Din nou despre principiile jurnalismului

Când l-am cunoscut pe Vlad Petreanu, mi-am amintit cu plăcere de “The Elements of Journalism“, una dintre cele mai importante cărţi pe care le-am citit. După demisia Monicăi Iacob Ridzi, Petreanu le reaminteşte şi el jurnaliştilor de cele 10 principii ale profesiei, aşa cum au fost ele identificate de către The Committee of Concerned Journalists.

Le voi repeta şi eu mai jos, pentru că indifirent de ce se întâmplă cu profesia asta – din cauza crizei economice, orientărilor editoriale, Internetului, politicului – ele vor rămâne ca repere. Cea mai spectaculoasă perioadă din viaţa mea a fost cea în care am ajutat la ediţia a doua a acestei cărţi, făcând documentare şi interviuri alături de cei doi autori, Tom Rosenstiel şi Bill Kovach, care au fost şefii mei timp de un an în Washington, DC. O dată la două săptămâni vizitam împreună cu ei – sau cu alţi jurnalişti consacraţi – redacţii din toată America. Nu erau vremuri uşoare nici prin 2006-2007, când se întâmpla asta. Dar era mereu inspiraţional să vezi că după una-două ore de văicăreli despre starea profesiei, a redacţiei, a managementului, oamenii ăia îşi aminteau totuşi de ce fac ce fac.

Tolontan ştie de ce face ce face. Petreanu la fel. Mă întreb câţi dintre noi ceilalţi facem ce facem urmând decalogul de mai jos:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.

Încă ceva – vă ofer un fragment din introducerea cărţii, care vorbeşte despre nevoia oamenilor de a avea acces la jurnalism de calitate:

We need news to live our lives, to protect ourselves, bond with each other, identify friends and enemies. Journalism is simply the system societies generate to supply this news. That is why we care about the character of news and journalism we get: they influence the quality of our lives, our thoughts, and our culture. Writer Thomas Cahill, the author of several popular books on the history of religion, has put it this way: you can tell “the worldview of a people . . . the invisible fears and desires . . . in a culture’s stories.”

At a moment of revolution in communications, what do the stories we tell say about our worldview, our fears, desires, and values?

PS: Când m-am întors în România, prima mea dorinţă a fost să traduc această carte. Decanul unei facultăţi de jurnalism mi-a spus atunci că e prea americană. Bănuiesc ca asta înseamnă că e prea naivă, nu?

Tom Junod despre jurnalism, reguli şi poveşti

Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor şi nu jurnalist pentru că Junod are o relaţie ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înţeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte şi mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanţia unei experienţe memorabile şi unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficţiunea modernă să pară un simplu exerciţiu de imaginaţie.

N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ţinut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveştilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experienţa lecturii acestui discurs.

După ce terminaţi de citit, nu uitaţi să spuneţi cum a fost.

* Tom Junod s-a năcut în 1958 şi scrie în prezent pentru Esquire. A câştigat două National Magazine Awards şi a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiţi cu încredere şi textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieţii răi şi gura lui Hillary Clinton.

——————————————————–

Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009

Hello everyone.  Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.

You know, I have to admit, I’ve been agonizing over what to say here today.

Not because of a lack of anything to say, not because there’s not much to talk about, and not even because I didn’t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.

No, I’ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I’ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations – as I have always told myself that I have – my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am.  I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism – both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced.  But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit.  You could even say that I miss it pre-emptively.

Read more

Lectură de weekend: Naşterea unei voci

Din The New Yorkerun text despre naşterea săptămânalului The Village Voice, una dintre cele mai vechi “publicaţii alternative” americane. Mi-a plăcut modul în care îşi defineau direcţia politico-culturală şi publicul ţintă – căutând acea nişă rară şi riscantă, linia de demarcaţie între un produs comercial şi unul anti-sistem. Câteva exemple:

The literary Zeitgeist, I guess you’d call it, or Weltanschauung, around the Remo and the New School was the intellectual heritage of the Voice,” Fancher once said. That Weltanschauung was humanist and individualist; it was anti-relativist and anti-utopian. It was even, in some respects, conservative: it was reflexively suspicious of calls for change—part of the intellectual heritage of anti-totalitarianism. What the Voice was not was therefore as important as what it was. It was not a left-wing paper; it distanced itself from the Old Left and, later on, from the New. The editors were disaffected with liberalism, but the goal was to avoid ideology altogether. “The Nation, The New Republic, and Partisan were all boring,” as Fancher later put it. “Ideology bored us—not simply the Communist line but the antiCommunist line too.” (…)

Nor was the Voice an underground or countercultural paper. The idea was to make money (at least, not to lose it), and though the business side of the operation was fairly hopeless—[Norman] Mailer’s dad, Barney, was the first accountant; at one point, every member of the sales department was a poet—the founders worked hard to distribute the paper to newsstands all over the city.

(…)

[Jules] Feiffer’s characters were sometimes business types and politicians, but they were also sometimes caricatures of the sort of people one would imagine to be Voice readers—beatniks, lounge lizards, modern dancers. The hip was mocked as much as the square. This was also an attribute of the new comedy: it made fun of the establishment, but it was not antiestablishment. It was merely disillusioned, which is the place where all comedy begins and ends. “The beat generation,” Sahl used to say, “is a coffeehouse full of people expectantly looking at their watches waiting for the beat generation to come on.”

But which Feiffer characters were the real Voice readers? This touches on one of the coy mysteries of journalism, which is that the reader implied by a magazine’s interests and attitudes is rarely the magazine’s actual reader. If the actual Voice reader played the bongos or wore a leotard, the paper would not have lived for a year, because very few advertisers will pay to reach coffeehouse musicians and modern dancers. As McAuliffe explains, by the time the Voice began making money, in the mid-nineteen-sixties, the typical reader was thirty years old and had a median family income of $18,771 (about a hundred and twenty-five thousand dollars today). Almost ninety per cent of Voice readers had gone to college; forty per cent had done postgraduate work. Most had charge accounts at major department stores, such as Bloomingdale’s. Most owned stock. Twenty per cent were New Yorker readers. The Voice was the medium through which a mainstream middle-class readership stayed in touch with its inner bohemian. It was the ponytail on the man in the gray flannel suit.

(…)

The Voice was a model for two very different journalistic products. One was the alternative paper. The first of the alternative, or underground, papers was the Los Angeles Free Press, commonly called the Freep, which was founded in 1964 by Arthur Kunkin. Kunkin had been inspired by a single issue he had read of the Village Voice. “I liked the investigative articles, their length, the mixture of culture and community,” he said. What he did not like were the Voice’s politics—a kind of centrist liberalism. Kunkin despised liberals; his paper’s orientation was radical. Walter Bowart, one of the founders of the Voice’s crosstown rival, the East Village Other, which was started up during the New York newspaper strike of 1965, was more blunt. The Voice, he said, “was a straight old safe Democratic paper, what you get when a businessman and a psychiatrist go into journalism.”

Scurtă pledoarie pentru jurnalismul personal

Nu cred în “obiectivitate” jurnalistică. E un concept frumos, dar neînţeles, pompos ridicat la rang de standard (de netrecut). Prefer să-mi asum subiectivitatea. Nu numai în ce scriu, ci şi în ce aleg să notez când sunt pe teren şi chiar înainte de asta, în alegerea unui subiect. Asta pentru că sunt de părere că jurnalismul cel mai bun e personal. Nu doar personal, persoana I, eu eu eu, acest text este cu mine, despre mine. Ci şi personal, eu interpretez, filtrez, reacţionez la ce văd şi la ce se întâmplă în povestea pe care vreau să o spun. Şi nu, nu vorbesc de opinie.

Despre personal în jurnalism am mai scris când am vorbit de eseurile scurte. Mai sunt multe de spus, dar voiam azi să punctez două lucruri. În primul rând nişte vorbe de la Tom Junod, unul dintre autorii mei preferaţi, un scriitor care filtrează şi interpretează nemilos realitatea în articolele sale (două exemple: The Loved Ones şi The Terrible Boy)

I have a very personal take on journalism, derived from my insistence that journalism should be personal — indeed, that we’re only deceiving ourselves if we say that it’s not.  (…) I went out to LA, and something happened out there that I felt that I should talk about.

LA is a weird place for an epiphany, but somehow I keep having them out there, sometimes by force.  Indeed, I had never done a piece of nonfiction writing until I visited LA when I was just out of college and working as a salesman, and I got robbed, at gunpoint, in my hotel room.  I didn’t know nonfiction existed, and that plain experience demanded witness.  But after it was over, and I survived, I had no place to put the experience, except on paper, and so I wrote an account of the robbery.  I became the writer that I am today, thanks to a drug addict with a 45.

Îmi place mult cum sună: “that plain experience demanded witness”. De prea multe ori reporterii se întorc de pe teren doar cu nişte citate, considerând că lucrurile mişto care s-au întâmplat (personajul a căzut într-o groapă în timp ce curăţa curtea casei de frunze) sunt de spus la bere, nu de băgat în text. De ce nu? De ce să nu fie bucata pe care o scrii un răspuns la evenimentele pe care le-ai trăit ca reporter?

Mă întorc puţin la textele în care autorul e personaj principal (repet, personal nu înseamnă strict persoana I), dar povestea e spusă într-un fel care o face universală şi despre mult mai mult decât un eveniment banal. Aseară am ascultat unul dintre cele mai senzaţionale episoade din This American Life. (Vivian Gornick spune în “The Situation and the Story: The Art of Personal Narrative” că filtrul personal e bine înşurubat şi atunci când consumăm ceva şi că vom reacţiona cel mai puternic la o bucată de scriitură în momentele în care avem nevoie de anumite informaţii, concluzii, imagini în viaţa noastră.)

Îmi asum deci reacţia subiectivă la “Return to the Scene of the Crime” un episod care conţine o poveste şi trei eseuri (unul dintre ele muzical). Primul eseu este de hotărâre şi nesiguranţă, al doilea este despre procesul creativ şi nevoia de a-l desface în bucăţi pentru a-l înţelege, iar al treilea este despre schimbările prin care trece un om după moartea unui părinte. Şi bineînţeles – fiind vorba de TAL – toate sunt conforme cu numele episodului, poveşti despre oameni care s-au întors “la locul faptei” pentru a înţelege câte ceva despre cine sunt.

Personal. Şi touşi jurnalism. Şi incredibil de puternic.

Cum plătim şi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”

Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanţă. Am renunţat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ţinut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbeşte despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos şi nepretenţios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.

Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poţi face şi în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbeşte exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă şi care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).

Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:

Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul şi cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experienţa lui Marzorati, dar sunt întrebări şi mai grele în România, unde această formă e practicată constant – şi deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.

Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în aceşti doi ani. Am şi scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forţa evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deşi sunt convins că mult mai mulţi oameni citesc poveştile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.

Presupunând că unii dintre aceşti cititori sunt şi cititorii acestui blog, vă întreb (şi sper să aveţi cinci minute pentru feedback): aţi plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoţionant şi captivant – da, ca ficţiunea – realitatea în care trăim astăzi? Şi dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?

Şi încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulţi care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu ştiu că există (sugestie: cumpăraţi măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poţi ajunge la ei?

Vorba e ieftină. Jurnalistul e leneş.

De o săptămână citesc gazetarii români de seamă împungând cu condeiele (1, 2, etc.) despre ce înseamnă să faci meseria asta. Unii mai lucizi, alţii mai acizi, toţi preocupaţi de acelaşi fenomen: al omului-ziar, al gazetarului-brand, al celui care comentează, opinează, părerologeşte, face analize şi dă direcţie.

Acest tip de gazetar român o duce însă foarte bine. E plin de ei. Că nu toţi s-or adresa inteligenţei domnului Pleşu şi nu toţi or scrie bine, cum îşi doreşte dânsul, e mai degrabă o chestie de gust. Dar specia comentatorului nu e pe cale de dispariţie.

Specia reporterului însă da. Cititorii nu pleacă doar pentru că editorialiştii şi comentatorii şi-au pierdut credibilitatea, au uitat de deontologie sau mai ştiu eu ce. Pleacă pentru că vorba e ieftină, iar majoritatea jurnaliştilor români sunt leneşi. Preferă munca de birou celei de teren, fac documentare superficială şi scriu cu speranţa că vor ajunge şi ei, într-o bună zi, comentatori.

Un jurnalist bun e cel care e capabil să arate ce s-a întâmplat astăzi în lumea în care trăiesc. Şi o face scriind cu informaţii. Nu scriind bine şi împungând din condei.

Cum se face jurnalismul ăsta? Cam aşa. Sau aşa. Sau aşa.

A scrie e a scrie cu informaţii

Ne e greu să abandonăm ideea că poveştile spectaculoase ţin de „condei”. Nu-mi place cuvântul „condei”. De fapt, aş renunţa oricând la „condei” pentru „informaţii”. Poveştile jurnalistice bine spuse depind de informaţii. Iar „informaţii” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când şi ce părere aveţi dumneavoastră, sursa mea, despre asta?

Informaţiile – când vine vorba de poveşti – sunt mulţimea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificaţie, la acţiune, la dialog etc. Şi, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din „condei”.

Cursanţii mei pornesc zilele astea în căutarea unei poveşti (a doua, una care nu e despre ei) şi îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcţii. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-şi petrece nopţile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îţi spui. Dar care e semnificaţia? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esenţiale când evaluezi o poveste.

Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează şi ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. Înţelege-l. Observă-l. Şi poate vei afla că e în divorţ. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e linişte în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acţiune. Vei găsi tensiune. Şi vei găsi şi semnificaţie în povestea acestui om aparent mic.

Informaţiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiţi. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei şlefui. Şi ici-colo, vei pune nişte floricele.

Meşteşugăreşte. Dă-l încolo de condei.

Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăţi la birou, prin exerciţiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aştepta povestea ideală, pentru că nu-ţi va pica în poală. Caută oameni, intră în viaţa lor, adună informaţii. Şi apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat şi capul de la gândit, pune şi nişte condei. După gust.

Cele 10 elemente ale jurnalismului

Am avut ieri ocazia să-l cunosc pe Vlad Petreanu, un jurnalist pe care-l respect şi care produce una dintre puţinele emisiuni de reportaj TV din grila televiziunilor comerciale (probabil cea mai jurnalistică dintre ele). Ascultându-l pe Vlad povestind despre cariera lui şi tinerii pe care i-a angajat (sau, mai degrabă, nu) mi-am amintit una din marile tragedii ale jurnalismului românesc, una la care am ales să nu mă mai gândesc de ceva vreme. E vorba de lipsa unei direcţii profesionale. Nu vorbim de deontologie şi alte cuvinte care par a-şi fi pierdut sensul, ci de răspunsul la o întrebare relativ simplă: ce e şi cu jurnalismul ăla? Care e scopul lui? Şi de ce îl facem?

Mai jos sunt cele 10 elemente ale jurnalismului, aşa cum le-au identificat minunaţii Bill Kovach şi Tom Rosenstiel în deja clasicul volum The Elements of Journalism.

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un forum pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.

Ce e jurnalismul narativ?

Poate unii dintre voi v-aţi întrebat care e treaba cu forma de jurnalism căreia îi este dedicat (în mare parte) acest blog. Ce e jurnalismul narativ?

La cursul pe care l-am predat am evitat o definiţie strictă pentru ca să nu împachetez conceptul într-o cutie. Chiar şi alegerea numelui de jurnalism narativ a fost una circumstanţială – aveam nevoie de un nume pentru curs şi l-am ales pe ăsta din multe altele. Pentru că jurnalismul narativ are multe nume.

Uitaţi doar o scurtă înşiruire de concepte similare (în limba engleză pentru că după mine americanii sunt meşterii acestei forme): narrative journalism, literary journalism, new journalism, creative nonfiction, nonfiction narrative, immersion journalism, intimate journalism, literary nonfiction.

Aş putea continua. Pentru mulţi practicanţi, conceptele de mai sus exprimă aceeaşi idee. Cum îi spui e o chestie de decizie.

Eu susţin că nu contează cum îi spui. Şi nu e important să-l defineşti – nu înainte de a citi şi de a te pierde în el. Fără să îl experimentezi (adică fără să-l citeşti) nu-l vei înţelege.

Dar pentru că acest blog se vrea un instrument de popularizare a formei, am să punctez totuşi nişte caracteristici ale acestui tip de jurnalism. Deci, ce e jurnalismul narativ?

Dacă tot nu v-aţi lămurit, nu vă faceţi probleme. Vor urma numeroase exemple.

PS: Citiţi şi scurta prezentare a lui Mark Kramer, fostul director al Nieman Program on Narrative Journalism de la Harvard.

Despre nevoi si motive

Nu ma asteptam la o reactie atat de rapida (si de pozitiva) la blog. Chiar contam pe o lipsa de interes (din necunostiinta, desigur) pana finalizez scheletul. Nu exista un semn mai clar de BETA decat doua link-uri catre WordPress. Dar ma bucur ca e un subiect interesant.

Vreau sa va atrag atentia asupra a doua reactii care m-au cucerit. Le-am spus cursantilor mei (nu le pot spune studenti) ca e important sa stie de ce vor sa scrie si ca e important sa-si defineasca relatia cu scrisul. E la fel de important sa aiba putine idei fixe despre asta, pentru ca esti mereu un invatacel al acestui mestesug. Pana la o anumita varsta (sa zicem 23-24, desi uneori merge mult mai departe) multi dintre cei care scriu au impresia ca sunt darul lui Dumnezeu. Nimeni nu scrie ca ei. Nimeni nu are ideile lor. Nimeni nu are duritatea lor. Nimeni nu are dreptul sa-i editeze. Ba mai mult, cu siguranta nu e nimic de editat la ce au scris. (Uitati, spre exemplu, una din cele mai pline de sine scrisori de intentie pe care le-am vazut vreodata. E instructiva pentru ca ne aminteste atitudinea cu care am pornit la drum. Pacat ca editorii au raspuns la fel.).

Nu e nimic rau in atitudinea asta. Am avut-o si eu si au avut-o multi din cei pe care ii cunosc. Eu am avut nevoie de ea ca sa-mi gasesc curajul de-a scrie (ceva, orice, dbrom.ro). Am renuntat la ea cand mi-am dat seama ca ce produceam nu arata decat frica. Voi dezvolta ideea asta pe viitor; ce vreau sa spun acum e ca e important din, cand in cand, sa scrii putin despre cum scrii, de ce scrii si ce-ai vrea sa scrii. “Writing is thinking”, spun multi dintre marii jurnalisti americani. E un proces haotic de limpezire a gandurilor.

Vreau sa va arat doua exemple de gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aştept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar – pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiţia unui scriitor în accepţiunea mea).”

Stephen King spune in ultimele randuri din On writing (da, voi face un review): “Writing is magic, as much the water of life as any other creative art. The water is free. So drink.” E gratis. Nu trebuie nimeni sa-ti puna mana in cap si sa te numeasca “scriitor” sau “jurnalist” sau mai stiu eu ce. Mai spune Dan:

Vreau să-mi spun poveştile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine şi pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înţeleg mai bine lumea şi scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau şi că încă mai am speranţe.

Pentru că scrisul se dovedeşte, pe măsură ce-mi consum relaţia cu el, o artă care ţine la fel de mult de inspiraţie, talent şi imaginaţie cât şi de muncă şi perseverenţă. Am terminat-o cu primul şi singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reuşit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă şi m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira… Dar este doar începutul. Trebuie să fie.

Mi-a placut de asemenea postul lui Eddie Tone, redactorul-sef de la FHM. Il stiu pe Eddie de vreo 7 ani si chiar daca nu vorbim prea mult, ne intelegem indeajuns incat sa pastram o colaborare. Actualmente scriu un textulet pe luna pentru ei – cel mai des mini-eseuri personale – oarecum diferite ca abordare de restul revistei. Pe langa niste ganduri despre scris ca exercitiu, Eddie (care in prezent finiseaza niste scrieri mai lungi) face publice gandurile sale despre ce ne face sa scriem.

Scriem pentru că suntem trişti. Scriem pentru că ne-a impregnat parfumul fericirii. Scriem pentru că iubim şi simţim nevoia să spunem lumii despre ce formă au stelele. Scriem pentru că urâm şi nu găsim pe loc debuşeul direct pentru a scoate negreala din noi. Scriem pentru că avem nevoie de cuvinte atunci când cuvintele se aglomerează în sufletul nostru. Scriem pentru că respirăm idei şi nu avem cui să le spunem cu voce tare. Scriem pentru că nimeni nu ne crede sau pentru că ne cred atât de mulţi încât ne dorim să ne creadă o lume întreagă. Scriem pentru că vrem să ne citească cei de lângă noi, să ne laude sau să ne înjure.

CS Lewis a spus ca citim ca sa descoperim ca nu suntem singuri. Eu scriu ca sa descopar ca nu sunt singur. Voi?

← Previous PageNext Page →