci una care are cu adevărat ceva de spus şi arătat.

PiaÅ£a revistelor independente e în creÅŸtere în toată lumea, iar publicaÅ£iile generaliste mass-market ajung – unele fără voia lor – să pară niÅŸte tabloide nereuÅŸite în comparaÅ£ie cu noii competitori, care nu operează cu multe constrângeri, care îşi asumă lipsa de bugete ÅŸi care mizează pe inovaÅ£ie pentru succes.

Åži atunci, ce (mai) e o revistă? ÃŽmi plac răspunsurile date de MagCulture ÅŸi mă amuză revistele-proiect-de-artă menÅ£ionate în acest text din Wall Street Journal. Eu unul sunt mai conservator ÅŸi prefer un format fizic tradiÅ£ional, cu un conÅ£inut închis între două coperÅ£i. Dar înauntru mi-ar plăcea să fie nebunie. Åži, cum spune ÅŸi fragmentul de mai jos, mi-ar plăcea să fie supriză. Am mai scris despre asta o dată – ÅŸi tot despre The New Yorker era vorba.

So what is a magazine? I prefer a more open definition, best summed up by Fernando Gutiérrez in my book ‘Issues’, ‘The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute’. The ‘surprise’ theme has figured here a few times recently as a defining trait of great magazines such as The New Yorker and The Face. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical. They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, it’s scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, ‘one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it’. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion in a way that hadn’t been seen before. And yes, they got things wrong: the fashion shoot based on terrorist chic springs to mind. But it was only later, when The Face became scared of making such mistakes, that it began its slow decline toward closure.

PS: Apropo de surprize – o explicaÅ£ie (în versuri) a motivelor pentru care kiwi-ul e un fruct ieftin. Vreau să văd ÅŸi eu media noastră oferind astfel de surpize – print sau online, nu contează.

Puţin despre atelierele de scriitură

IniÅ£ial voiam să postez încă un text despre Islanda (ÅŸi cum a falimentat), scris în aceeaÅŸi perioadă ca ÅŸi cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. LecÅ£ia era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (ÅŸi) tu. DiferenÅ£ele de ton ÅŸi abordare dintre Michael Lewis ÅŸi Ian Parker sunt palpabile ÅŸi chiar dacă VF ÅŸi New Yorker fac parte din acelaÅŸi trust nu înseamnă că au aceiaÅŸi cititori. ÃŽn România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.

Rămânând totuşi la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile şi programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficţiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit şi la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).

La master am trecut printr-un astfel de curs ÅŸi a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconÅŸtient sau nu – în cursurile pe care le-am Å£inut de la CJI. Probabil de aceea s-a ÅŸoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacÅ£iune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învăţarea se face din interaÅ£iunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. ÃŽntrebarea “se poate învăţa scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.

Cum funcţionează un astfel de atelier?

The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process—a person with an academic degree in creative writing—or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.

Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcÅ£ionează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcÅ£ionează – nu te învăţă neapărat cum să scrii, dar te învaţă că trebuie să scrii dacă asta îţi doreÅŸti. Åži te învaţă că nu eÅŸti singurul care se luptă cu incertitudini ÅŸi probleme:

[In] spite of all the reasons that they shouldn’t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary’s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I’m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines—Kayak and Big Table and Lillabulero—and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.

Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don’t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other’s poems, seemed like a great place to be. I don’t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.

And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem—which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I’m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn’t trade it for anything.

O copertă făcută pe iPhone

Cu scuzele de rigoare că am ajuns mai târziu la această veste: coperta New Yorker de săptămâna trecută a fost desenată cu aplicaţia Brushes, pe un iPhone. Cum? Uitaţi-va la clipul de mai jos:

Orice-sat, România

Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an ÅŸi textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Åžinca Nouă, un sat din judeÅ£ul BraÅŸov care nu crede în românescul “da-mi ÅŸi mie”. ÃŽnceputul sună aÅŸa:

Dumitru Flucuş deschide uşa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase şi mape de tot felul. În colţ, o măsuţă rotundă e plină de suluri de hârtie cu schiţe, hărţi, planuri. La fel şi scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ şi-a plănuit acţiunile. Flucuş se aşază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Şinca Nouă, judeţul Braşov.

Pentru ÅŸoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă FăgăraÅŸul de Râşnov, Åžinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săseÅŸti cu porÅ£i mari de lemn ÅŸi ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte ÅŸi de alta a ÅŸoselei ce trece prin depresiunea FăgăraÅŸului ÅŸi taie MunÅ£ii PerÅŸanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un ÅŸofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puÅ£in de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case ÅŸi 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ ÅŸi fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găseÅŸti pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului NaÅ£ional de Statistică, sunt împărÅ£ite între 2.854 de comune ÅŸi în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.

Restul aici.

← Previous Page