Alte texte superbe din 2010
Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârşitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri şi editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.
Cele mai bune poveşti din 2010
Datorită unor spaţii curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveştile sunt inventariate, împărtăşite, citite şi prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.
• Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.
• Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
• Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
• Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.
• The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
• Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.
• Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.
• The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.
• Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.
• Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Obsesiile lui Michael Paterniti
Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferaţi. Şi nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinaţie rară dintre documentare jurnalistică şi artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I şi II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simţim mici.
Despre editori şi o muncă străină majorităţii celor care poartă acest titlu în România:
I’ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There’s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup – I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism – so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “You’re not interesting. Take the ‘I’ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who’s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.
Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:
I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line – the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that’s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.
Despre un posibil fir roşu al textelor lui:
I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids – it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don’t think I was consciously saying, “I’ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There’s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.
Despre aşa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacţie americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiţii, achiziţii şi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliştii americani erau posomorâţi şi îngrijoraţi: clienţii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunţurile se mutau pe net, iar reporterii şi editorii obişnuiţi să lucreze pentru hârtie erau speriaţi de ameninţarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacţie care nu avea nicio legătură cu ediţia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraşului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliştilor sunt reacţionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacţionăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaţie era de neoprit şi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiţionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preţ pe “ştire”. În al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică şi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Şi azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.
Am scris şi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost şi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaţi pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine şi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiţională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o şansă extraordinară. Bombardamentul informaţional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toţii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iţele unei probleme. (De câte ori nu v-aţi întrebat prietenii la bere: “Zi şi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.
Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puţin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. şi să nu-şi mai dea gratis pe net acest conţinut premium. A şi introdus ediţia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile şi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preţ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) şi care a înţeles că jargonul profesiei e învechit şi a preferat să-l împartă în secţiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeşte, află, înţelege, simte. (Mă bucur că am pişcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secţiunile Reactor şi Actualizator, ultimul împărţit în trup, spirit, minte şi aptitudini).
Aş fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniţiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuţie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupţi la gunoi şi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aşa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puţine cuvinte — “n-are cum să funcţioneze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă şi să le citească sunt banii. Eu cred, aşa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanţele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuşerit şi irelevant.”
Le-am spus asta şi colegilor mei jurnalişti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste şi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ţi găseşti un loc în această lume nouă. Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulţi vom face asta şi vom eşua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
– Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Lecturi suplimentare pentru jurnalişti
Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni şi colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obişnuit. Sunt mai mulţi oameni care recomandă şi un flux mai constant de conţinut.
Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.
13 întrebări despre personajul tău
13 întrebări pe care ţi le poţi pune ca să-ţi dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparţine lui Hank Stuever, editor şi jurnalist la Washington Post şi unul dintre cei mai isteţi scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)
Întrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):
1. Have I used their bathroom?
2. Have I seen the inside of their fridge?
3. Have I been a passenger in their car?
4. Have we eaten a meal at their house?
Decât o Revistă #4
DoR #4 se lansează joi şi va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veţi găsi în reţelele Cărtureşti, Inmedio, Humanitas (din Bucureşti şi din ţară) şi în alte câteva locuri (consultă lista de distribuitori).
Dacă vreţi să susţineţi jurnalismul independent şi bine făcut, cumpăraţi-o.
Puteţi citi editorialul din DoR #4 aici.
Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)
>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010. <<<
Mitul Portiţei
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizaţiei.
La sfârşitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiţei, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Goloviţa şi Marea Neagră. Portiţa e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entităţi cu bani, o mini-staţiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporaşul sau cu şalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV şi Wi-Fi.
Ne-am dus o gaşcă mare, 13 oameni, cu toţii obosiţi după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea iniţiatoarei excursiei pentru că ştiam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coşmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portiţa e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spaţii de locuit şi trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, şi era vândut ca atare în literatura de promovare: „Eden a conservat farmecul şi naturaleţea pe care a avut-o de pe vremea când primul El şi prima Ea au călcat limba de nisip”.
Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să ştiţi că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăţia naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator şi apoi, la câţiva ani distanţă, mă uit contemplativ la imagini şi descriu cu precizie îndoielnică: „Asta e o stâncă”, „Ăsta era un soi de copac sacru”, „Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului şi sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna şaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton şi artă motivaţională, mă pot înghesui în metrouri şi pot cere o halbă cu berea locului.
Pe şleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.
Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supravieţuitor şi explorator e minuscul. Majoritatea, deşi îndoctrinaţi să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizaţi s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puţin un chioşc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanţă acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde „preţurile sunt accesibile, mai ales dacă ţinem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”
Citatul e din prezentarea Portiţei. N-ai cum să-i învinuieşti. Proprietarii au înţeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă şi a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că ştiu că prea puţini dintre noi mai au curajul şi disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuţele, discoteca, îngheţata la frigider şi ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru ştim că n-am putea să supravieţuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparţinând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraş, unde şeful ne-a umilit şi ne-a micşorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la maşina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).
Gura Portiţei nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance româneşti, un soi de templu a tot ce suna a Inna – adică a gol sufletesc –, unde ţânţarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă şi unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust – chiar şi „celebrele preparate de peşte”.
Sesizaţi ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlneşte nisipul e de porc să faci fiţe, e burghez, e jenant, te comporţi ca un orăşean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orăşeneşti, trâmbiţând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiţionat, un „teritoriul în care tentaculele tranziţiei nu te mai pot ajunge”. Adică e cald şi bine şi borşul de peşte e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.
Dacă mi-a plăcut la Portiţa e pentru că am fost cu gaşca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poţi vinde o experienţă pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poţi pune un preţ. Prezentarea Portiţei spune aşa: „într-un secol de civilizaţie, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”
Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend – se acceptă şi cash şi carduri.
Motive să faci jurnalism (sau să continui)
Connie Schultz e unul dintre cei mai titraţi jurnalişti americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer şi scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din oraşul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are şi un Pulitzer care îi atestă valoarea şi impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.
Se numeşte “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.
Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” şi ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informaţii şi de a încerca să repari micile nedreptăţi pe care le observi în societate sau pe care ţi se le semnalează cei care au încredere în tine.
Începe aşa:
Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.
“She works the fish fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”
No, I don’t.
This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.
La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliştii nu ştiu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanţi. Sigur că şi un om fără carte de muncă într-o instituţie de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.
E la fel ca atunci când încerci să scoţi bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală şi online şi geek-friendly ar fi creaţia ta, ca s-o dai lumii trebuie să baţi străzile (şi nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”
La fel e şi cu jurnalismul; indiferent de platformă.