Esquire România, Octombrie 2008
Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la nașterea textului.
A sosit timpul să aflați și despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoș Bucurenci, care astăzi conduce asociația MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poți vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulți știu de el, mulți l-au văzut la TV, mulți l-au citit și mulți au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poți avea încredere în acest om?
Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflați citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze și să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulți dintre noi va trebui să răspundem.
Sub titlu e șapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.
Dragoș Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunțat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte și a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune și copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvați Dunărea și Delta și a făcut din ea cea mai puternică organizație de mediu din țară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. “Tu ești pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. “Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociație ecologistă care reinventează modul de funcționare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranșant, nemulțumit, pedant, vanitos, idealist și hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.
Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă și schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veți mai cunoaște printre alți pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În același pachet, veți putea vedea proiecte realizate de artiștii Iosif Kiraly și Ciprian Mureșan.
Și mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) așa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiți un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv și productiv regizor român. În acest text veți găsi un Nicolaescu neliniștit și neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptățit de critică și de noua generație a filmului românesc.
Tot în numărul de octombrie:
–Medeea Marinescu îți spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce am învățat: Justin Capra.
– Brăduț Ulmanu despre București.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.
* Design: Raymond Bobar.
Cititul vindecă
Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia și această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.
==================================
CITITUL VINDECÄ‚
De Elena Pătrățeanu
==================================
La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoșată în bancă cu o carte trântită pe pulpe și cu un șervețel gălbui și zdrențuit în care îmi suflam nașul roșu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un “Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos și mă aplecam mai abitir deasupra “Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi și-a exprimat grav și direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: “e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de școală; unii jucau cărți, alții rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.
Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă școală, un coleg își pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate “Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată și curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei și, tușind amenințător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: “Semeni cu Rudolf”.
Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Iulia a găsit o cale alternativă – și foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Și nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinții ei. Un text simplu și frumos despre copilărie, maturizare și colecția de casete.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.
==================================
CUM M-AU ÎNVÄ‚Å¢AT PÄ‚RINÅ¢II SÄ‚ ASCULT MUZICÄ‚
De Iulia Roșca
==================================
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu fața la ușă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Știam puține cuvinte, pentru că abia terminasem grădinița de engleză, dar cântam cu încredere. Din “Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înțelegeam Friday night, music, dance, chance…și cam atât. “Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut și tobe și tensiunii care creștea. Făcusem o coregrafie și câteodată îl puneam pe tata să participe. “Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului și a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică ““ o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câștigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” și “All that she wants”, Ricchi e Poveri ““ preferata mamei, și una cu Bee Gees.
Amintiri înşurubate
Victor povestește în acest text despre cele trei operații pe care le-a suferit la genunchi și cum acestea i-au încheiat prematur o potențială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacție de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reușit. Cu siguranță a arătat că a renunța la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenții chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).
La final puteți citi și un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.
==================================
AMINTIRI ÎNȘURUBATE
De Victor Ernuțeanu
==================================
Jucam la echipa de juniori din Ploiești, orașul meu natal. Credeam că procedez corect când nu țineam cont de sfaturile nimănui și făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanța nutriției, pentru că “mă lungisem” brusc și riscam să am probleme cu oasele și articulațiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a țarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.
Cum adoram orice fel de competiție sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureștean de “baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol și aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci și urma să plec în turneu prin țară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.
Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simțit cum îmi fuge genunchiul drept din articulație. Am șchiopătat până la cea mai apropiată bancă și mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulațiile genunchiului.
Lectură de weekend: Ce am învăţat
Ca lectură de weekend vă propun niște ultime gânduri ale cursanților mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.
Puteți citi o parte din textele pe care le-au scris aici.
* A scrie e a rescrie și e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Național despre un tânăr actor de 20 de ani și mi-a zis: “Uite, un portret așa cum îți trebuie ție”. L-am citit și i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că așa era. M-am surprins și pe mine zicând asta.
* Înainte de curs nu obișnuiam să scriu cu o schiță sau cu o structură a textului în față. Scriam și credeam că merge și așa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învățat că nu este suficient să mă așez în fața foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională și că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citești mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie și că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt își are locul lui într-o fază și nu altul. Că detaliile și structura sunt importante.
* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât amintește lumii că în știri e vorba de oameni și permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu povești, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi și mai puțin prețuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informațională, pragmatică și până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt și devalorizarea acestui fel de jurnalism și odată cu el, a valorilor pe care le susține, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare și calitate mai bună per total în media românească.
* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanțezi și să privești din afară.
* În procesul de documentare, am învățat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleți un text și pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc și să mi-l pot imagina în acțiune, făcând ceea ce îi place.
* Am aflat despre mine că, dacă voi reuși vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die așa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulțumită
* Cred că dacă ai ce spune textul curge și nu pune prea multe probleme de stil. Și întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.
* Am învățat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învățat, totuși, cum să fac rost de aceasta răbdare și nu am deslușit de ce as face orice numai să nu ma așez la birou și să mă apuc de scris.
* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Și poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poți delimita pașii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât ești mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiția ca între timp să-ți dai seama ce vrei să spui și să urmărești firul care duce spre acest rezultat, altfel riști să te pierzi în detalii. Planificarea ține foarte mult de uneltele pe care vrei să le folosești pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ți fie util să ai la dispoziție cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind și scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obișnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveștii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncție, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conștient de ce anume faci în fiecare etapă a textului și să nu te lași purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.
* Și alți oameni trec prin ce trec eu.
Am crescut odată cu dioptriile mele
Mihaela a scris un text simplu și frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria și despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-și scrie eseul în șase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viața.”
La final puteți citi și un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.
==================================
AM CRESCUT ODATÄ‚ CU DIOPTRIILE MELE
De Mihaela Dima
==================================
Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniță, care m-a pus să număr mărgelele de pe un șirag. Învățasem să numărăm și eram la capitolul “mulțimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe șirag așa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate și dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng și -3 la dreptul.
Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Știu însă cum arătam pe la șase ani ““ eram o fetiță mică, cu părul negru, cu breton și cu o pereche de ochelari imenși care îmi acopereau o mare parte din față.
Eu, roz
De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.
==================================
EU, ROZ
De Ani Sandu
==================================
Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Neterminare
De astăzi până spre sfârșitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanți pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde și șlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulțumit.
Nu e o atitudine greșită cât timp fiecare dintre noi înțelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ți se încheie cariera la 18 ani”. Și dacă îți pasă de ce faci, fiecare text va fi puțin mai bun decât cel dinainte.
Textul de azi e un text despre construcție și maturizare și felul în care ne agățăm simțim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinții ei o construiesc de 18 ani încoace și despre dorința ei ca acest proces să continue.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.
==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârșesc inevitabil. Și există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.
De Sorana Stănescu
==================================
Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază și, când m-am trezit, am ieșit în curte. L-am văzut pe tata cu cotețul câinelui în brațe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. “Ne apucăm de casă”, a zis el.
Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)
În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.
Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).
Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.
Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.
Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)
Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)
Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esențială supraviețuirii (asta nu te scutește de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi și ne apucăm să punem în text informație cu lopata, bucuroși că am putut executa ceva lung.
Dar cineva trebuie să te citească și, ideal, să povestească și altora despre ce a citit. Și atunci trebuie să fii atent la structură. Și trebuie să gândești fiecare decizie și să poți justifica fiecare paragraf. Un text reușit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.
Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul și ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar țin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoția pe care o simt când povestești despre el. Încearcă să găsești o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viață, ci va fi și reprezentativă pentru poveste.
Așa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spațiu de mișcare. Mai multe despre structură și despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:
==================================
Cum mi-am structurat textul
De Georgiana Ilie
==================================
Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăiește într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.
Familia Pouzet Oprean călătorește în jurul lumii cu rulota. Un stil de viață plănuit pentru câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc și să învăț cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena și Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aș fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA și Canada. Și le-am urmărit călătoria prin Mexic și America Centrală. Așa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, și să citesc și să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Și pentru că e greu să construiești o relație de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informații, ci motivație. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viața lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinți sunt povestitori minunați. Și au văzut la mine și entuziasmul personal și pe cel profesional. Au avut încredere.
Am fost atât de copleșită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, așa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.
Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conținut. Și a venit cu soluția ca fiecare parte a poveștii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota ““ ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul și sfârșitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune ““ alesesem de la început vizita la fluturii monarh ““ apoi totul între cele două să fie secvențe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Și ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiți și fermecători; până și Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.
Am devenit, așadar, un povestitor omniscient. Așa am renunțat și la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.
Îmi place cum a evoluat textul, de la șirul de informații aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficiența fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit și ei la fel de entuziasmați de prietenii mei călători.
Draft 2:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun.
Draft 3:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 4:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 5:
Dan are astăzi 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Draft 6:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, gătește, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.