Bad writing

Trebuie curaj pentru aÅŸa ceva:

Bad Writing – Official Trailer from Morris Hill Pictures on Vimeo.

DoR #5: Metamorfoză

Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani ÅŸi e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înÅ£eleg că e cel mai aproape de poveÅŸtile pe care vrem să le spunem (ÅŸi felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.

Metamorfoză

Când Gregor Samsa se trezeşte într‑o dimineaţă transformat în insectă, senzaţia de neputinţă îl paralizează – abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară şi doar moartea lui din final restabileşte un soi de ordine.

Înainte să cădem de acord cum să definim într‑un cuvânt tema acestui număr – prima declarată –, ne‑am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toţi buni, niciunul capabil să transmită neliniştea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim şi ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societăţii.

Niciuna nu se produce într‑un vid, fiecare este o sursă de nelinişte – dacă nu pentru cei metamorfozaţi, cu siguranţă pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înţelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această nelinişte. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.

Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân şi a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, şi a conflictelor ce i‑au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata şi‑ar fi dorit‑o băiat. De asemenea, am investigat şi cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii şi disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.

Pe Ana Ularu ne‑o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relaţiei fotograf – subiect – aparat. Ana şi Alex s‑au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo şapte ore în redacţia DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poţi împrieteni cu aparatul foto?

Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui – şi ea abordată în acest număr –, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, suntem în sfârşit patronaţi de propria noastră entitate juridică, Asociaţia Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse şi gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.

Lectură de weekend: Best of DoR

Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.

Alte texte superbe din 2010

Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârÅŸitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri ÅŸi editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.

Cele mai bune poveÅŸti din 2010

Datorită unor spaÅ£ii curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. PoveÅŸtile sunt inventariate, împărtăşite, citite ÅŸi prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.

N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.

Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.

• Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.

• Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.

• Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.

• Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.

• The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!

• Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.

• Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.

• The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.

• Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.

• Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.

Obsesiile lui Michael Paterniti

Michael Paterniti este unul dintre scriitorii mei preferaÅ£i. Åži nu folosesc aiurea cuvântul. Textele lui – pe care vi le-am mai recomandat – sunt o combinaÅ£ie rară dintre documentare jurnalistică ÅŸi artă. Interviul publicat săptămâna asta de Nieman Storyboard, partea I ÅŸi II, nu face decât să confirme asta. Iată câteva pasaje care ar trebuie să ne facă să ne simÅ£im mici.

Despre editori şi o muncă străină majorităţii celor care poartă acest titlu în România:

I’ve had like a magical relationship with a couple of magazine editors. There’s a story I did early on for Esquire. It started in second person and after the first section it went into a very typical magazine setup – I went to Dodge City to live in this motel because I thought this was ground zero for the new American racism – so it was this establishing graf, this nut graf, and I sent the opening to my editor and got this one line back like, “You’re not interesting. Take the ‘I’ out of the story.” And it just exploded, this story. I finished it very quickly. (…) A really great editor is an editor who’s editing the story right from the very beginning, the minute you mention the idea.

Despre cum a scris “The Long Flight of 111 Heavy“:

I went into this little fishing village, and no one would talk to me. There was this kind of hostility because they were tired of talking about this horrific thing. And I was driving out and it was spitting rain, and the sky was kind of that grayish purple, and all the clothes on the line – the wind had filled all the clothes. So they were just hovering. And that’s what I thought when I drove by; I thought I was seeing bodies in the air. And that was it. It was really that image that started it for me.

Despre un posibil fir roÅŸu al textelor lui:

I know for a while there I was writing a lot of death stories. I was struggling with that. Especially when you have little kids – it just kind of hit me, my own mortality. But more than that, my need to go deeper there. I don’t think I was consciously saying, “I’ve gotta do a death story,” but I was drawn repeatedly to that, and I still am, kind of. But again that goes to that Walter Benjamin essay where he says in death the story kind of gets released. There’s something very freeing to me as a writer when you come late to the story.

Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului

Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacÅ£ie americană, cel mai des de cotidian. ÃŽn timp ce România era încă în perioada marilor investiÅ£ii, achiziÅ£ii ÅŸi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliÅŸtii americani erau posomorâţi ÅŸi îngrijoraÅ£i: clienÅ£ii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunÅ£urile se mutau pe net, iar reporterii ÅŸi editorii obiÅŸnuiÅ£i să lucreze pentru hârtie erau speriaÅ£i de ameninÅ£area digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacÅ£ie care nu avea nicio legătură cu ediÅ£ia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraÅŸului.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliÅŸtilor sunt reacÅ£ionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacÅ£ionăm. Rareori construim sau reinventăm. ÃŽn al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaÅ£ie era de neoprit ÅŸi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiÅ£ionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preÅ£ pe “ÅŸtire”. ÃŽn al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică ÅŸi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris ÅŸi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost ÅŸi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaÅ£i pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine ÅŸi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiÅ£ională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o ÅŸansă extraordinară. Bombardamentul informaÅ£ional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toÅ£ii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iÅ£ele unei probleme. (De câte ori nu v-aÅ£i întrebat prietenii la bere: “Zi ÅŸi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puÅ£in — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. ÅŸi să nu-ÅŸi mai dea gratis pe net acest conÅ£inut premium. A ÅŸi introdus ediÅ£ia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile ÅŸi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preÅ£ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) ÅŸi care a înÅ£eles că jargonul profesiei e învechit ÅŸi a preferat să-l împartă în secÅ£iuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeÅŸte, află, înÅ£elege, simte. (Mă bucur că am piÅŸcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secÅ£iunile Reactor ÅŸi Actualizator, ultimul împărÅ£it în trup, spirit, minte ÅŸi aptitudini).

AÅŸ fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniÅ£iative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuÅ£ie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupÅ£i la gunoi ÅŸi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aÅŸa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puÅ£ine cuvinte — “n-are cum să funcÅ£ioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă ÅŸi să le citească sunt banii. Eu cred, aÅŸa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanÅ£ele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuÅŸerit ÅŸi irelevant.”

Le-am spus asta ÅŸi colegilor mei jurnaliÅŸti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste ÅŸi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-Å£i găseÅŸti un loc în această lume nouă. DiferenÅ£a dintre noi ÅŸi danezi, portughezi ÅŸi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puÅ£ini “consumatori idioÅ£i”, mai mulÅ£i bani ÅŸi o legătură istorică între democraÅ£ie ÅŸi presă. ÃŽndrăznesc să spun că Å£ine ÅŸi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conÅ£inut adevărat, relevant ÅŸi bine făcut. De puÅ£ină nebunie ÅŸi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulÅ£i vom face asta ÅŸi vom eÅŸua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

Cristi Puiu (text din DoR #3)

Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.

Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.

(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)

Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti

Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni şi colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obişnuit. Sunt mai mulţi oameni care recomandă şi un flux mai constant de conţinut.

Aşa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriţi Lecturi suplimentare pentru jurnalişti.

13 întrebări despre personajul tău

13 întrebări pe care Å£i le poÅ£i pune ca să-Å£i dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparÅ£ine lui Hank Stuever, editor ÅŸi jurnalist la Washington Post ÅŸi unul dintre cei mai isteÅ£i scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)

ÃŽntrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):

1. Have I used their bathroom?

2. Have I seen the inside of their fridge?

3. Have I been a passenger in their car?

4. Have we eaten a meal at their house?

← Previous PageNext Page →