Decât o Revistă #4
DoR #4 se lansează joi și va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veți găsi în rețelele Cărturești, Inmedio, Humanitas (din București și din țară) și în alte câteva locuri (consultă lista de distribuitori).
Dacă vreți să susțineți jurnalismul independent și bine făcut, cumpărați-o.
Puteți citi editorialul din DoR #4 aici.
Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)
>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010. <<<
Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.
La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.
Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.
Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.
Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.
Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”
Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).
Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.
Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.
Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”
Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.
Motive să faci jurnalism (sau să continui)
Connie Schultz e unul dintre cei mai titrați jurnaliști americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer și scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din orașul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are și un Pulitzer care îi atestă valoarea și impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.
Se numește “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.
Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” și ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informații și de a încerca să repari micile nedreptăți pe care le observi în societate sau pe care ți se le semnalează cei care au încredere în tine.
Începe așa:
Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.
“She works the ï¬sh fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”
No, I don’t.
This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.
La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliștii nu știu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanți. Sigur că și un om fără carte de muncă într-o instituție de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.
E la fel ca atunci când încerci să scoți bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală și online și geek-friendly ar fi creația ta, ca s-o dai lumii trebuie să bați străzile (și nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”
La fel e și cu jurnalismul; indiferent de platformă.
Dorinţe 2010
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2010. Ediția de anul trecut e aici.
Ce-mi doresc eu mie (și celorlați) în debutul noii decade
E al treilea an în care îmi expun public dorințele și am tot mai multă încredere în acest proces. O spun încurajat de bilanțul anului trecut. Mi-am propus să fac mușchi, de exemplu. Nu există la momentul scrierii, dar în vară am avut niște vizitatori ““ în special în zona pectorală ““ datorită unei perioade disciplinate în care făceam câte 50 de flotări dintr-un foc. Mi-am luat și bormașină, ca să bifez anul răzbunării, deși n-am reușit să montez decât două rafturi. Am primit și candidatul surpriză pe care l-am cerut, dar mai importantă ““ și mai de viitor ““ a fost sosirea berii cu gust de fructe. Nu e Bergenbier Lubeniță cum speram, dar e un început. Să trecem la 2010:
O SECRETARÄ‚. Nu știu exact la ce aș folosi-o, nici unde aș pune-o având în vedere că lucrez și locuiesc într-o garsonieră. Dar îmi imaginez că ar putea să facă tot felul de lucruri: cafea, răspuns la mailuri, telefoane și mai ales transcrieri de interviuri. Știu că aș fi un șef model și ar avea dreptul să aleagă ce piese vestimentare crede ea că îi vor completa cel mai bine cizmele negre din piele, înalte cât un copil de trei ani. Vin cu recuzita, n-am ce să le fac.
UN BRAND DE Å¢ARÄ‚. Imediat se fac 10 ani de când România se străduiește să-și coacă o identitate vandabilă. Au încercat cei din sectorul privat, a încercat și statul și degeaba. Nu reușim să depășim faza fabulospiritelor mereu surprinzătoare ori a bazaconiilor lingvistice gen “land of choice”. E limpede că ne trebuie ceva dacă mai e să sperăm la o mișcare puternică de colonizare dinspre Vest. Am două soluții. Prima e o comisie formată din istorici specializați în antichitate și în Evul Mediu care să răspundă unei întrebări simple: de ce au trecut cotropitorii cu plăcere pe la noi. A doua ““ și am senzația că răspunsurile pot fi legate ““ o implică pe secretara mea și cizmele ei negre din piele.
DISCIPLINÄ‚. Nu mai pot. De ce? Să vă explic puțin cum stau lucrurile. Mă trezesc devreme în fiecare dimineață, pus pe fapte mari. Apoi intră peste mine Gmail și Facebook și Twitter și GReader și intru într-o transă de refresh din care nu mă scoate decât foamea, undeva pe la prânz. N-am produs nimic în afară de vină și durere, mă culc. Mă reactivez pe la trei, de-a dreptul panicat. Anul 2010 e anul concentrării și disciplinei electronice monastice. Dacă nu voi reuși singur să-mi prioritizez viața, voi adăuga la recuzita secretarei mele o armă de răpus procrastinarea ““ probabil un bici care să se asorteze cu cizmele negre din piele.
SÄ‚-MI FAC REVISTÄ‚. Am lucrat la o revistă pentru bărbați, apoi la una pentru femei. Ce-am învățat din experiențele asta sunt următoarele: 1. E mereu un Gregory”™s în preajmă care să te scuture de bani cu foietaje mai uscate decât o vacanță de iulie în Dobrogea. 2. Aerul și liniștea pentru un birou sunt ca dinozaurii pentru istoria speciilor. 3. Indiferent pentru cine scrii, tot femeile citesc. A sosit timpul să încerc pe cont propriu. Voi avea nevoie de oameni care să mă ajute și de bani cu care să-i plătesc. Oameni se găsesc ““ vezi dăruirea secretarei mele. Banii intră la categoria dorințe.
SÄ‚ PLEC. Din țară. Nu de tot. Nu neapărat departe. Măcar câteva luni. Să mă pot gândi la altceva. Să mi se facă dor. Secretara va prelua mesajele. Câte poate. Și va ține revista. Cât poate. O să mă găsească pe mail. Și la telefon. Măcar de două ori pe săptămână. O voi recompensa. Cum pot. Probabil cu o pereche nouă de cizme negre din piele neagră.
Cea mai bună copertă de revistă 2010
Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 și 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker și The New York Times Magazine. Și desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.
Lectură de weekend: Lupoaica la români
Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.
Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica și puii.
Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din București, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin țară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni și altele nu și că ea este folosită să ilustreze — și uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.
“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 și reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparține lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza și Tudor Vintiloiu.
*** DoR #3 e în continuare pe piață. O găsiți la Cărturești, Humanitas, Anthony Frost sau o puteți comanda de la redacție. Toate detaliile despre distribuție le găsiți aici.
*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigație exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominația magiunului de prune. Așteptăm sugestii de alte chichițe culturale de investigat.
Să fim sinceri cu jurnaliştii?
Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam așa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnaliști români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puțini. E mai ușor să pui 10-15 întrebări și să publici transcrierea, decât să cerni informația și să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:
the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don”™t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.
we all liked her.
journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “œoversharing”, as she puts it in the interview.why not?
we”™re all going to die.
Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii
L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Știam că există, știam ce face și îi citisem senzaționalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail și prin România). Anul ăsta i-am citit și durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinții care-și uită copiii în mașină, iar aceștia mor, sufocați din lipsă de aer.
Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecție de articole, The Fiddler in the Subway, am înțeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.
Weingarten e amuzant, conversațional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparențe, jurnalismul lui Weingarten – deși abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viață înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.
Weigarten împlinește 59 de ani în octombrie și, din ce povestește în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viață și, mai important, o poftă de a afla despre viață, care e uluitoare. Știe că locul unui reporter e pe teren și înțelege că fără interviuri și documentare și gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coșul de gunoi.
E o mare diferență dintre oamenii care văd lumea ca el și veteranii noștri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.
Mai jos găsiți un fragment din introducerea cărții, cel în care Weingarten își expune filozofia. Cumpărați cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiți 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită prețul de intrare.
The meaning of life is that it ends — Franz Kafka
Kafka nailed it — Me
Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.
I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.
After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.
The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:
“Well, what is an amusement park about?” I would ask.
“Fun.”
“And why do people want to have fun?”
“To take their mind off their worries.”
“And what are they worried about?”
You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.
My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:
A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.
“¢ Poți cumpăra cartea de pe Amazon.
Elogiu redundanţei
Scriitură culeasă de pe eticheta uleiului Unisol, pe care îl consumă bunica mea. E o mostră nefericită de prezentare:
UNISOL DIN ULEI DE PRIMÄ‚ PRESÄ‚ creat din dragoste pentru natură
Natura este perfectă. Din dragoste pentru natură și pentru a fi cât mai aproape de perfecțiune am creat singurul ulei de primă presă din care e făcut Unisol. Fiecare picătură de Unisol respectă gustul natural al ingredientelor pentru ca tu să te bucuri împreună cu familia ta de tot ce e mai bun în natură!
PS: Fără legătură cu uleiul, dar legat de ideea de a comunica precis ca brand. Strângem pe Facebook-ul Decât o Revistă nume care cu care ne-am putea parteneria. Adăugă și tu la această listă.
Cele mai bune articole de revistă
E imposibil să faci o listă cu cele mai bune articole de revistă publicate vreodată, dar încercarea asta e demnă de lăudat. Am citit majoritatea bucăților din lista asta și da, te cam dau pe spate. Dacă aveți disponibilitatea să citiți măcar trei bucăți în viitorul apropiat, încercați-le pe astea:
* Richard Ben Cramer, What Do You Think of Ted Williams Now?, Esquire, 1986.
* Michael Paterniti, Driving Mr. Albert: A Trip Across America with Einstein’s Brain, Harper’s Magazine, 1997.
* Gene Weingarten, Fatal Distraction: Forgetting a Child in the Backseat of a Car Is a Horrifying Mistake. Is It a Crime?, The Washington Post Magazine, 2009.
Alte recomandări aici.
PS: Oare am putea să începem o listă românească? Subiectivă, ca deh, așa sunt și astea americane.