Lectură de weekend (15.02.2008)
* Am fost întrebat de multe ori de ce cred că a scrie lung foloseşte la ceva într-un moment mediatic în care lumea nu citeşte (mai ales, nu citeşte presă), în care lumea caută ştirea, în care primează televizorul şi blogul şi câte şi mai câte… Naiv sau nu, continui să cred că lumea nu citeşte lucruri “lungi” pentru că majoritatea sunt prost scrise. E un exerciţiu chinuitor să termini de citit majoritatea reportajelor din ziarele centrale - personajele sunt unidimensionale, nu se întâmplă nimic, patetismul e arma retorică preferată şi aşa mai departe.
Ba mai mult, cred că un text de profunzime despre un moment sau un personaj care defineşte timpul în care trăim poate avea un impact puternic asupra modului în care percepem şi înţelegem lumea. Acestea fiind spuse vă recomand să citiţi un interviu cu Norman Sims care a editat o serie de antologii de jurnalism narativ şi acum a scos o carte despre istoria lui, True Stories.
Sims vorbeşte despre jurnalismul narativ ca o posibilă salvare a ziarelor americane (nu vorbesc aici de hârtie, ci de forma de distribuţie a informaţiilor) . Păstrând proporţiile, cred că jurnalismul românesc e în acelaşi stadiu de confuzie. De ce să nu-l facem să spună mai multe poveşti?
Lectura de weekend (08.02.2008)
* Marţi a avut loc Super Tuesday, acea zi nebună în procesul american de alegeri primare în care peste 20 de state au votat candidatul/candidata pe care vor să-i vadă la alegerile din noiembrie. Pe lângă articolele de campanie, toată lumea s-a înghesuit să facă un profil candidaţilor - acel articol care să-i explice şi să-i umanizeze. E o provocare să faci un portret coerent şi concludent al unui politician, dar genul de jurnalism de care vorbim are uneletele necesare.
Vă recomand, în funcţie de preferinţele politice:
- Hillary Clinton has a Sexy Mouth de Tom Junod. Scris în 1999, înainte ca doamna Clinton săintre în senat. Junod dovedeşte din nou un curaj uşor nebun - dar ca întotdeauna o face cu mana pe pulsul ţării.
- John McCain’s Last War de Chris Jones. Cum a reuşit John McCain să găsească forţa să rămână în cursă.
- Goodbye to All That: Why Obama Matters de Andrew Sullivan. De ce Obama ar fi un alt fel de preşedinte.
- The Wilderness Campaign: Al Gore lives on a street in Nashville de David Remnick. Când toată lumea era concentrată pe duelul Kerry-Bush din 2004, Remnick l-a vizitat pe Gore, care pe atunci nu livra adevăruri incomode. Un portret zguduitor al unui politician uitat.
- The Mission: Mitt Romney’s strategies for success de Ryan Lizza. Despre cum un politican îşi include religia şi experienţa de business în campania politică.
- It’s Kucinich Time! de Scott Raab. Portretul unui om fără nici o şansă la nominalizare. Şi totuşi…
Lectura de weekend (02.02.2008)
* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp şi implicare - poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.
Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire şi este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 - la aniversarea de 70 de ani a revistei - ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer şi Tom Wolfe erau şi ei printre candidaţi). Articolul rămâne şi astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrităţi. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.
Articolul e un tur de forţă de documentare şi observaţie. Partea cea mai interesantă e că deşi s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aştepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese şi-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului şi a încercat să fie de faţă la toate apariţiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, şi-a dat seama că a dat peste ceva unic în notiţele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conţine bucăţi de notiţe şi e o parte a schemei de organizare pe care Talese şi-a făcut-o înainte de a începe să scrie).
“I may not get the piece we’d hoped for - the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it—and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks - we will be getting close to the truth about the man.”
Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrităţi, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citeşte-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).
Lectura de weekend (26.01.2008)
* Tom Wolfe e considerat părintele “new journalism“, o formă care foloseşte tehnici literare ca să prezinte informaţiile obţinute din documentare: scene, dialog, monoloage interioare ale celor din poveste şi detalii despre clasa socială de care aparţin. Şi foarte multă voce. The Guardian are două articole despre Wolfe şi munca lui. Unul e un fragment dintr-o carte, Who’s Afraid of Tom Wolfe? How New Journalism Rewrote the World, iar celălalt e un mini-profil al lui Wolfe. Wolfe a apărut anul trecut la Daily Show. Pe lângă Jon Stewart, Wolfe pare un bătrânel puţin confuz de lumea de azi. Dar totuşi poate - şi încă bine (citiţi aici un articol de-al lui din numărul de mai al revistei Portofolio).
* Două bloguri pline de sfaturi tehnice şi strategice legate de scris: Daily Writing Tips şi Write to Done.
Lectura de weekend
* Din seria “Writers on Writing” a New York Times, 10 reguli de scriere de la Elmore Leonard. Trei reguli minunate: nu deschide cu vremea, nu atribui cu altceva decât “a spune” şi încearcă să omiţi chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară.
* The School de C.J. Chivers. Din Esquire. Câştigător în 2007 al unui National Magazine Award pentru reporting. Povestea minut cu minut a situaţiei ostatecilor din Beslan din 2004. Chivers a muncit aproape doi ani la acest material şi a avut interviuri care au durat chiar şi 10 ore cu unii dintre supravieţuitori. Numai aşa putea pune cap la cap evenimentele acelei zile.
Lectura de weekend
Subtitlul acestui blog spune: “despre scris si despre povesti”. Vreau ca in fiecare weekend sa dau prioritate celei de-a doua parti si sa va sugerez bucati de scriitura reusita care contureaza povesti minunate. Cand spun “povesti”, ma refer la non-fictiune, povesti jurnalistice, articole cu (sper eu) incarcatura dramatica si o dinamica asemanatoare cu o bucata literara, dar scrise cu alt scop. De a puncta un moment in timp. De a ne arata cum traim. De a surprinde un adevar (unul documentabil, nu cel absolut).
In saptamaniile viitoare va voi sugera o serie de articole si povesti zguduitoare. Sper ca acest jurnalism sa va convinga de forta lui (am mai vorbit despre povesti intr-o discutie din septembrie cu Bradut). Voi incepe insa cu putina autoreclama. Nu atat mie, cat revistei pentru care lucrez. De ce? Pentru ca Esquire e printre putinele locuri - daca nu singurul - care se incumeta sa spuna povesti complexe. Fata de americani, care sunt maestrii, suntem la inceput - atat ca documentare, cat si ca scris si disciplina de editare. Dar facem ceva diferit de alte produse media.
Incep recomandarile cu Esquire-ul romanesc pentru ca sa incerc sa preintampin urmatoarea intrebare: Se poate face jurnalism narativ, se pot spune povesti complexe, se poate scrie un material de profunzime in Romania? Da. Se poate.
Acestea fiind spuse, astazi va recomand:
* Ultimul numar din Esquire Romania. Sunt o serie de chestii dragute in numarul asta (are cam 120 de pagini de continut editorial!), dar cateva mai aproape de ce spuneam mai sus. La pagina 42 veti gasi un profil al lui Adrian-Silvan Ionescu scris de Sebastian Ispas. Ionescu e profesor si cercetator, un barbat care a ales sa se imbrace dupa moda secolului XIX. La pagina 48, Sean Cafferky (odata Romerican) povesteste aventurile lui prin Romania in cautarea saormei perfecte. Iar Calin Cosmaciuc spune incepand de la pagina 52 o poveste personala despre dorinta lui de-a fi trimis ca reporter intr-un razboi. (Mai multe despre ce contine acest numar, aici).
* Cristian Nemescu. Viata ca un film. Profilul pe care i l-am facut lui Cristian Nemescu in numarul din septembrie al Esquire e cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. A fost la fel de greu de documentat si editat. Nu voi mai spune nimic despre el acum, pentru ca am tot facut-o. Il pun aici din doua motive simple. Primul e ca il puteti citi gratis - descarcati textul in PDF. Al doilea e ca voi incerca, din dorinta de-a vorbi despre scris ca un proces, sa revin saptamana viitoare cu detalii despre cum a fost facut. Daca dupa ce-l cititi aveti intrebari, lasati-le in comments.
