Esquire România, Octombrie 2008

Esquire Octombrie 2008

Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la naşterea textului.

A sosit timpul să aflaţi şi despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoş Bucurenci, care astăzi conduce asociaţia MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poţi vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulţi ştiu de el, mulţi l-au văzut la TV, mulţi l-au citit şi mulţi au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poţi avea încredere în acest om?

Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflaţi citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze şi să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulţi dintre noi va trebui să răspundem.

Sub titlu e şapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.

Dragoş Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunţat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte şi a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune şi copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvaţi Dunărea şi Delta şi a făcut din ea cea mai puternică organizaţie de mediu din ţară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. „Tu eşti pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. „Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociaţie ecologistă care reinventează modul de funcţionare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranşant, nemulţumit, pedant, vanitos, idealist şi hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.

Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă şi schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veţi mai cunoaşte printre alţi pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În acelaşi pachet, veţi putea vedea proiecte realizate de artiştii Iosif Kiraly şi Ciprian Mureşan.

Şi mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) aşa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiţi un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv şi productiv regizor român. În acest text veţi găsi un Nicolaescu neliniştit şi neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptăţit de critică şi de noua generaţie a filmului românesc.

Tot în numărul de octombrie:
Medeea Marinescu îţi spune 10 lucruri pe care nu le ştii despre femei.
– Ce am învăţat: Justin Capra.
– Brăduţ Ulmanu despre Bucureşti.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.

* Design: Raymond Bobar.

Cititul vindecă

Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia şi această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.

==================================
CITITUL VINDECĂ

De Elena Pătrăţeanu
==================================

La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoşată în bancă cu o carte trântită pe pulpe şi cu un şerveţel gălbui şi zdrenţuit în care îmi suflam naşul roşu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un „Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos şi mă aplecam mai abitir deasupra „Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi şi-a exprimat grav şi direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: „e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de şcoală; unii jucau cărţi, alţii rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.

Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă şcoală, un coleg îşi pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate „Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată şi curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei şi, tuşind ameninţător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: „Semeni cu Rudolf”.

Read more

Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică

Iulia a găsit o cale alternativă – şi foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Şi nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinţii ei. Un text simplu şi frumos despre copilărie, maturizare şi colecţia de casete.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.

==================================
CUM M-AU ÎNVĂŢAT PĂRINŢII SĂ ASCULT MUZICĂ

De Iulia Roşca
==================================

Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu faţa la uşă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Ştiam puţine cuvinte, pentru că abia terminasem grădiniţa de engleză, dar cântam cu încredere. Din „Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înţelegeam Friday night, music, dance, chance…şi cam atât. „Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut şi tobe şi tensiunii care creştea. Făcusem o coregrafie şi câteodată îl puneam pe tata să participe. „Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului şi a refrenului. Era a patra de pe partea A.

Prima mea casetă cu muzică – o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câştigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” şi “All that she wants”, Ricchi e Poveri – preferata mamei, şi una cu Bee Gees.

Read more

Amintiri înşurubate

Victor povesteşte în acest text despre cele trei operaţii pe care le-a suferit la genunchi şi cum acestea i-au încheiat prematur o potenţială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacţie de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reuşit. Cu siguranţă a arătat că a renunţa la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenţii chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.

==================================
AMINTIRI ÎNŞURUBATE

De Victor Ernuţeanu
==================================

Jucam la echipa de juniori din Ploieşti, oraşul meu natal. Credeam că procedez corect când nu ţineam cont de sfaturile nimănui şi făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanţa nutriţiei, pentru că „mă lungisem” brusc şi riscam să am probleme cu oasele şi articulaţiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA şi aşteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a ţarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.

Cum adoram orice fel de competiţie sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureştean de „baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol şi aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci şi urma să plec în turneu prin ţară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.

Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simţit cum îmi fuge genunchiul drept din articulaţie. Am şchiopătat până la cea mai apropiată bancă şi mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulaţiile genunchiului.

Read more

Lectură de weekend: Ce am învăţat

Ca lectură de weekend vă propun nişte ultime gânduri ale cursanţilor mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.

Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.

* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.

Am crescut odată cu dioptriile mele

Mihaela a scris un text simplu şi frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria şi despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-şi scrie eseul în şase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viaţa.”

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.

==================================
AM CRESCUT ODATĂ CU DIOPTRIILE MELE

De Mihaela Dima
==================================

Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniţă, care m-a pus să număr mărgelele de pe un şirag. Învăţasem să numărăm şi eram la capitolul „mulţimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe şirag aşa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate şi dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng şi -3 la dreptul.

Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Ştiu însă cum arătam pe la şase ani – eram o fetiţă mică, cu părul negru, cu breton şi cu o pereche de ochelari imenşi care îmi acopereau o mare parte din faţă.

Read more

Eu, roz

De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefaţat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”

Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naştere unui text închegat, dinamic şi amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.

==================================
EU, ROZ

De Ani Sandu
==================================

Am ajuns la serviciu uşor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul şi am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieşit pe uşă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter şi am aşteptat mica zgâlţâietură de la etajul 1.

Abia când s-au deschis uşile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abţibild roz, cât palma, pe care scria Parter şi era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Şi tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.

Read more

Neterminare

De astăzi până spre sfârşitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanţi pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde şi şlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulţumit.

Nu e o atitudine greşită cât timp fiecare dintre noi înţelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ţi se încheie cariera la 18 ani”. Şi dacă îţi pasă de ce faci, fiecare text va fi puţin mai bun decât cel dinainte.

Textul de azi e un text despre construcţie şi maturizare şi felul în care ne agăţăm simţim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinţii ei o construiesc de 18 ani încoace şi despre dorinţa ei ca acest proces să continue.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.

==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârşesc inevitabil. Şi există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.

De Sorana Stănescu
==================================

Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază şi, când m-am trezit, am ieşit în curte. L-am văzut pe tata cu coteţul câinelui în braţe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. „Ne apucăm de casă”, a zis el.

Read more

Making of “Şaişpe” (din Esquire iunie)

În Şaişpe, portretul pe care Gabriela Piţurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puşti care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineaţă, stând la masa din sufragerie şi mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puţin adormit, şi se uită la Sport.ro.

Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici şi se încheie în faţa şcolii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră şi încercând să vadă cum e viaţa la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu şi Chivu).

Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observaţie face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferenţa dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) şi cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viaţa subiectului.

Am rugat-o pe Gabi să ţină un mic jurnal ca să putem privi înapoi şi să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat aşa de multă – o lună de documentare şi scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranţă.

Citiţi în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteţi vedea aici.)

Read more

Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)

Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esenţială supravieţuirii (asta nu te scuteşte de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi şi ne apucăm să punem în text informaţie cu lopata, bucuroşi că am putut executa ceva lung.

Dar cineva trebuie să te citească şi, ideal, să povestească şi altora despre ce a citit. Şi atunci trebuie să fii atent la structură. Şi trebuie să gândeşti fiecare decizie şi să poţi justifica fiecare paragraf. Un text reuşit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.

Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul şi ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar ţin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoţia pe care o simt când povesteşti despre el. Încearcă să găseşti o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viaţă, ci va fi şi reprezentativă pentru poveste.

Aşa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spaţiu de mişcare. Mai multe despre structură şi despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:

==================================
Cum mi-am structurat textul

De Georgiana Ilie
==================================

Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăieşte într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.

Familia Pouzet Oprean călătoreşte în jurul lumii cu rulota. Un stil de viaţă plănuit pentru câţiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc şi să învăţ cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena şi Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aş fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA şi Canada. Şi le-am urmărit călătoria prin Mexic şi America Centrală. Aşa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, şi să citesc şi să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Şi pentru că e greu să construieşti o relaţie de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informaţii, ci motivaţie. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viaţa lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinţi sunt povestitori minunaţi. Şi au văzut la mine şi entuziasmul personal şi pe cel profesional. Au avut încredere.

Am fost atât de copleşită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, aşa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.

Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conţinut. Şi a venit cu soluţia ca fiecare parte a poveştii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota – ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul şi sfârşitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune – alesesem de la început vizita la fluturii monarh – apoi totul între cele două să fie secvenţe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Şi ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiţi şi fermecători; până şi Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.

Am devenit, aşadar, un povestitor omniscient. Aşa am renunţat şi la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.

Îmi place cum a evoluat textul, de la şirul de informaţii aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficienţa fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit şi ei la fel de entuziasmaţi de prietenii mei călători.

Draft 2:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun.

Draft 3:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 4:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 5:

Dan are astăzi 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Draft 6:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

← Previous PageNext Page →