Moartea unui keyboard

Întâi au cedat tastele din partea dreaptă, în special “M” şi “O”. Probabil era de la cafeaua vărsată înainte să vină căldura, aşa că am strecurat un serveţel de şters ochelarii între taste şi am încercat să remediez problema. A mers. Dar apoi, acum două zile, a cedat SPACE-ul. Întâi a început să lenevească apăsat. Apoi rămânea blocat până la următoarea bătaie, chiar următoarele două. I-am desfăcut toate cele 20 de şuruburi, dar pe partea pe care am intrat nu puteam accesa tumoarea. Am încercat să intru sub SPACE cu şerveţele, beţigase, vrăji şi îndemnuri, dar degeaba.

Keyboard-ul alb, Ultra, cu care am scris aproape fiecare text în ultimii doi ani – cu siguranţă toate cele mai lungi de 1.000 de cuvinte – a murit. Această imagine e fotografia de despărţire, făcută înainte să-l îndes într-o cutie cu destinaţia gunoi.

Keyboard

Acest post e scris cu un keyboard nou, un Samsung Pleomax PKB-750B, simplu, fără butoane multimedia şi porturi USB. Cea mai mare diferenţă e culoarea. Am stat zece minute în Diverta să mă întreb dacă un keyboard negru scrie altfel decât un keyboard alb.

E o treabă serioasă asta cu micile schimbări de mediu. Bine, nu aşa de serioasă cum ar fi o schimbare de tipul trecerii de la hârtie la keyboard:

[John] Updike was probably the very first New Yorker writer to shift over to a computer, back in the early eighties. “I don’t know how this will change my writing,” he wrote to me in advance, “but it will.” He was right, of course: the flavor was mysteriously different, the same wine but of another year. (Roger Angell despre Updike)

Tastele sunt ceva mai silenţioase, dar parcă dornice să arate că pot şi ele produce. Să vedem. Chiar am mare nevoie de ele weekend-ul ăsta.

Esquire de iunie ’09

coveriunie09

Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce şi de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat şi eu să spun ceva la rubrica de film, şi anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaţilor care se înţeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam aşa:

“Anii ’90 i-au aparţinut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămaşa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent şi ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poţi pune mâna pe el.

Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Îşi ţine de obicei cămaşa în pantaloni şi e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-şi confruntă potenţiala lipsă de testosteron.

Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiţi Esquire-ul de iunie.

Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aş folosi “datorie”.

E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front şi înapoi acasă” (de Andreea Lupu) şi “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simţul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniştit apele, merită sa ne întoarcem puţin asupra lui ca să încercam o definiţie pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.

Textul care imi este cel mai drag din ediţia asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din Galaţi, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în faţa unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – şi sper din tot sufletul să funcţioneze pentru că nu sunt multe subiectele care îţi permit să încerci aşa ceva.

Mai sunt şi alte articole care merita citite şi care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).

Ce e o revistă?

Un editor de revistă a declarat recent la o conferinţă că media tipărită va ajunge ca vinilurile. Probabil produsul print cu cele mai multe şanse să atingă acest statut de obiect e revista. Dar nu orice fel de revistă, ci una care are cu adevărat ceva de spus şi arătat.

Piaţa revistelor independente e în creştere în toată lumea, iar publicaţiile generaliste mass-market ajung – unele fără voia lor – să pară nişte tabloide nereuşite în comparaţie cu noii competitori, care nu operează cu multe constrângeri, care îşi asumă lipsa de bugete şi care mizează pe inovaţie pentru succes.

Şi atunci, ce (mai) e o revistă? Îmi plac răspunsurile date de MagCulture şi mă amuză revistele-proiect-de-artă menţionate în acest text din Wall Street Journal. Eu unul sunt mai conservator şi prefer un format fizic tradiţional, cu un conţinut închis între două coperţi. Dar înauntru mi-ar plăcea să fie nebunie. Şi, cum spune şi fragmentul de mai jos, mi-ar plăcea să fie supriză. Am mai scris despre asta o dată – şi tot despre The New Yorker era vorba.

So what is a magazine? I prefer a more open definition, best summed up by Fernando Gutiérrez in my book ‘Issues’, ‘The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute’. The ‘surprise’ theme has figured here a few times recently as a defining trait of great magazines such as The New Yorker and The Face. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical. They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, it’s scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, ‘one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it’. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion in a way that hadn’t been seen before. And yes, they got things wrong: the fashion shoot based on terrorist chic springs to mind. But it was only later, when The Face became scared of making such mistakes, that it began its slow decline toward closure.

PS: Apropo de surprize – o explicaţie (în versuri) a motivelor pentru care kiwi-ul e un fruct ieftin. Vreau să văd şi eu media noastră oferind astfel de surpize – print sau online, nu contează.

Puţin despre atelierele de scriitură

Iniţial voiam să postez încă un text despre Islanda (şi cum a falimentat), scris în aceeaşi perioadă ca şi cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecţia era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (şi) tu. Diferenţele de ton şi abordare dintre Michael Lewis şi Ian Parker sunt palpabile şi chiar dacă VF şi New Yorker fac parte din acelaşi trust nu înseamnă că au aceiaşi cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.

Rămânând totuşi la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile şi programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficţiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit şi la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).

La master am trecut printr-un astfel de curs şi a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconştient sau nu – în cursurile pe care le-am ţinut de la CJI. Probabil de aceea s-a şoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacţiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învăţarea se face din interaţiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăţa scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.

Cum funcţionează un astfel de atelier?

The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process—a person with an academic degree in creative writing—or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.

Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcţionează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcţionează – nu te învăţă neapărat cum să scrii, dar te învaţă că trebuie să scrii dacă asta îţi doreşti. Şi te învaţă că nu eşti singurul care se luptă cu incertitudini şi probleme:

[In] spite of all the reasons that they shouldn’t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary’s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I’m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines—Kayak and Big Table and Lillabulero—and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.

Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don’t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other’s poems, seemed like a great place to be. I don’t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.

And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem—which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I’m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn’t trade it for anything.

O copertă făcută pe iPhone

Cu scuzele de rigoare că am ajuns mai târziu la această veste: coperta New Yorker de săptămâna trecută a fost desenată cu aplicaţia Brushes, pe un iPhone. Cum? Uitaţi-va la clipul de mai jos:

Orice-sat, România

Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an şi textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Şinca Nouă, un sat din judeţul Braşov care nu crede în românescul “da-mi şi mie”. Începutul sună aşa:

Dumitru Flucuş deschide uşa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase şi mape de tot felul. În colţ, o măsuţă rotundă e plină de suluri de hârtie cu schiţe, hărţi, planuri. La fel şi scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ şi-a plănuit acţiunile. Flucuş se aşază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Şinca Nouă, judeţul Braşov.

Pentru şoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgăraşul de Râşnov, Şinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săseşti cu porţi mari de lemn şi ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte şi de alta a şoselei ce trece prin depresiunea Făgăraşului şi taie Munţii Perşanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un şofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puţin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case şi 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ şi fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găseşti pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Naţional de Statistică, sunt împărţite între 2.854 de comune şi în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.

Restul aici.

← Previous Page