Bad writing
Trebuie curaj pentru așa ceva:
Bad Writing – Official Trailer from Morris Hill Pictures on Vimeo.
DoR #5: Metamorfoză
Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani și e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înțeleg că e cel mai aproape de poveștile pe care vrem să le spunem (și felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.
Metamorfoză
Când Gregor Samsa se trezește într”‘o dimineață transformat în insectă, senzația de neputință îl paralizează ““ abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară și doar moartea lui din final restabilește un soi de ordine.
Înainte să cădem de acord cum să definim într”‘un cuvânt tema acestui număr ““ prima declarată ““, ne”‘am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toți buni, niciunul capabil să transmită neliniștea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim și ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societății.
Niciuna nu se produce într”‘un vid, fiecare este o sursă de neliniște ““ dacă nu pentru cei metamorfozați, cu siguranță pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înțelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această neliniște. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.
Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân și a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, și a conflictelor ce i”‘au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata și”‘ar fi dorit”‘o băiat. De asemenea, am investigat și cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii și disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.
Pe Ana Ularu ne”‘o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relației fotograf ““ subiect ““ aparat. Ana și Alex s”‘au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo șapte ore în redacția DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poți împrieteni cu aparatul foto?
Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui ““ și ea abordată în acest număr ““, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociației Ginger Group, suntem în sfârșit patronați de propria noastră entitate juridică, Asociația Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse și gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.
Lectură de weekend: Best of DoR
Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.
Alte texte superbe din 2010
Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârșitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri și editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.
Cele mai bune poveÅŸti din 2010
Datorită unor spații curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveștile sunt inventariate, împărtășite, citite și prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aș fi dorit. Dintre toate poveștile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreți să parcurgeți și altele, puteți începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd și listele voastre.
“¢ Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienții cu boli terminale.
“¢ Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
“¢ Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseiști redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
“¢ Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunții poate fi începutul sfârșitului.
“¢ The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
“¢ Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morți în dezastrul ecologic produs de BP.
“¢ Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de știință explorează pustietatea, încercând să-și deconecteze creierul de la tehnologie.
“¢ The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părți despre lucrurile pe care nu știm că nu le știm.
“¢ Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuție de excepție și un bucătar obsesiv.
“¢ Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Obsesiile lui Michael Paterniti
Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferați. Și nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinație rară dintre documentare jurnalistică și artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I și II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simțim mici.
Despre editori și o muncă străină majorității celor care poartă acest titlu în România:
I”™ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There”™s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup ““ I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism ““ so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “œYou”™re not interesting. Take the “˜I”™ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who”™s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.
Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:
I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line ““ the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that”™s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.
Despre un posibil fir roșu al textelor lui:
I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids ““ it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don”™t think I was consciously saying, “œI”™ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There”™s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.
Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacție americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiții, achiziții și lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliștii americani erau posomorâți și îngrijorați: clienții de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunțurile se mutau pe net, iar reporterii și editorii obișnuiți să lucreze pentru hârtie erau speriați de amenințarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experiență, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacție care nu avea nicio legătură cu ediția digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a orașului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învățat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliștilor sunt reacționari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacționăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informație era de neoprit și avea să arunce în aer prioritățile produselor media tradiționale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preț pe “știre”. În al treilea rând, am învățat că suntem o profesie conservatoare, cinică și fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Și azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuții similare, de data asta alături de niște jurnaliști români, bulgari, unguri, ucraienieni și croați. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei și principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariția audiențelor cu care erau obișnuite ziarele și televiziunile, despre dominația tabloidelor, despre relațiile incestuoase dintre produsele media și patroni, despre presiuni politice și comerciale, despre cum poți crea calitate și dacă ai vreo șansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem și acum cinci ani din partea jurnaliștilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeași fină condescendență față de rețelele sociale pe care o auzisem atunci față de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separație între ziar și internet, între presa tradițională și new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar național lucrează cu sub 50 de angajați, în care piața de publicitate s-a înjumătățit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citește, în care cine pe cine susține politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară și pentru o epocă în care publicul consuma și altceva decât mizerii e fals-direcționată.
Am scris și într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost și va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiați pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăște pentru sine și e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradițională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o șansă extraordinară. Bombardamentul informațional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toții vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce ițele unei probleme. (De câte ori nu v-ați întrebat prietenii la bere: “Zi și mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e șansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoție. Trebuie doar să asculte oamenii cu care dorește să vorbească și are o șansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl folosește. Poate va fi și vinde produsul făcând asta.
Mi-aș dori să pot concluziona că am fost cu toții de aceeași părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puțin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. și să nu-și mai dea gratis pe net acest conținut premium. A și introdus ediția de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile și au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preț pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) și care a înțeles că jargonul profesiei e învechit și a preferat să-l împartă în secțiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândește, află, înțelege, simte. (Mă bucur că am pișcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secțiunile Reactor și Actualizator, ultimul împărțit în trup, spirit, minte și aptitudini).
Aș fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor inițiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuție etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupți la gunoi și fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost așa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puține cuvinte — “n-are cum să funcționeze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă și să le citească sunt banii. Eu cred, așa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanțele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fușerit și irelevant.”
Le-am spus asta și colegilor mei jurnaliști. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste și înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ți găsești un loc în această lume nouă. Diferența dintre noi și danezi, portughezi și americani nu e neapărat că acolo sunt mai puțini “consumatori idioți”, mai mulți bani și o legătură istorică între democrație și presă. Îndrăznesc să spun că ține și de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conținut adevărat, relevant și bine făcut. De puțină nebunie și încăpățânarea de a visa la ceva. Când mai mulți vom face asta și vom eșua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcție și la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este disciplina verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa și banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu știu dacă Puiu este mai puțin un mister după ce-l citești. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti
Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni și colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obișnuit. Sunt mai mulți oameni care recomandă și un flux mai constant de conținut.
Așa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriți Lecturi suplimentare pentru jurnaliști.
13 întrebări despre personajul tău
13 întrebări pe care ți le poți pune ca să-ți dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparține lui Hank Stuever, editor și jurnalist la Washington Post și unul dintre cei mai isteți scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)
Întrebările sunt simple, dar sunt curios câți dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):
1. Have I used their bathroom?
2. Have I seen the inside of their fridge?
3. Have I been a passenger in their car?
4. Have we eaten a meal at their house?