Cea mai bună copertă de revistă 2010

Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 şi 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker şi The New York Times Magazine. Şi desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

Să fim sinceri cu jurnaliştii?

Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam aşa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnalişti români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puţini. E mai uşor să pui 10-15 întrebări şi să publici transcrierea, decât să cerni informaţia şi să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don’t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “oversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we’re all going to die.

Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii

L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Ştiam că există, ştiam ce face şi îi citisem senzaţionalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail şi prin România). Anul ăsta i-am citit şi durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinţii care-şi uită copiii în maşină, iar aceştia mor, sufocaţi din lipsă de aer.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecţie de articole, The Fiddler in the Subway, am înţeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversaţional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparenţe, jurnalismul lui Weingarten – deşi abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viaţă înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlineşte 59 de ani în octombrie şi, din ce povesteşte în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viaţă şi, mai important, o poftă de a afla despre viaţă, care e uluitoare. Ştie că locul unui reporter e pe teren şi înţelege că fără interviuri şi documentare şi gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coşul de gunoi.

E o mare diferenţă dintre oamenii care văd lumea ca el şi veteranii noştri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiţi un fragment din introducerea cărţii, cel în care Weingarten îşi expune filozofia. Cumpăraţi cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiţi 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită preţul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

• Poţi cumpăra cartea de pe Amazon.

Cele mai bune articole de revistă

E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăţilor din lista asta şi da, te cam dau pe spate. Dacă aveţi disponibilitatea să citiţi măcar trei bucăţi în viitorul apropiat, încercaţi-le pe astea:

* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.

* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.

* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.

Alte recomandări aici.

PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, aşa sunt şi astea americane.

Cum se scriu poveştile de Pulitzer

UPDATE: Înscrierea a fost sistată pentru că am atins numărul maxim de participanţi. Dacă doriţi să fiţi trecuţi pe o listă de aşteptare, scrieţi la inscriere@decatorevista.ro.

—-

Vrei să afli cum se pregăteşte şi se scrie un articol câştigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli nişte tehnici pe care să le foloseşti în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susţinută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experienţă de presă şi un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)

Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni şi într-o oră m-a învăţat mai multe despre cum poţi transforma o idee într-un articol decât învăţasem în patru ani de şcoală românească. Prezentarea ei de atunci se numea „Seven paths to story (and an eight way)” şi inventaria tipurile de materiale pe care le poţi produce din orice idee – de la un eveniment banal, la o ştire copleşitoare.

Deşi orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacţia ziarului patronat de şcoală şi ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din ştiinţa ei şi să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănţuie când povesteşte. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agăţat deasupra biroului de la Esquire îi aparţineau:

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.

Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste şi pentru a vorbi cititorilor despre ce şi cum şi de ce trăim astăzi în România.

Am invitat-o şi pentru că îmi doresc ca alţii să beneficieze de experienţa de a fi în aceeaşi cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci poveşti jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiţi mai jos:

CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experienţă în jurnalism. A fost redactor-şef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter şi a câştigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e şi Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.

PENTRU CINE: 60 de participanţi, studenţi şi absolvenţi de jurnalism şi comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnalişti; profesori; oameni pasionaţi de presă de calitate.

CE: O discuţie liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveştilor, importanţa documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.

CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuţii libere cu participanţii.)

UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.

CUM: Ca să vă înscrieţi, completaţi formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei şi se achită la faţa locului. Numărul de locuri este limitat la 60, aşa că vă sugerez să vă înscrieţi din timp.

* Taxa de participare va fi direcţionată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (şi să tipărească) poveşti de calitate. La faţa locului veţi putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei şi alte obiecte DoR.

Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

We swim in magazines

Asociaţia Americană a Publisherilor de reviste (MPA) a pornit luna trecută o campanie de susţinere a produselor lor, care include, printre altele, spread-ul de reclamă de mai jos, apărut în numerele de mai a zeci de reviste americane:

“We surf the Internet. We swim in magazines,” spune titlul. Reclama continuă aşa: “The Internet is exhilarating. Magazines are enveloping. The Internet grabs you. Magazines embrace you. The Internet is fleeting. Magazines are immersive. And both media are growing.”

Sunt multe de spus despre dinamica dintre reviste şi internet, obiceiuri de citire, creat de conţinut pentru print vs. online. Dar iniţiativa e frumoasă – la fel ca logo-ul construit din litere pescuite din titlurile unor reviste mari, precum Esquire, Fortune, Rolling Stone etc.

Copiii mor în maşini închise

Gene Weingarten a câştigat acum două zile al doilea premiu Pulitzer pentru feature writing, de data asta pentru un articol cutremurător despre părinţii care îşi uită copiii în maşini când merg la muncă, iar aceştia mor de hipertermie. Pe lângă o poveste de neuitat, articolul e şi o încercare curajoasă a autorului şi publicaţiei – The Washington Post – de a susţine următoarea teză: neglijenţa e teribilă, dar nu e crimă. Şi vinovatul nu e lipsa de dragoste, ci memoria. (“Failures of memory, not of love”.)

Sau, cum spune un profesor care studiază relaţia dintre emoţie, stres şi memorie: “Memory is a machine and it is not flawless. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child”.

E de admirat efortul de documentare al lui Weingarten – a intervievat 13 familii -, dar şi modul în care a construit textul, plin de momente de suspans care te propulsează în următoarea secţiune. Puteţi citi câteva dintre gândurile lui legate de articol şi de premiu, aici.

E important ca un jurnalist să-şi urmărească obsesiile şi să scrie despre lucrurile care îl macină. Chiar dacă Weingarten a câştigat primul Pulitzer cu un text despre cum nu recunoaştem un violonist de clasă, ambele texte premiate sunt despre cât suntem de preocupaţi de propriile probleme, despre cum ne păcăleşte creierul, cum avem urechile înfundate, ochii închişi şi capul plin de gânduri.

Am senzaţia că Weingarten scrie pentru a-şi aminti că există o lume în afara lui – asta ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Şi scrie în aşa fel încât să simţi.)

Cele mai bune articole americane de revistă din ’09

American Society of Magazine Editors (ASME) au anunţat miercuri nominalizările pentru premiile anuale de scriitură de revistă, o sursă esenţială de lecturi pentru orice vrea să scrie poveşti complexe. (Toate categoriile – de la design la revista anului – şi toţi nominalizaţii, aici).

Ca şi anul trecut, am să enumăr doar cele patru categorii de scriitură: reporting, feature writing, profile writing şi essay. Mă bucur să vă printre ele unele din cele mai mişto texte pe care le-am citit anul trecut – în special cel despre Islanda a lui Michael Lewis. Nu că bucata lui Evan Ratliff din Wired sau textul lui Mike Sager din Esquire despre un quarterback ratat ar avea vreo problemă.

REPORTING:

FEATURE WRITING

PROFILE WRITING:

ESSAY:

Curioşi de nominalizările din 2009 şi 2008?

Prezentare DoR – varianta scurtă

DoR #2 va apărea la mijlocul lui aprilie, primul dintre cele trei numere plănuite pentru acest an (DoR va fi trimestrial şi va apărea odată cu anotimpurile).

Dacă vreţi să ajutaţi echipa, să cumpăraţi publicitate, să puneţi umărul la construcţia unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piaţă, daţi un semn la dor@decatorevistă.ro.

← Previous PageNext Page →