Despre riscul scrisului după reţetă
În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez și să scriu cele patru povești: trei portrete și un text de analiză.
Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puține cuvinte.
Ce am învățat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute așa, poveștile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găsești. Poveștile devin experiențe și nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după rețetă.
Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni rețetele și cât de dependenți devenim noi de ele. Dependența se crează pentru că ușurează munca: o scenă aici, puțin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, niște analiză, iar o scenă și gata.
Mai nou ziarele și revistele românești sunt pline de povești făcute după rețetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-și amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveștii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.
Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că rețeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiția unei antreprize reportericești ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârșită, iar rețetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.
The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring “” thank God I know where I’m going “” but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work “” an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.
Trebuie să vă redau și o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbește despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înțelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ți găsești drumul prin jungla de informație pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbești despre direcția textului și ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziții și va muta șapte virgule – majoritatea jurnaliștilor români asta înțeleg prin acest cuvânt.
Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it “” undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.
But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.
Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization “” about technique.
Inspiraţie muzicală
Muzica e o inspirație pentru scris. Eu nu pot scrie pe muzică, dar sesiunile de ascultat mă determina deseori să mă așez la birou. Mai ales când există povești în melodiile respective. Ieri seară ascultam albumul nou al lui Conor Oberst – un muzician american prolific de 28 de ani, deseori comparat cu Bob Dylan – și am găsit o bucată în “Milk Thistle” legată de cititul ziarului dimineață care se cerea împărtășită.
Conor scrie versuri deștepte și cântecele lui (singur sau sub numele de Bright Eyes) sunt deseori povești cu mult Wanderlust; drumul fiind o altă inspirație minunată pentru scris.
Newspaper, newspaper
Can”™t take no more
You”™re here every morning
Waiting at my door
I”™m just trying to kiss you
And you stab my eyes
Make me blue forever
Like an island sky
And I”™m not pretending that it”™s all okay
Just let me have my coffee before you take away the day.
Amintiri din noaptea armei
O scurtă vacanță a întrerupt temporar munca la acest blog, dar a sosit timpul sa-l pun din nou pe roate. Și pentru ca una din ocupațiile mele din această vacanță a fost cititul, vreau să vă recomand o poveste spusă de David Carr, un reporter pe cultură și media de la New York Times.
Carr a publicat recent o carte intitulată The Night of the Gun, în care povestește despre perioada în care era dependent de droguri și a fost cât pe ce să-și piardă cele două fete – născute în timpul unei relații cu o iubită care era dealer.
NY Times Magazine a publicat un fragment din această carte și ce m-a uimit nu e atât povestea autorului, ci modul în care Carr s-a hotărât să o spună. S-a întors în viața lui de acum 20 de ani și a stat de vorbă cu toți cei care îl știau – de la prieteni și familie la dealeri la avocați. A făcut-o pentru că nu avea încredere în propriile amintiri și, mai ales, pentru că nu avea încredere în imaginea pe care o avea despre sine (bărbatul care a învins dependența, și a devenit un tată exemplar și apoi un reporter pentru New York Times).
Carr e clinic în modul în care se descompune și ne arată ce s-a întâmplat cu el. Poate și mai interesant e modul în care analizează acest demers și se întreabă: povestea mea e povestea unei victorii sau e povestea unui bărbat pierdut?
If I said I was a fat thug who beat up women and sold bad coke, would you like my story? What if instead I wrote that I was a recovered addict who obtained sole custody of my twin girls, got us off welfare and raised them by myself, even though I had a little touch of cancer? Now we”™re talking. Both are equally true, but as a member of a self-interpreting species, one that fights to keep disharmony at a remove, I”™m inclined to mention my tenderhearted attentions as a single parent before I get around to the fact that I hit their mother when we were together. We tell ourselves that we lie to protect others, but the self usually comes out looking damn good in the process.
Cititul vindecă
Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia și această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.
==================================
CITITUL VINDECÄ‚
De Elena Pătrățeanu
==================================
La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoșată în bancă cu o carte trântită pe pulpe și cu un șervețel gălbui și zdrențuit în care îmi suflam nașul roșu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un “Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos și mă aplecam mai abitir deasupra “Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi și-a exprimat grav și direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: “e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de școală; unii jucau cărți, alții rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.
Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă școală, un coleg își pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate “Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată și curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei și, tușind amenințător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: “Semeni cu Rudolf”.
Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Iulia a găsit o cale alternativă – și foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Și nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinții ei. Un text simplu și frumos despre copilărie, maturizare și colecția de casete.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.
==================================
CUM M-AU ÎNVÄ‚Å¢AT PÄ‚RINÅ¢II SÄ‚ ASCULT MUZICÄ‚
De Iulia Roșca
==================================
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu fața la ușă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Știam puține cuvinte, pentru că abia terminasem grădinița de engleză, dar cântam cu încredere. Din “Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înțelegeam Friday night, music, dance, chance…și cam atât. “Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut și tobe și tensiunii care creștea. Făcusem o coregrafie și câteodată îl puneam pe tata să participe. “Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului și a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică ““ o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câștigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” și “All that she wants”, Ricchi e Poveri ““ preferata mamei, și una cu Bee Gees.
Lectură de weekend (05.07.2008)
România, și mai ales Bucureștiul, e într-o febră muzicală. Ca să fiu în ton, mi-am zis că poate v-ar plăcea să citiți un text despre The Strokes, care în 2003 când a ieșit textul, conduceau lumea. Textul e scris de Neil Strauss, a cărui CV de non-ficțiune include biografiile lui Marylin Manson și Jenna Jameson (lecturi ușoare dar decente), dar și două cărți despre oamenii care predau lecții de agățat femei (The Game și The Rules of the Game).
Motivul pentru care am ales acest text (apărut inițial în Rolling Stone, reprodus apoi în The Guardian) e din cauza finalului memorabil. Când l-am citit prima oară – acum 4 ani și ceva – am râs amuzat. Acum râd apreciativ la cât de bine i-a ieșit lui Strauss surpriza de închidere.
Clay Felker, “master of the magazine”
Clay Felker e un nume sinonim cu istoria revistelor americane – mai ales New York, revista pe care a inventat-o și unde a oferit sanctuar multor dintre cei care au ajuns să definească jurnalismul narativ. Felker a murit ieri în New York, la 82 de ani. Media americană a explodat cu necrologuri care amintesc de ce Felker a fost unul unul dintre cei mai mari editori de revistă. Mai jos, o selecție:
Din New York Observer, despre cum lucra Felker cu cei care scriau pentru el:
Amanda Urban: Clay had this thing: He wanted the reader to read through to the end. He didn”™t want a knockout headline to give away the essence of the piece. Years later, I”™d go to Jim Stewart”™s journalism class at Columbia. Everyone is talking about a nut graf. I raised my hand and I said, “œWhat the hell is a nut graf?” He says, “œDoes anyone here want to tell Binky what a nut graf is?” And someone said, “œIt”™s like the second or third graf and tells you what the piece is about.” Clay would have fired you for that! No one wonder I don”™t read past paragraph two or three with most stories
Tom Wolfe: Clay was always telling writers, “œYou work for me and I”™ll make you a star.” I never heard him use that actual expression, but he made all of us feel, one way or another, that if we did, we”™d be stars. And if you did well, he would really play you up; he wasn”™t at all shy about awarding the credit. And as a result, everybody wanted to do well for Clay.
În New West, Robert Struckman își amintește lecțiile pe care le-a primit de la Felker.
Smart, funny, arrogant, cynical or irreverent point-of-view journalism, Clay insisted, had its roots in painstakingly thorough reporting. The end product could dismiss a sacred cow with a rude quip, but only if its foundation involved heavy-duty reporting. It”™s a humbling idea for a young journalist, that the real work involves introducing yourself on some doorstep, far from any newsroom, and haltingly asking questions and writing down the answers. It”™s not rocket science, but it”™s far from easy. It”™s labor-intensive. If you”™re going to write about a place, you need to go there. It”™s the fundamentals of all good journalism, almost boring in its simplicity.
Și în The Washington Post, trendspotter-ul de serviciu Hank Stueve,r ne reamintește de ce iubim revistele.
People talk a lot about how magazines are doomed, how they always seemed better in some other previous permutation, and yet the love affair goes on. Just picking up a magazine, examining its cover, letting its subscription cards fall out onto the floor — something still works. (…) There’s this eternal hope in a new issue of a magazine. You don’t have to read it. You absorb it, take it to bed with you.
That, followed by the very essence of magazinedom: where to buy this stuff, what’s the very latest, who’s the very smartest, which doctor should lift your eyes, what’s the best steak in town. Felker cared about that just as much as the long narrative.
Recomandare: Michael Paterniti
Pe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparație cu anii de când scrie), într-un zbor de la București la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims și unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbușirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 și a fost finalist pentru un premiu de scriitură.
Nu auzisem de Paterniti până atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundație de referințe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) și apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) și Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.
Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein și nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universității Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ține bucățile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăți mici).
Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viață a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care își caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spațiul și timpul american și o poveste despre spațiu și timp în general (doar vorbim despre Einstein).
Paterniti e nu doar un reporter excelent ci și un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecții – e captivantă și puternică.
Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti și Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească și să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.
Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.
He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”
(…)
I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to ““ what? ““ touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.
Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?
Amintiri înşurubate
Victor povestește în acest text despre cele trei operații pe care le-a suferit la genunchi și cum acestea i-au încheiat prematur o potențială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacție de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reușit. Cu siguranță a arătat că a renunța la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenții chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).
La final puteți citi și un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.
==================================
AMINTIRI ÎNȘURUBATE
De Victor Ernuțeanu
==================================
Jucam la echipa de juniori din Ploiești, orașul meu natal. Credeam că procedez corect când nu țineam cont de sfaturile nimănui și făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanța nutriției, pentru că “mă lungisem” brusc și riscam să am probleme cu oasele și articulațiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a țarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.
Cum adoram orice fel de competiție sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureștean de “baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol și aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci și urma să plec în turneu prin țară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.
Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simțit cum îmi fuge genunchiul drept din articulație. Am șchiopătat până la cea mai apropiată bancă și mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulațiile genunchiului.
Lectură de weekend (27.06.2008)
S-au mai liniștit apele post-electorale în toată țara. Primarii vechi s-au întors la treabă, primarii noi și-au luat în primire mobilierul și capsatorul. Ce nu (prea) se va întâmpla va fi jurnalism de calitate despre de cine sunt oamenii ăștia și de ce sunt ei unde sunt.
La ce fel de jurnalism mă refer? La tipul de jurnalism pe care îl face Scott Raab în acest profil al primarului din Newark, New Jersey: Cory Booker, un copil-minune al politicii americane. Newark e unul dintre cele mai triste orașe americane, infestat de crimă și sărăcie, iar Booker e nebunul care speră și face și patrulează străzile noaptea vorbind cu boschetari și îndrumându-i către adăposturi de noapte și/sau oferindu-le șansa unei slujbe.
Textul nu merită doar pentru că prezintă obsesia unui om de-a schimba orașul pe care îl conduce ci și pentru stilul inimitabil și nervos al lui Scott Raab. Citiți mai jos un fragment:
Not every lunatic is a prophet, of course. But lunacy in the service of prophethood? Hell, that’s an Old Testament requirement.
“All my life I’ve fantasized about fighting the good fight,” Booker tells me during my second or third ridearound — it’s a cool way to spend a few hours, frankly — when I tease him about urging zombies to remake themselves. “I am a raging idealist, and I think that’s a good thing. It’s all about energy, and the more you throw positive energy and unconditional love in the world, the more it’s gonna hit and stick.”
And then Booker launches another homily, this one about visiting a funeral home and getting hugged by a grateful ex-junkie who told him, ” ‘I was hooked on dope and you talked to me. It stuck with me, man — I cleaned up my act.’ ”
Me, I wonder if Cory Booker ever ran across Mencken’s line about how “a good politician is quite as unthinkable as an honest burglar.” Or Aristotle’s ancient tip about creating believable drama — “Probable impossibilities are to be preferred to improbable possibilities.” Because Booker has had more epiphanies than I’ve had bowel movements, and he won’t stop the I-am-legendizing.
It doesn’t matter if T-Bone is real. It doesn’t matter that back at Stanford Booker talked a suicidal student off of a roof and felt God’s grip as he clasped the man’s hand and led him to safety. It doesn’t matter that Booker’s big arms cradled a bullet-riddled teenager in front of Brick Towers as he died. It doesn’t matter that during the brief time before he began his Newark mission, when he felt lost, his mother told him the Bible story about the talents, and then Booker went to visit a girlfriend living on an island off the Carolina coast and went hiking with her and found a long-abandoned church whose lectern still held a dusty crumbling Bible open to — go ahead, guess. Correct: the story of the talents.
Goddamn prophetic leader.
Am încercat și noi la Esquire să punctăm alegerile în numărul nostru de mai. Am stat deoparte de primarii mari și ne-am îndreptat spre cei mici, oameni pentru care locul pe care îl conduc e mai importantă decât apartenența politică. Puteți descarca pachetul în format PDF de aici.