Lectură de weekend: The Falling Man

Dacă nu l-aÅ£i citit până acum, azi e ziua perfectă. Textul lui Tom Junod despre necunoscutul surprins în cădere înainte de căderea turnurilor gemene este o bucată unică ÅŸi răvăşitoare de jurnalism mare. CitiÅ£i “The Falling Man” aici.

Tom Junod, dacă aţi uitat, este omul care are următoarele de spus despre jurnalism.

Lectură de weekend: Paterniti despre extaz şi mâncare

Duminica trecută mi-am printat vreo 6-7 articole – majoritatea portrete de actriÅ£e – ca să fur ceva inspiraÅ£ie pentru un text pe care urma să-l scriu. Printre ele am strecurat un text ce ÅŸtiam că va fi altceva ÅŸi l-am lăsat spre mijlocul sesiunii de lectură, când bănuiam că voi avea nevoie de o schimbare de ritm.

Åži Michael Paterniti nu m-a dezamăgit. Textul, “He Might Be A Prophet. That, Or The Greatest Chef In The World“, e despre mâncare, dar a-l prezenta aÅŸa e a-l jigni.

Paterniti este un scriitor-senzaţie, cu o capacitate rară de a te implica în textul pe care îl scrie. Profunzimea pe care o imprimă unei călătorii de-a latul Americii cu creierul lui Einstein (serios!) şi senzaţia de nelinişte pe care ţi-o produce când recreează prăbuşirea unui avion sunt dovezile unor aptitudini jurnalistice fenomenale.

Textul pe care l-am citit duminică e din 2001, dar e valabil ÅŸi azi, pentru că spune povestea unuia dintre cele mai faimoase restaurante din lume – El Bulli – ÅŸi a bucătarului-artist-nebun care-l conduce. Dar nu e “doar un portret”. Nici “doar un articol de călătorie”. E o încercare de a reda în cuvinte dorinÅ£a lui Ferran Adriá de a găti ÅŸi de a te servi într-un mod în care te face fericit.

La El Bulli, se spune, mâncarea – niciodată identificabilă vizual, pentru că Adriá e mai degrabă chimist decât executant de reÅ£ete – te poate face să plângi de fericire. Iar Paterniti încearcă să transmită asta în scris. Dacă reuÅŸeÅŸte, să-mi spuneÅ£i voi. Eu am rămas cu impresia ca tot ce mănânc e o insultă adusă posibilităţilor culinare.

Un fragment mic dintr-un text mare (nominalizat în 2002 la un National Magazine Award pentru “profile writing”):

And here’s what it tasted like: It tasted like a first — the first time you dove into an ocean wave or made something good or touched her lips. The first time you jumped from fifty feet, that feeling in the air when you forgot the gorge was beneath you, air and sun rushing, and you kept falling, and you opened your eyes and you were in the bright, underwater lights of a kitchen in Barcelona before an elfin man with hair springing from his head, quail yolk in your belly, and you could think of only two words to say, but you said them at least two times before you stopped yourself.

“Thank you,” you said, laughing. “Thank you.”

Da, am mai scris despre Paterniti.

Lectură de weekend: Portretul de vedetă

Nu îmi e ruÅŸine să recunosc – îmi plac portretele de vedete care sunt bine făcute. Atât alea lungi a la The New Yorker, cu luni de documentare, pagini după pagini de text ÅŸi o singură fotografie, cât ÅŸi cele mai aerisite, cu pictorial cu tot. Doar că puÅ£ini reuÅŸesc să le mai facă amuzante ÅŸi noi pe cele din urmă.

Aseară am citit cover-ul ultimului Esquire american. Ca să scoată ceva altceva dintr-un material despre Gerry Butler (din 300 ÅŸi P.S.: I Love You), l-au trimis pe un scriitor de-al lor – complet deconectat de Hollywood ÅŸi lumea filmului – la o adresă oarecare. Singură instrucÅ£iune: trebuie să intervievezi un tip pe nume Gerry. Cal Fussman nu-l recunoaÅŸte pe Butler ÅŸi asta permite o discuÅ£ie ceva mai sinceră ÅŸi mai antrenantă decât de obicei. Rezultatul îl găsiÅ£i aici.

Menţiune: revistele mari din Statele Unite au oameni angajaţi special ca să intermedieze contactul cu vedetele care urmează să apară pe copertă. Deseori se fac contracte scrise. De cele mai multe ori se negociază în avans regulile şi desfăşurarea interviului. În cazul lui Butler, revista îi programase reporterului un interviu de 3 ore. Butler ştia că urmează să apară pe copertă aşă că nu l-a dat pe Fussman afară când s-a prins de gluma revistei. Nu e singurul exemplu: Clooney agreease dinainte să stea pe Google cu AJ Jacobs, Tom Brady n-a putut oferi mai mult de 30 de minute în limuzină, iar de cele mai multe ori nu obţii decât un prânz sau o cină.

La noi lucrurile funţionează mult mai improvizat. Deseori reporterul aleargă după vedeta respectivă. Trebuie să negocieze singur regulile interacţiunii. Apoi, mai toate revistele iau nişte interviuri banale, deseori prin e-mail, aproape întotdeauna în format întrebare-răspuns.

Doar pentru că omul de pe copertă e cunoscut nu înseamnă că textul care însoÅ£eÅŸte pozele trebuie să fie umplutură care repetă informaÅ£ii din zeci de articole anterioare. Uneori asta înseamnă să riÅŸti ÅŸi să faci ciudăţenii – aÅŸa a ajuns să se spună despre portretul făcut de Tom Junod Angelinei Jolie că e cel mai prost din toate timpurile. Alteori o abordare diferită poate crea cel mai bun text din toate timpurile.

Am făcut câteva texte despre persoane cunoscute şi am încercat de fiecare dată să scot altceva din ele. Aştept ziua în care se va plănui un text cum e ăsta cu Butler, cum e ultima copertă cu Brad Pitt din Wired sau cum a fost minuntatul experiment cu Halle Berry. Până atunci, mă bucur când dau peste cineva deschis la minte; acum două zile am întrebat o actriţă dacă nu vrea să meargă să vorbească unor liceeni. Peste nici două ore era în faţa lor, emoţionată şi nepregătită. Nu ştiu dacă momentul va fi suficient ca să ducă textul, dar sigur e altceva faţă de zecile de Q&A-uri pe care le citisem înainte.

Sunt multe de spus pe subiectul ăsta – dacă aveÅ£i întrebări, lăsaÅ£i un comment ÅŸi răspund.

Lectură de weekend: Naşterea unei voci

Din The New Yorker,  un text despre naÅŸterea săptămânalului The Village Voice, una dintre cele mai vechi “publicaÅ£ii alternative” americane. Mi-a plăcut modul în care îşi defineau direcÅ£ia politico-culturală ÅŸi publicul Å£intă – căutând acea nişă rară ÅŸi riscantă, linia de demarcaÅ£ie între un produs comercial ÅŸi unul anti-sistem. Câteva exemple:

The literary Zeitgeist, I guess you’d call it, or Weltanschauung, around the Remo and the New School was the intellectual heritage of the Voice,” Fancher once said. That Weltanschauung was humanist and individualist; it was anti-relativist and anti-utopian. It was even, in some respects, conservative: it was reflexively suspicious of calls for change—part of the intellectual heritage of anti-totalitarianism. What the Voice was not was therefore as important as what it was. It was not a left-wing paper; it distanced itself from the Old Left and, later on, from the New. The editors were disaffected with liberalism, but the goal was to avoid ideology altogether. “The Nation, The New Republic, and Partisan were all boring,” as Fancher later put it. “Ideology bored us—not simply the Communist line but the antiCommunist line too.” (…)

Nor was the Voice an underground or countercultural paper. The idea was to make money (at least, not to lose it), and though the business side of the operation was fairly hopeless—[Norman] Mailer’s dad, Barney, was the first accountant; at one point, every member of the sales department was a poet—the founders worked hard to distribute the paper to newsstands all over the city.

(…)

[Jules] Feiffer’s characters were sometimes business types and politicians, but they were also sometimes caricatures of the sort of people one would imagine to be Voice readers—beatniks, lounge lizards, modern dancers. The hip was mocked as much as the square. This was also an attribute of the new comedy: it made fun of the establishment, but it was not antiestablishment. It was merely disillusioned, which is the place where all comedy begins and ends. “The beat generation,” Sahl used to say, “is a coffeehouse full of people expectantly looking at their watches waiting for the beat generation to come on.”

But which Feiffer characters were the real Voice readers? This touches on one of the coy mysteries of journalism, which is that the reader implied by a magazine’s interests and attitudes is rarely the magazine’s actual reader. If the actual Voice reader played the bongos or wore a leotard, the paper would not have lived for a year, because very few advertisers will pay to reach coffeehouse musicians and modern dancers. As McAuliffe explains, by the time the Voice began making money, in the mid-nineteen-sixties, the typical reader was thirty years old and had a median family income of $18,771 (about a hundred and twenty-five thousand dollars today). Almost ninety per cent of Voice readers had gone to college; forty per cent had done postgraduate work. Most had charge accounts at major department stores, such as Bloomingdale’s. Most owned stock. Twenty per cent were New Yorker readers. The Voice was the medium through which a mainstream middle-class readership stayed in touch with its inner bohemian. It was the ponytail on the man in the gray flannel suit.

(…)

The Voice was a model for two very different journalistic products. One was the alternative paper. The first of the alternative, or underground, papers was the Los Angeles Free Press, commonly called the Freep, which was founded in 1964 by Arthur Kunkin. Kunkin had been inspired by a single issue he had read of the Village Voice. “I liked the investigative articles, their length, the mixture of culture and community,” he said. What he did not like were the Voice’s politics—a kind of centrist liberalism. Kunkin despised liberals; his paper’s orientation was radical. Walter Bowart, one of the founders of the Voice’s crosstown rival, the East Village Other, which was started up during the New York newspaper strike of 1965, was more blunt. The Voice, he said, “was a straight old safe Democratic paper, what you get when a businessman and a psychiatrist go into journalism.”

Vizionare de weekend: One in 8 million

“One in 8 million” e o serie de poveÅŸti scurte spuse în format multimedia (o duzină de fotografii cu fragmente de interviu în fundal). Niciuna nu Å£ine mai mult de două minute jumate ÅŸi fiecare spune ceva despre un locuitor al New York City: degustătoarea nevăzătoare, fotograful de tabloid, biciclistul, farmacistul etc.

Aşa se poate face astăzi jurnalism despre comunitatea în care locuieşti.

Lectură de weekend: Falimentul unei naţiuni

Michael Lewis e unul dintre jurnaliÅŸtii cei mai pricepuÅ£i când vine vorba de transformarea unor subiecte economice aparent seci în poveÅŸti senzaÅ£ionale despre relaÅ£ia oamenilor cu banii – fie că oamenii ăştia sunt bancheri, investitori sau puÅŸti de 14 ani.

ÃŽn aprilie a scris un astfel de text în Vanity Fair. E vorba despre falimentul Islandei, o insulă de pescari care prin 2003 s-a decis să devină o super-putere mondială în finanÅ£e. Dacă Wall-Street poate face asta, s-au gândit islandezii, noi de ce n-am putea? Åži au început să împrumute, să investească aiurea ÅŸi să cumpere în prostie. ÃŽn 2008 bula s-a spart, moneda naÅ£ională s-a dus dracu’ ÅŸi islandezii au rămas într-o datorie imposibilă (cam 350,000 dolari pe cap de locuitor).

Lewis s-a dus la Reykjavik şi s-a întors cu o poveste senzaţională despre finanţe mondiale şi nepricere.

Dacă vă place cum scrie Lewis despre bani, citiÅ£i ÅŸi “Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities“, un text din 2001 despre un puÅŸti de 15 acuzat de guvernul american de fraudă la bursă. (E acolo o confruntare superbă între Lewis, reporterul ÅŸi un oficial).

Că tot povesteam acum câteva zile despre obietivitate în jurnalism. Uitaţi Iată ce are Michael Lewis de spus pe tema asta:

I reject the idea of the “objective journalist”. The notion that you can be so detached that who you are doesn’t affect how you see things is worse than bad. It is the enemy of good writing. The best I can do is to purify my vision and then leave it to the reader to decide what it is worth. The ultimate goal of writing is to give pleasure, not to deliver objective truth.

–Din The New New Journalism

Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor

Ani Sandu povesteşte mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei româneşti de a-şi verifica informaţiile:

Citeam presa de dimineaţă în căutare de lucruri noi şi de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existenţa unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viaţa pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenţia a fost comentariul lui de la sfârşit:

“[N-o] voi cunoaÅŸte niciodată pe „fata” care l-a scris. AÅŸ fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficÅ£iune, cu doamna dr. Rodica Neagoe ÅŸi să aflu cine este „fata”.

M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieÅŸi un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat „anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară ÅŸi acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.

Le-am google-it pe cele două doamne menţionate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenţia că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câţiva ani.

Incredibil, mi-am zis. Aşa ceva n-are cum să intre în ziar.

Şi totuşi a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când eşti impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Şi pentru că e mai simplu să retuşezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.

Mai târziu, citind textul cu mai multă atenÅ£ie, am înÅ£eles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-ÅŸi cere scuze că a luat Å£eapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu ÅŸtiu dacă a intrat ÅŸi acest paragraf în ziar. Voi aÅ£i văzut-o?).

P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii ştiu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliştii, ce e-n spatele poveştii, o vor face ei. Şi dacă vor vedea că am greşit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.

Lectură de weekend: Death of an Innocent

ÃŽn ultimele zile am tot pomenit “Death of an Innocent“, textul pe care Jon Krakauer l-a scris despre un tânăr care a murit în sălbăticia Alaskăi la începutul anilor ’90. (Textul a fost apoi extins într-o carte, Into the Wild, care anul trecut a fost transpusă pe film de către Sean Penn).

“Death of…” e un exemplu minunat de jurnalism narativ. E documentat atent, scris cu forţă ÅŸi transmite un mesaj care nu se ciobeÅŸte în timp. Krakauer e o prezenţă puternică în text ÅŸi îşi asumă din start rolul de avocat al lui Chris McCandless. O face pentru că ÅŸtie că tu, cititorul, ai datele poveÅŸtii încă din titlu. Eroul moare. Deci nu îţi va spune doar povestea morÅ£ii lui, ci îţi va spune povestea vieÅ£ii lui, îţi va spune cum a ajuns în sălbăticie ÅŸi va încerca să te convingă că McCandless nu era naiv ÅŸi nepregătit; doar ghinionist.

Krakauer mai face ceva în textul ăsta. Fiecare secÅ£iune se deschide cu o scenă care “arată” ca un film. Vezi planul larg ca să înÅ£elegi unde se petrece acÅ£iunea, iar apoi cadrul se strânge – cuvânt cu cuvânt – pe personajul care “conduce” secÅ£iunea respectivă. Un exemplu, mai jos – de la peisajul de iarnă de la ieÅŸirea din Fairbanks până în maÅŸina lui Gallien:

James Gallien had driven five miles out of Fairbanks when he spotted the hitchhiker standing in the snow beside the road, thumb raised high, shivering in the gray Alaskan dawn. A rifle protruded from the young man’s pack, but he looked friendly enough; a hitchhiker with a Remington semiautomatic isn’t the sort of thing that gives motorists pause in the 49th state. Gallien steered his four-by-four onto the shoulder and told him to climb in.

Cum publici poveşti într-un cotidian

Un text care foloseÅŸte elemente de jurnalism narativ nu trebuie neapărat să se întindă pe pagini întregi ÅŸi să aibă între 6.000 ÅŸi 10.000 de cuvinte. O poveste bună poate fi spusă ÅŸi în 1.000 de cuvinte (vezi superba serie “This Land” din New York Times). Åži poate fi spusă în orice media – chiar ÅŸi într-un cotidian. Spun “chiar ÅŸi într-un cotidian” pentru că mulÅ£i jurnaliÅŸti de ziar confundă platforma în care se exprimă cu un loc care trebuie să fie cât mai sec ÅŸi mai burduÅŸit de informaÅ£ie. Dar o poveste bună poate face multe lucruri deodată: poate da informaÅ£ii ÅŸi poate transmite un sentiment. Poate ilustra un fenomen ÅŸi poate creiona ÅŸi o lume.

CitiÅ£i acest text despre Ion Cristoiu apărut recent în Adevărul (pe prima pagina!) – o schiţă de portret care are acÅ£iune, descriere, emoÅ£ie. Eu unul prefer oricând un astfel de text unui Q&A care, de cele mai multe ori, nu-mi spune mai nimic despre omul respectiv.

Apoi, citiţi mai jos ce spune Andreea Lupu, reporterul, despre cum s-a născut textul respectiv. Mie îmi place să le spun cursanţilor mei că depinde în special de ei să scrie mai bine (şi mai narativ). Nu va veni editorul într-o bună zi să le spună că de azi vor putea scrie scene, descrieri, înlocui citatele cu dialog etc. Dar dacă tu aduci aşa ceva în redacţie, există mari şanse să placă. Sigur, vei pierde unele bătălii, dar vei câştiga altele. Povestea acestui text despre Ion Cristoiu e una dintre victorii:

O sa incep cu ceva ce nu am facut. Nu am propus subiectul cu Ion Cristoiu in redactia mare a Adevarului pentru mi-a fost teama sa nu fie multi ochi pe text care ar fi putut sa modifice subiectul. Eu nu voiam sa scriu despre resentimentele celor care au lucrat cu Ion Cristoiu, scandaluri sau procese, nu am vrut un articol de investigatie in care sa pun personajul la colt pentru ceva ce a facut acum 15 ani.

Am preferat sa discut despre subiect doar cu editorul cu care lucrez, Petre Barbu, care a acceptat ideea si mi-a dat mana libera pe partea de documentare, iar eu l-am informat după fiecare intalnire unde ajungeam cu subiectul, ce as vrea să fac cu el, ce mai vreau sa stiu, cum il vad scris. Asa ca cei din redactia mare au aflat de subiect abia in ziua in care l-am avut gata scris. Nu stiu daca li s-a parut foarte bun subiectul, nu stiu daca l-au citit cap coada. Cert este ca inainte de ora predarii am aflat ca intra pe prima pagina.

As fi vrut sa iasa altfel, as fi vrut ca informatiile din casete sa fie inglobate intr-un text compact, dar pentru ca „nu poti sa scrii intr-un cotidian un text compact pentru ca cititorul nu trece de primele doua paragrafe” a trebuit sa il sparg in mai multe parti: Cristoiu-omul care vrea sa scrie si regreta ca jurnalismul i-a tocit talentul, Cristoiu-omul de televiziune si Cristoiu-conducatorul de gazete implicat in foarte multe procese. Doua pagini am avut de la inceput (mai mult de 10.000 de semne), dar asta dintr-un noroc: nu erau suficiente subiecte care sa acopere toate paginile pentru ziua respectiva si trebuia un spread, oricare ar fi fost acela.

Nu am ştiut de la inceput ce sa scriu despre Ion Cristoiu. Am pornit cu ideea ca marii oameni de presa, cei care au creat si dezvoltat ziare au devenit dintr-odata analisti. Am pornit cu o indignare de fapt. Cu personajul am avut mai mult de munca decat cu redactia pentru ca i s-au luat multe interviuri pana la 61 de ani si pentru ca de obicei vorbeste doar cu oamenii pe care ii cunoaste si in care are incredere. L-am sunat, i-am explicat ce vreau sa fac si ca nu vreau doar un interviu intrebare-raspuns. Am crezut ca l-am convins atunci cand mi-a zis ca e de acord, insa m-a amanat alte doua saptamani. Ultimul mesaj pe care i l-am trimis suna ceva de genul: „pot sa inteleg refuzul, dar sa-l stiu si eu”. M-am gandit la Caragiale si la schitele pe care Cristoiu le scrisese in tinerete.

M-a sunat inapoi si mi-a zis ca am tupeu, am intrat in pamant de frica si apoi m-a chemat la biblioteca, locul unde isi bea cafeaua si isi fumeaza tigarile intr-una din cele doua pauze pe care si le permite intr-o zi. M-am intalnit cu el de doua ori la Biblioteca si o data la Antena 3, la emisiune. Am avut de fiecare data 40 de minute. Marea mea victorie a fost momentul in care nu mi-a mai spus „fatuca”. Apoi am vrut sa stiu mai mult: am vorbit cu cei pe care i-a „crescut” in presa si cu dactilografa care ii scrie textele. Ea mi-a intarit ideea ca omul se teme ca nu isi va putea termina cartea, ca e suparat ca nu e recunoscut ca scriitor, chiar daca are noua carti publicate. Si am mers pe asta. Nu stiu daca a fost o alegere buna pentru ca am avut 2 zile sa scriu subiectul si a intrat in pagina aproape needitat la nivel de structura. Am inceput cu imaginea dactilografei care ii scrie textele pentru a sublinia putin din rutina in care Cristoiu traieste si pentru a arata teama ca romaul la care viseaza de mult timp (aproape 20 de ani) s-ar putea sa nu apara. Am continuat cu frustrarea lui ca jurnalismul i-a tocit talentul si ca l-a impiedicat sa fie scriitor.

Textul nu e complet, ar fi fost nevoie de mult mai multe, cum ar fi prima carte pe care a publicat-o si pe care isi bazeaza atat restul volumelor, cat si munca lui de ziarist, de cautator de stiri despre oamenii mici.

Concluzie: poti sa scrii povesti intr-un cotidian pentru ca de cele mai multe ori trec fara dezbateri aprinse. Mie mi-au dat voie pentru ca nu au stiut, de interzis nu aveau cum sa il interzica pentru ca era spatiu in ziar de umplut. Si, cateodata, trec pentru ca sunt ceva cu care nu si-ar bate nimeni capul, pentru care multi nu s-ar trezi dimineata si pentru ca de cele mai multe ori nasc intrebari de genul: „Dar chiar se poate? Chiar ai facut asta?”.

– Andreea Lupu

Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)

Mi-am început dimineaţa cu o discuţie despre tabloidizare (inspirată de Cristina) şi am ajuns la una despre ghetto-urile culturale româneşti, despre preţiozitatea unora dintre ele şi intenţionata inaccesibilitate a altora, şi, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim şi care ne ocupă tot timpul).

De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o ÅŸansă de-a îmbrăţiÅŸa fără pretenÅ£ii realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puÅ£in. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston ÅŸi împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbeÅŸte – oarecum – despre cele de mai sus.

Avertisment: Textul conţine glume îndoielnice şi nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.

——–

Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007

Astăzi stau şi bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloţii speciali cu gaură şi cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colţ. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărţi în cutii.

Scenariul de mai sus e ideal pentru muci ÅŸi behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. TranshumanÅ£ele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet ÅŸi te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecÅ£ie în care te gândeÅŸti cum ar fi decurs viaÅ£a ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă ÅŸi-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).

Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel şi buhăit, se holba spre vest, şi noi după el ca turma după Mioriţa. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câştiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărţi de citit, nu una în care aleargă cu „fraţii” după „jegoasele” din Eforie care trădează băieţii ce o iubeşte.

Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur şi dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund şi mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanţa Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceţi când nu ascultaţi muzică? Derulez!

Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă ÅŸi mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliÅŸti precum ruÅŸii, dar ne e ruÅŸine să fim prea binedispuÅŸi; să fim „pop” dacă vreÅ£i. Noi suntem marÅŸuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme româneÅŸti ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, ÅŸi calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: „ViaÅ£a e o curvă, iar apoi murim.”

În Boston, în două episoade separate, am consumat nişte spirtoase cu nişte românce şi am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agăţăm o chelneriţă pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăşte pe toată lumea şi în care are impresia că toţi îi vor răul. I-am zis că ştiu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriţii ce vor trage din sticlă şi ierbuţ când va descinde Marilyn Manson la Bucureşti. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.

– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…

– ÃŽn România? o întrerup eu.

Se strâmbă uşor, dar amabil.

– ÃŽn România… sau în Somalia…

– Da, zic eu, înÅ£elept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.

A două româncă cu care am împărţit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecţii, pentru că mereu iese din pasele astea „ca o patură udă”: prost dispusă şi profund neapreciată. Singura soluţie pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepuraşi.

În poveştile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în faţa pesimismului carpato-danubian, şi un scepticism la ideea că poţi trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o ţară în care „marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizaţi. Poetul naţional Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocenţa copilăriei, scrie despre pule.

Mulţi dintre noi, deşi am văzut „Liceenii”, nu se permitem să rimăm „flori” cu „culori” cum face formaţia Vank (cea mai bună formaţie românească din ultimii 10 ani). E prea „penal” pentru un neam care respectă „floarea de mucegai” mai mult decât „dragostea din tei”.

Nu trebuie să fim cu toÅ£ii la fel de roz ca ÅŸi guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare ÅŸi e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, ÅŸeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formaÅ£ia Vank, care e veselă cu toate că e rârâită ÅŸi are păr pe piept: „Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”

← Previous PageNext Page →