Învăţăturile lui Andrei Gheorghe

Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învăţăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr şi alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzaţia pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea şi stătea mai mult prin casă.

Contrastul dintre ce vedeam şi ce auzeam era aiuritor:

E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe și glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.

Acum, după ultima păţanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, şi după ce am citit şi interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent şi împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecăţii patronilor şi publicului.

Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:

Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună ţara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n‑am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.

Citiţi mai departe textul rezultat din acea întâlnire şi, dacă nu v-aţi săturat, citiţi şi învăţăturile. Ambele texte le găsiţi aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.

Lecţia de libertate

Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)

La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuieşte în Bucureşti. Nişte shot‑uri de grappa i‑au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliţie care l‑a ţinut la faţa locului în jur de 40 de minute, fără să‑i dea amendă.

În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat şi fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susţinea că Gheorghe a înjurat şi a scuipat un poliţist. În acea seară, Gheorghe nu şi‑a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.

La scurt timp după, Poliţia a declarat că agenţii n‑au fost înjuraţi şi scuipaţi. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună şi ceva în urmă se lăudase că îl va trimite să‑i conducă noul post din Italia, l‑a pus pe liber. N‑a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr‑un trust mare. Mai plecase şi din Pro şi mai apoi din Antene şi, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.

Gheorghe avusese mereu alternative.

Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o „trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu ştie.

„Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într‑o zi înăbuşitoare de iulie. „E ca şi cum ţi‑ar fi dispărut dorinţa de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât să‑mi fi produs o reacţie de scârbă. E copilărească – hai să fim serioşi. Copiii se supără şi se enervează. Îşi pun palma în fund şi îşi iau jucăriile şi pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem şi noi prin astfel de perioade.”

Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureştiul de la stadionul Ghencea, prin Giuleşti, până la Piaţa Presei. E prânz şi Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu şi o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe şi glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Şi are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon şi mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic şi cum să zic şi fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.

Pe parcursul a două ore se va aprinde şi mai tare şi, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane şi contrează invitaţi. Dar acum, în primele 20 de minute de discuţie, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care‑l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.

„Sunt puţin incoerent”, concluzionează el şi se ridică de pe fotoliul‑pat să‑şi caute bricheta. Se întoarce cu ea şi o aşază lângă pachetul de Rothmans original pe care‑l va înlocui cu altul la mijlocul discuţiei. „Am o stare în care nu‑mi place nimic. E ca şi cum nu mi‑ar plăcea nimic în toată ţara şi, peste toate, aş pune şi experienţele mele personale relativ recente şi nu mi‑ar plăcea de două ori pe atâta.”

Acolo, în camera puţin întunecată, realizez că îmi doresc să ştiu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Şi realizez că nu sunt singurul. Şi voi vreţi să ştiţi. Toţi vrem. Asta întreabă lumea când aude că m‑am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred şi cei care trăiesc fără speranţă, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Aşa agresiv cum îl ştim. Nesimţit. Duşmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, şi noi credeam odată cu el. Deocamdată n‑are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber şi fără angajamente, cum îi şade bine unui provocator.

„Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. „Şi stau şi mă gândesc – în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”

Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de faţă nu vede nimic distractiv pe o piaţă crispată, unde nimeni nu riscă şi fiecare canal uzează şi abuzează de aceleaşi formate, formule şi nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracţie.

„E ca şi cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca şi cum n‑am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naţie de pe pământ. Eram poleiţi cu aur şi absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieşit. Şi chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne‑am întors exact în istoria românească.”

Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne‑a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, şi Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mişcă.

„Eu aş putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. „Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Şi, probabil, dacă mă uit pe piaţă consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”

Ce diferă?

„E 2008. E 2.0.”

Cum?

„Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot şi ei să schimbe împreună ţara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproşează faptul că n‑am continuat şi că nu mai fac şi că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer şi de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Şi, astăzi, lor le e dor de ce‑au simţit atunci. Şi atunci ei zic: Gheorghe nu mai e şmecher. Noi nu mai suntem şmecheri.”

Şi mai e loc de un Gheorghe?

„Nu. Nu, pentru că suntem în ţara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”

Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de‑a continua. Nu e o declaraţie de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu‑şi repete emisiunile şi ideile – oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generaţie întreagă – întâi pe valul optimismului post‑electoral din 1996 şi, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.

În acele momente s‑au simţit oamenii lui Gheorghe – mulţi dintre noi –, mulţi care am uitat principiile programului lui de auto‑guvernare: „Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, eşti agresiv, puternic, îţi urmezi discursul, eşti atent la ce zici că te cafteşti cu celălalt pentru putere. Tam‑tam‑tam. Ăsta era discursul. Atenţie la argument. Ascultă‑l pe celălalt. Şi curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta aşteptau, să bea paharul ăsta. OK, s‑au răcorit niţel, şi? Căldură mare în continuare. N‑au pus aer condiţionat. N‑au schimbat casa. Au băut sucul, s‑au răcorit şi acum se văicăresc şi zic iarăşi că‑i prea cald.”

Nu e datoria unei personalităţi media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiţionat. Dacă n‑are chef s‑o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaştem, mulţi dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Şi ce? E treaba lui?! Pe el l‑a ajutat cineva? A venit din Constanţa cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat şi a primit şuturi în fund şi acum e liber şi împăcat cu sine.

De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, foloseşte‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o foloseşte. D‑asta n‑are nevoie de noi.

Avanpremieră Esquire 09.09

preview ESQ 09.09

În două săptămâni veţi găsi în Esquire un articol despre această femeie – deocamdată secretă. Picioarele din dreapta sunt ale fotografului.

PS: Azi e ziua ei.

Facerea de lucruri

Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.

================

Facerea de lucruri

Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie – atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuieşte săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică şi căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunaţi banii, Oana să afle cât costă machiajul şi coafura şi să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au şi exemple de pe YouTube).

Listele le ţine şi le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curăţorie chimică, persoane cu care vreau să ţin legătura, someday maybe.

Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune şi arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine – una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viaţă şi muncă inventat şi patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat şi nu-şi aminteşte ce ai de făcut într-un anumit moment (ţi s-a terminat cerneala la imprimantă şi totuşi treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) şi nici nu prioritizează o listă de acţiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzaţia că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, şi că totul trebuie să se întâmple ACUM. „E un inventar complet al tuturor angajamentelor faţă de tine şi de cei din jur”.

Succint, GTD-ul e o succesiune de paşi. Primul e colectarea şi descărcarea lucrurilor care-ţi stau pe cap – atât cele pe care vrei să le faci azi cât şi cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani – într-un loc în care ştii că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi şi să revizuieşti. Ultimul pas e execuţia.

Vetrici are 27 de ani şi foloseşte sistemul de patru, iar descărcatul şi organizatul au devenit automatisme – acum ştie mereu ce trebuie să execute şi când. E brunet, are sprâncene stufoase şi conformaţia de vrej a unui informatician – un om „IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeţ. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova şi locuieşte în România de la 18 ani. A moştenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deşi n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinaţia calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende şi hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, ştiu că ce se înregistrează în GTD-ul lui – activităţi, promisiuni, nevoi–, se va face.

GTD îi permite un „control relaxat” – atât la muncă, cât şi în viaţa personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi aminteşte să-şi ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo – nu cu mintea ocupată de o senzaţie nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citeşte în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).

Aşa şi-a găsit timp să bifeze şi lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaş, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înfiinţarea unei trupe, scubadving şi predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuţie în vară.

Oameni optimişti şi poveştile lor

Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu şi Evensys. Tema e generală – şi generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea nişte inspirat de prestat.

Acest post e legat doar tangenţial de eveniment şi e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoş Bucurenci, Bobby Voicu şi Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspiraţii similare cu ale conferinţei – să inspire oamenii la acţiune.

Mai jos găsiţi spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcaţi articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.


Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Roald Aron.

Dragoş Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.

BobbyVoicu_spread Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.

eok_spread
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuţ.

Esquire de iulie-august ’09

ESQCover_Iulie09

Buzdugan şi Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris şi eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu munceşte.

Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală şi am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o maşină sedentară care pufăie şi se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu şi inventatorul conceptului Cardio-Mix.

Vă mai recomand şi textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din Bucureşti.

Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiţi mai jos:

Moisescu_Spread

Dragomir_Spread

Soldatei_Spread

Tom Junod despre jurnalism, reguli şi poveşti

Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor şi nu jurnalist pentru că Junod are o relaţie ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înţeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte şi mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanţia unei experienţe memorabile şi unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficţiunea modernă să pară un simplu exerciţiu de imaginaţie.

N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ţinut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveştilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experienţa lecturii acestui discurs.

După ce terminaţi de citit, nu uitaţi să spuneţi cum a fost.

* Tom Junod s-a năcut în 1958 şi scrie în prezent pentru Esquire. A câştigat două National Magazine Awards şi a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiţi cu încredere şi textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieţii răi şi gura lui Hillary Clinton.

——————————————————–

Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009

Hello everyone.  Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.

You know, I have to admit, I’ve been agonizing over what to say here today.

Not because of a lack of anything to say, not because there’s not much to talk about, and not even because I didn’t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.

No, I’ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I’ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations – as I have always told myself that I have – my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am.  I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism – both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced.  But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit.  You could even say that I miss it pre-emptively.

Read more

Nopţi la televizor

Discuţia despre calitatea televiziunii din România mi-a amintit de un experiment pe care l-am făcut în ianuarie 2008 pentru Esquire –  o săptămână de holbat la televizor, de la 11 seara la 5 dimineaţa. N-am intenţionat să fac critică, doar o zapare nesănătoasă printre posturile româneşti.

Recitind textul îmi dau seama că experimentul ar da alte rezultate astăzi, când programul TV de după 11 e mult mai aglomerat cu isterie decât pe-atunci, când încă nu existau Capatos ori Lazarus. Doar Elodia.

Click pe imagine să descărcaţi textul în format PDF.

Telecomandat_Spread

Terminalul sosiri

Cât de simplă şi de eficientă poate fi uneori scriitura de revistă. Integral, mai jos, un textuleţ de Chris Jones din Esquire-ul american de iulie:

Arrivals at the Airport: An Idea for Our Time

I was on a bit of a bad run a little while ago, mostly because I’d grown to hate people and airports, people in airports most of all. That was until I was in Toronto, probably my least favorite airport after Newark, standing in the security line, in my stupid socks, my belt lost somewhere in the machine. There was a girl behind me. She had made some joke when we were undressing — I can’t remember it, exactly, but it was more conversation than I’d been looking for, and I’d just smiled, fakely, and gone back to being mad at the world. It was only after we were through to the other side and gathering our things that I glanced back at her and realized she was crying, not just a little bit. She was a girl in tears in the middle of this awful, antiseptic place. I’m pretty sure it wasn’t because I didn’t laugh at her joke. I’m pretty sure it was because she had just kissed goodbye someone she loved, maybe for the last time. Normally I would have just picked my keys and coins out of the tray, but that morning I reached out behind me and put a hand on her arm before I walked away.

It was the shortest of connections, but it was enough. I waited for my flight that morning and never once wished gone the time. I sat there and remembered those years when I had been an optimist, honest and true, and when I’d been hopeful, and when I’d loved people I didn’t even know existed. And I remembered when airports for me were gateways, opportunities, the places from which the best days of my life were launched. There was a time when I loved airports the way other people love churches, coming together under glass and high ceilings so that they might be released. I remembered especially waiting for my wife at the airport in Paris early one morning, back when she was my new girlfriend, the sun only just coming up in our lives together, and I remembered how excited I was when she appeared through the orange glow behind the sliding doors with her bags on a trolley. That’s when I knew everything I needed to know, and I’d forgotten all about it in my rage and my rush.

Now, whenever I can, I go early for my flights and confuse my taxi drivers by asking them to drop me off at Arrivals. I pick up a drink and a magazine for the lulls, put on my headphones — Explosions in the Sky works well — and I watch people begin again. I watch them come off their long flights and I see their tired faces light up, their hearts explode, their knees buckle, their eyes close. Sometimes I want to ask them what they mean to each other, but most of the time it’s not hard to tell. I’m not ashamed to admit I wobbled when I saw a boy and a girl hug each other in Los Angeles, and when two daughters ran to their father and each grabbed a leg in Orlando, and when a son with a giant backpack and a summerlong beard fell into the arms of his tearful mother in Boston. Every time I see emotions so familiar in the faces of strangers, I’m rescued from today, from all of our modern sins and plagues, again and again and again, brought back to those moments in my own life when I knew in my chest that everything would be okay, like the moment just before I hugged my wife in Paris, and the moment just after I let go of that girl in Toronto.

Esquire de iunie ’09

coveriunie09

Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce şi de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat şi eu să spun ceva la rubrica de film, şi anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaţilor care se înţeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam aşa:

“Anii ’90 i-au aparţinut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămaşa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent şi ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poţi pune mâna pe el.

Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Îşi ţine de obicei cămaşa în pantaloni şi e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-şi confruntă potenţiala lipsă de testosteron.

Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiţi Esquire-ul de iunie.

Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aş folosi “datorie”.

E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front şi înapoi acasă” (de Andreea Lupu) şi “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simţul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniştit apele, merită sa ne întoarcem puţin asupra lui ca să încercam o definiţie pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.

Textul care imi este cel mai drag din ediţia asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din Galaţi, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în faţa unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – şi sper din tot sufletul să funcţioneze pentru că nu sunt multe subiectele care îţi permit să încerci aşa ceva.

Mai sunt şi alte articole care merita citite şi care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).

Orice-sat, România

Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an şi textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Şinca Nouă, un sat din judeţul Braşov care nu crede în românescul “da-mi şi mie”. Începutul sună aşa:

Dumitru Flucuş deschide uşa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase şi mape de tot felul. În colţ, o măsuţă rotundă e plină de suluri de hârtie cu schiţe, hărţi, planuri. La fel şi scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ şi-a plănuit acţiunile. Flucuş se aşază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Şinca Nouă, judeţul Braşov.

Pentru şoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgăraşul de Râşnov, Şinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săseşti cu porţi mari de lemn şi ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte şi de alta a şoselei ce trece prin depresiunea Făgăraşului şi taie Munţii Perşanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un şofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puţin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case şi 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ şi fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găseşti pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Naţional de Statistică, sunt împărţite între 2.854 de comune şi în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.

Restul aici.

← Previous PageNext Page →