Cea mai bună copertă de revistă 2010

Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 și 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker și The New York Times Magazine. Și desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica și puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din București, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin țară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni și altele nu și că ea este folosită să ilustreze — și uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 și reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparține lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza și Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piață. O găsiți la Cărturești, Humanitas, Anthony Frost sau o puteți comanda de la redacție. Toate detaliile despre distribuție le găsiți aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigație exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominația magiunului de prune. Așteptăm sugestii de alte chichițe culturale de investigat.

Să fim sinceri cu jurnaliştii?

Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam așa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnaliști români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puțini. E mai ușor să pui 10-15 întrebări și să publici transcrierea, decât să cerni informația și să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don”™t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “œoversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we”™re all going to die.

Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii

L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Știam că există, știam ce face și îi citisem senzaționalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail și prin România). Anul ăsta i-am citit și durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinții care-și uită copiii în mașină, iar aceștia mor, sufocați din lipsă de aer.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecție de articole, The Fiddler in the Subway, am înțeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversațional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparențe, jurnalismul lui Weingarten – deși abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viață înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlinește 59 de ani în octombrie și, din ce povestește în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viață și, mai important, o poftă de a afla despre viață, care e uluitoare. Știe că locul unui reporter e pe teren și înțelege că fără interviuri și documentare și gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coșul de gunoi.

E o mare diferență dintre oamenii care văd lumea ca el și veteranii noștri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiți un fragment din introducerea cărții, cel în care Weingarten își expune filozofia. Cumpărați cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiți 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită prețul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

“¢ Poți cumpăra cartea de pe Amazon.

Cele mai bune articole de revistă

E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăților din lista asta și da, te cam dau pe spate. Dacă aveți disponibilitatea să citiți măcar trei bucăți în viitorul apropiat, încercați-le pe astea:

* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.

* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.

* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.

Alte recomandări aici.

PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, așa sunt și astea americane.

Cum se scriu poveÅŸtile de Pulitzer

UPDATE: Înscrierea a fost sistată pentru că am atins numărul maxim de participanți. Dacă doriți să fiți trecuți pe o listă de așteptare, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

—-

Vrei să afli cum se pregătește și se scrie un articol câștigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli niște tehnici pe care să le folosești în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susținută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experiență de presă și un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)

Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni și într-o oră m-a învățat mai multe despre cum poți transforma o idee într-un articol decât învățasem în patru ani de școală românească. Prezentarea ei de atunci se numea “Seven paths to story (and an eight way)“ și inventaria tipurile de materiale pe care le poți produce din orice idee ““ de la un eveniment banal, la o știre copleșitoare.

Deși orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacția ziarului patronat de școală și ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din știința ei și să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănțuie când povestește. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agățat deasupra biroului de la Esquire îi aparțineau:

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.

Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste și pentru a vorbi cititorilor despre ce și cum și de ce trăim astăzi în România.

Am invitat-o și pentru că îmi doresc ca alții să beneficieze de experiența de a fi în aceeași cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci povești jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiți mai jos:

CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experiență în jurnalism. A fost redactor-șef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter și a câștigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e și Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.

PENTRU CINE: 60 de participanți, studenți și absolvenți de jurnalism și comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnaliști; profesori; oameni pasionați de presă de calitate.

CE: O discuție liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveștilor, importanța documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.

CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuții libere cu participanții.)

UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.

CUM: Ca să vă înscrieți, completați formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei și se achită la fața locului. Numărul de locuri este limitat la 60, așa că vă sugerez să vă înscrieți din timp.

* Taxa de participare va fi direcționată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (și să tipărească) povești de calitate. La fața locului veți putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei și alte obiecte DoR.

Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

We swim in magazines

Asociația Americană a Publisherilor de reviste (MPA) a pornit luna trecută o campanie de susținere a produselor lor, care include, printre altele, spread-ul de reclamă de mai jos, apărut în numerele de mai a zeci de reviste americane:

“œWe surf the Internet. We swim in magazines,” spune titlul. Reclama continuă așa: “œThe Internet is exhilarating. Magazines are enveloping. The Internet grabs you. Magazines embrace you. The Internet is fleeting. Magazines are immersive. And both media are growing.”

Sunt multe de spus despre dinamica dintre reviste și internet, obiceiuri de citire, creat de conținut pentru print vs. online. Dar inițiativa e frumoasă – la fel ca logo-ul construit din litere pescuite din titlurile unor reviste mari, precum Esquire, Fortune, Rolling Stone etc.

Copiii mor în maşini închise

Gene Weingarten a câștigat acum două zile al doilea premiu Pulitzer pentru feature writing, de data asta pentru un articol cutremurător despre părinții care își uită copiii în mașini când merg la muncă, iar aceștia mor de hipertermie. Pe lângă o poveste de neuitat, articolul e și o încercare curajoasă a autorului și publicației – The Washington Post – de a susține următoarea teză: neglijența e teribilă, dar nu e crimă. Și vinovatul nu e lipsa de dragoste, ci memoria. (“Failures of memory, not of love”.)

Sau, cum spune un profesor care studiază relația dintre emoție, stres și memorie: “Memory is a machine and it is not flawless. If you’re capable of forgetting your cellphone, you are potentially capable of forgetting your child”.

E de admirat efortul de documentare al lui Weingarten – a intervievat 13 familii -, dar și modul în care a construit textul, plin de momente de suspans care te propulsează în următoarea secțiune. Puteți citi câteva dintre gândurile lui legate de articol și de premiu, aici.

E important ca un jurnalist să-și urmărească obsesiile și să scrie despre lucrurile care îl macină. Chiar dacă Weingarten a câștigat primul Pulitzer cu un text despre cum nu recunoaștem un violonist de clasă, ambele texte premiate sunt despre cât suntem de preocupați de propriile probleme, despre cum ne păcălește creierul, cum avem urechile înfundate, ochii închiși și capul plin de gânduri.

Am senzația că Weingarten scrie pentru a-și aminti că există o lume în afara lui – asta ar trebui să facă orice jurnalist bun.(PS: Și scrie în așa fel încât să simți.)

Cele mai bune articole americane de revistă din ’09

American Society of Magazine Editors (ASME) au anunțat miercuri nominalizările pentru premiile anuale de scriitură de revistă, o sursă esențială de lecturi pentru orice vrea să scrie povești complexe. (Toate categoriile – de la design la revista anului – și toți nominalizații, aici).

Ca și anul trecut, am să enumăr doar cele patru categorii de scriitură: reporting, feature writing, profile writing și essay. Mă bucur să vă printre ele unele din cele mai mișto texte pe care le-am citit anul trecut – în special cel despre Islanda a lui Michael Lewis. Nu că bucata lui Evan Ratliff din Wired sau textul lui Mike Sager din Esquire despre un quarterback ratat ar avea vreo problemă.

REPORTING:

FEATURE WRITING

PROFILE WRITING:

ESSAY:

Curioși de nominalizările din 2009 și 2008?

Prezentare DoR – varianta scurtă

DoR #2 va apărea la mijlocul lui aprilie, primul dintre cele trei numere plănuite pentru acest an (DoR va fi trimestrial și va apărea odată cu anotimpurile).

Dacă vreți să ajutați echipa, să cumpărați publicitate, să puneți umărul la construcția unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piață, dați un semn la dor@decatorevistă.ro.

← Previous PageNext Page →