Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învățăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr și alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzația pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea și stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam și ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima pățanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, și după ce am citit și interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent și împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecății patronilor și publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiți mai departe textul rezultat din acea întâlnire și, dacă nu v-ați săturat, citiți și învățăturile. Ambele texte le găsiți aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecția de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot”‘uri de grappa i”‘au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliție care l”‘a ținut la fața locului în jur de 40 de minute, fără s㔑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susținea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un polițist. În acea seară, Gheorghe nu și”‘a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliția a declarat că agenții n”‘au fost înjurați și scuipați. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite s㔑i conducă noul post din Italia, l”‘a pus pe liber. N”‘a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr”‘un trust mare. Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o “trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu știe.
“Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într”‘o zi înăbușitoare de iulie. “E ca și cum ți”‘ar fi dispărut dorința de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât s㔑mi fi produs o reacție de scârbă. E copilărească ““ hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul Ghencea, prin Giulești, până la Piața Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitați. Dar acum, în primele 20 de minute de discuție, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care”‘l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
“Sunt puțin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul”‘pat s㔑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care”‘l va înlocui cu altul la mijlocul discuției. “Am o stare în care nu”‘mi place nimic. E ca și cum nu mi”‘ar plăcea nimic în toată țara și, peste toate, aș pune și experiențele mele personale relativ recente și nu mi”‘ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puțin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreți să știți. Toți vrem. Asta întreabă lumea când aude că m”‘am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranță, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimțit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n”‘are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
“Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. “Și stau și mă gândesc ““ în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de față nu vede nimic distractiv pe o piață crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracție.
“E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n”‘am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită nație de pe pământ. Eram poleiți cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne”‘am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne”‘a adus unde suntem azi ““ în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mișcă.
“Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. “Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piață consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
“E 2008. E 2.0.”
Cum?
“Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce”‘au simțit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
“Nu. Nu, pentru că suntem în țara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de”‘a continua. Nu e o declarație de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu”‘și repete emisiunile și ideile ““ oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generație întreagă ““ întâi pe valul optimismului post”‘electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s”‘au simțit oamenii lui Gheorghe ““ mulți dintre noi ““, mulți care am uitat principiile programului lui de auto”‘guvernare: “Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îți urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam”‘tam”‘tam. Ä‚sta era discursul. Atenție la argument. Ascult㔑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s”‘au răcorit nițel, și? Căldură mare în continuare. N”‘au pus aer condiționat. N”‘au schimbat casa. Au băut sucul, s”‘au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși c㔑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalități media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiționat. Dacă n”‘are chef s”‘o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulți dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l”‘a ajutat cineva? A venit din Constanța cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine.
De ce să ne”‘ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește”‘o. Gheorghe ăsta ““ indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurți ““ o folosește. D”‘asta n”‘are nevoie de noi.
Avanpremieră Esquire 09.09
În două săptămâni veți găsi în Esquire un articol despre această femeie – deocamdată secretă. Picioarele din dreapta sunt ale fotografului.
PS: Azi e ziua ei.
Facerea de lucruri
Articol apărut în numărul de mai 2009 al Esquire. Relevant în perioade de “îngropare” sub proiecte.
================
Facerea de lucruri
Marius Vetrici are multe de făcut până la nunta din septembrie ““ atâtea încât are nevoie de două liste separate pe care le revizuiește săptămânal. Recent, una dintre ele, cea cu lucruri care depind de el, includea: analizat oferta de fotografi, găsit tort, vorbit la biserică și căutat în Gmail-ul Oanei (logodnica), datele de contact ale DJ-ului. A doua listă, cea cu lucruri care necesită participarea altora, includea: decis în ce vor fi adunați banii, Oana să afle cât costă machiajul și coafura și să selecteze împreună o melodie pentru dansul mirilor (au și exemple de pe YouTube).
Listele le ține și le bifează în Outlook, alături de peste 20 de alte liste cu nume precum: la birou, acasă la PC, la curățorie chimică, persoane cu care vreau să țin legătura, someday maybe.
Vetrici, managing partner la SoftMentor, o firmă care crează programe de gestiune și arhivare, e bine organizat. Atât de organizat încât avea pe birou o listă cu două întrebări pentru mine ““ una referitoare la cursul de jurnalism pe care-l predau. Vetrici subscrie principiilor Getting Things Done (GTD), un sistem de productivitate în viață și muncă inventat și patentat de David Allen. GTD se bazează pe un principiu simplu: creierul uman e dezordonat și nu-și amintește ce ai de făcut într-un anumit moment (ți s-a terminat cerneala la imprimantă și totuși treci nepăsător pe lângă raftul cu consumabile) și nici nu prioritizează o listă de acțiuni, generând stres. GTD l-a scăpat pe Vetrici de senzația că are sute de lucruri de făcut, că toată lumea vrea ceva, și că totul trebuie să se întâmple ACUM. “E un inventar complet al tuturor angajamentelor față de tine și de cei din jur”.
Succint, GTD-ul e o succesiune de pași. Primul e colectarea și descărcarea lucrurilor care-ți stau pe cap ““ atât cele pe care vrei să le faci azi cât și cele pe care vrei să le faci peste 10 de ani ““ într-un loc în care știi că vei căuta, fie pe hârtie, fie pe calculator. Apoi trebuie să ierarhizezi, să organizezi și să revizuiești. Ultimul pas e execuția.
Vetrici are 27 de ani și folosește sistemul de patru, iar descărcatul și organizatul au devenit automatisme ““ acum știe mereu ce trebuie să execute și când. E brunet, are sprâncene stufoase și conformația de vrej a unui informatician ““ un om “IF-THEN-ELSE”, cum se descrie glumeț. S-a născut în Ucraina, a crescut în Moldova și locuiește în România de la 18 ani. A moștenit spiritul de organizare de la mama lui, profesoară de pian, care deși n-avea un sistem, avea liste: de cumpărături, de împachetat, de cadouri. Înainte să treacă la combinația calculator-telefon, Vetrici a lucrat cu agende și hârtie. Prietenii, chiar dacă-l iau peste picior uneori, știu că ce se înregistrează în GTD-ul lui ““ activități, promisiuni, nevoi”“, se va face.
GTD îi permite un “control relaxat” ““ atât la muncă, cât și în viața personală. Dacă e la firmă, bifează tot ce e de bifat acolo. Acasă la fel. Când e la magazin, lista de cumpături pentru casă îi amintește să-și ia un bec nou. Iar când e la bere, chiar e acolo ““ nu cu mintea ocupată de o senzație nedefinită de nefăcut. Pe lângă domesticirea stresului, Vetrici spune că GTD-ul l-a făcut mai productiv: fiecare fereastră mică de timp e folosită la maxim (citește în drum spre muncă, scrie mailuri între două întâlniri).
Așa și-a găsit timp să bifeze și lucruri de pe someday maybe: cumpărat aparat foto meseriaș, început blog de antreprenor, luat cursuri de dans. Pe lista a rămas înființarea unei trupe, scubadving și predarea unui curs de GTD, o idee care va ajunge în stadiul de execuție în vară.
Oameni optimiÅŸti ÅŸi poveÅŸtile lor
Săptămâna asta vorbesc la Optimism 2009, un eveniment organizat de Cristi Manafu și Evensys. Tema e generală – și generoasă -, iar vorbitorii cred că vor avea niște inspirat de prestat.
Acest post e legat doar tangențial de eveniment și e o trimitere la lectură. Patru dintre vorbitori – Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu și Emi Gal – au fost subiectele unor texte extinse în Esquire, articole cu aspirații similare cu ale conferinței – să inspire oamenii la acțiune.
Mai jos găsiți spread-urile de deschidere ale acestor texte. Click pe imagini ca să descărcați articolul în format PDF. Design de Raymond Bobar.
Cosmin Alexandru. Publicat în aprilie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Roald Aron.
Dragoș Bucurenci. Publicat în octombrie 2008. Text de Cristian Lupșa. Fotografii de Alex Gâlmeanu.
Bobby Voicu. Publicat în iulie 2008. Text de Simina Mistreanu. Fotografii de Camil Dumitrescu.
Emi Gal. Publicat în iulie 2008. Text de Gabriel Dobre. Fotografii de Cosmin Bumbuț.
Esquire de iulie-august ’09
Buzdugan și Morar sunt coperta numărului de iulie-august al Esquire-ului românesc, un cover story scris de Ani Sandu. Am scris și eu două texte mai lungi pentru acest număr, primele de la cel despre Mihaela Rădulescu. Unul este despre Andi Moisescu, bărbatul ocupat, muncitor, care spune că se joacă, nu muncește.
Al doilea este un experiment – am fost o lună la sală și am lucrat cu un antrenor personal ca să-mi pornesc corpul, o mașină sedentară care pufăie și se chinuie. M-a ajutat Mihai Dragomir, un expert în domeniu și inventatorul conceptului Cardio-Mix.
Vă mai recomand și textul Ancăi Rusu despre luptele sângeroase duse săptămână de săptămână de către comunitatea Warhammer din București.
Imaginile spread-urilor de deschidere ale acestor texte le găsiți mai jos:
Tom Junod despre jurnalism, reguli ÅŸi poveÅŸti
Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor și nu jurnalist pentru că Junod are o relație ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înțeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte și mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanția unei experiențe memorabile și unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficțiunea modernă să pară un simplu exercițiu de imaginație.
N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ținut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveștilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experiența lecturii acestui discurs.
După ce terminați de citit, nu uitați să spuneți cum a fost.
* Tom Junod s-a năcut în 1958 și scrie în prezent pentru Esquire. A câștigat două National Magazine Awards și a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiți cu încredere și textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieții răi și gura lui Hillary Clinton.
——————————————————–
Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009
Hello everyone. Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.
You know, I have to admit, I”™ve been agonizing over what to say here today.
Not because of a lack of anything to say, not because there”™s not much to talk about, and not even because I didn”™t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.
No, I”™ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I”™ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations ““ as I have always told myself that I have ““ my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am. I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism ““ both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced. But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit. You could even say that I miss it pre-emptively.
Nopţi la televizor
Discuția despre calitatea televiziunii din România mi-a amintit de un experiment pe care l-am făcut în ianuarie 2008 pentru Esquire -Â o săptămână de holbat la televizor, de la 11 seara la 5 dimineața. N-am intenționat să fac critică, doar o zapare nesănătoasă printre posturile românești.
Recitind textul îmi dau seama că experimentul ar da alte rezultate astăzi, când programul TV de după 11 e mult mai aglomerat cu isterie decât pe-atunci, când încă nu existau Capatos ori Lazarus. Doar Elodia.
Click pe imagine să descărcați textul în format PDF.
Terminalul sosiri
Cât de simplă și de eficientă poate fi uneori scriitura de revistă. Integral, mai jos, un textuleț de Chris Jones din Esquire-ul american de iulie:
Arrivals at the Airport: An Idea for Our Time
I was on a bit of a bad run a little while ago, mostly because I’d grown to hate people and airports, people in airports most of all. That was until I was in Toronto, probably my least favorite airport after Newark, standing in the security line, in my stupid socks, my belt lost somewhere in the machine. There was a girl behind me. She had made some joke when we were undressing “” I can’t remember it, exactly, but it was more conversation than I’d been looking for, and I’d just smiled, fakely, and gone back to being mad at the world. It was only after we were through to the other side and gathering our things that I glanced back at her and realized she was crying, not just a little bit. She was a girl in tears in the middle of this awful, antiseptic place. I’m pretty sure it wasn’t because I didn’t laugh at her joke. I’m pretty sure it was because she had just kissed goodbye someone she loved, maybe for the last time. Normally I would have just picked my keys and coins out of the tray, but that morning I reached out behind me and put a hand on her arm before I walked away.
It was the shortest of connections, but it was enough. I waited for my flight that morning and never once wished gone the time. I sat there and remembered those years when I had been an optimist, honest and true, and when I’d been hopeful, and when I’d loved people I didn’t even know existed. And I remembered when airports for me were gateways, opportunities, the places from which the best days of my life were launched. There was a time when I loved airports the way other people love churches, coming together under glass and high ceilings so that they might be released. I remembered especially waiting for my wife at the airport in Paris early one morning, back when she was my new girlfriend, the sun only just coming up in our lives together, and I remembered how excited I was when she appeared through the orange glow behind the sliding doors with her bags on a trolley. That’s when I knew everything I needed to know, and I’d forgotten all about it in my rage and my rush.
Now, whenever I can, I go early for my flights and confuse my taxi drivers by asking them to drop me off at Arrivals. I pick up a drink and a magazine for the lulls, put on my headphones “” Explosions in the Sky works well “” and I watch people begin again. I watch them come off their long flights and I see their tired faces light up, their hearts explode, their knees buckle, their eyes close. Sometimes I want to ask them what they mean to each other, but most of the time it’s not hard to tell. I’m not ashamed to admit I wobbled when I saw a boy and a girl hug each other in Los Angeles, and when two daughters ran to their father and each grabbed a leg in Orlando, and when a son with a giant backpack and a summerlong beard fell into the arms of his tearful mother in Boston. Every time I see emotions so familiar in the faces of strangers, I’m rescued from today, from all of our modern sins and plagues, again and again and again, brought back to those moments in my own life when I knew in my chest that everything would be okay, like the moment just before I hugged my wife in Paris, and the moment just after I let go of that girl in Toronto.
Esquire de iunie ’09
Înainte de a-l lăsa pe Gabi Dobre, senior editor Esquire, să vă spună ce și de ce merită citit în acest număr, vreau să spun că am apucat și eu să spun ceva la rubrica de film, și anume că Paul Rudd e rege în lumea bărbaților care se înțeleg mai bine cu femeile decât cu partenerii de bere. Teza mea părtinitoare sună cam așa:
“Anii “™90 i-au aparținut lui John Cusack care, indiferent de cât de drăgăstos era, avea angoase. Era un bărbat de încredere, dar cămașa scoasă din pantaloni trăda nostalgie pentru libertate. Apoi a venit Matthew McConaughey, arogantul cu bronz permanent și ciungă în gură, bărbatul-animal ce trebuia îmblânzit ca să poți pune mâna pe el.
Rudd n-are nici nostalgii, nici bronz permanent. Își ține de obicei cămașa în pantaloni și e tipul pe care femeile îl duc fără jenă acasă de sarbători. Comicul în personajele lui recente vine nu atât din dinamica cu femeile, cât din momentele în care-și confruntă potențiala lipsă de testosteron.”
Mai jos, de la Gabi Dobre, alte motive, mai serioase, să citiți Esquire-ul de iunie.
Dacă ar trebui să rezum numarul de iunie într-un cuvânt, cred ca aș folosi “datorie”.
E primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la feature-urile strânse în numărul asta. Ma refer în special la “Drumul unui soldat spre front și înapoi acasă” (de Andreea Lupu) și “Agentul României” (de Ana Onisei). Sunt articole care vorbesc în feluri diferite despre simțul datoriei. “Agentul României” e Bogdan Aurescu, cel care a reprezentat România la Haga în procesul cu Ucraina. E un personaj arhi-cunoscut, dar poate că acum, după ce s-au mai liniștit apele, merită sa ne întoarcem puțin asupra lui ca să încercam o definiție pozitiva a conceptului de “a fi în slujba statului”.
Textul care imi este cel mai drag din ediția asta este “Drumul…”. E povestea lui Marius Claudiu Covrig, un soldat din Batalionul 300 Infanterie Mecanizată “Sfântul Andrei” din Galați, care a trebuit sa se întoarcă de pe frontul din Afganistan în iunie anul trecut. Mi-e drag pentru ca e un text care încearcă sa “lovească” cititorul (mai ales dacă nu a mai auzit până acum de Marius), să-l pună în fața unui sentiment foarte precis. Nu pot să spun care – trebuie citit – și sper din tot sufletul să funcționeze pentru că nu sunt multe subiectele care îți permit să încerci așa ceva.
Mai sunt și alte articole care merita citite și care au subiecte mult mai relaxante: “Un tip intra într-un bar”, un profil al lui Teo din Trupa DeKo (de Sebastian Ispas), sau “Jurnalul unui pantofar in Himalaya” (de Vlad Mixich) sau eseul lui Tom Junod despre cel mai recent film din seria Terminator, sau profilul lui Ion Oncescu, romanul campion mondial la skandenberg (de Mihnea Lazăr).
Orice-sat, România
Mi-am dat seama că e ceva în “neregulă” cu Gabi Dobre (senior editor la Esquire) imediat după ce am citit acest text. Se întâmpla acum mai bine de un an și textul lui Gabi făcea parte dintr-un pachet cu primari conceput ca o avanpremieră la locale. Subiectul e Șinca Nouă, un sat din județul Brașov care nu crede în românescul “da-mi și mie”. Începutul sună așa:
Dumitru Flucuș deschide ușa biroului de la mansardă. Două ferestre luminează de sus încăperea. Sub fiecare e un birou mare acoperit de dosare groase și mape de tot felul. În colț, o măsuță rotundă e plină de suluri de hârtie cu schițe, hărți, planuri. La fel și scaunul de lângă. Pe unul dintre birouri, într-un suport de pixuri, e înfipt steagul României. Pare un centru de comandă părăsit în grabă, locul în care până de curând un grup conspirativ și-a plănuit acțiunile. Flucuș se așază pe scaunul din spatele biroului unde tricolorul e înfipt printre pixuri. E scaunul Primarului, scaunul lui, al bărbatului de 41 de ani care conduce comuna Șinca Nouă, județul Brașov.
Pentru șoferii care aleg DN 73A, drumul care leagă Făgărașul de Râșnov, Șinca Nouă e un sat ca oricare altul. Case săsești cu porți mari de lemn și ferestre cu storurile coborâte se succed monoton de-o parte și de alta a șoselei ce trece prin depresiunea Făgărașului și taie Munții Perșanilor. Patru kilometri – atât are satul de la un cap la altul. Un sat pe care un șofer grăbit îl poate lăsa în urmă în mai puțin de cinci minute, fără să simtă măcar o dată nevoia să se oprească. Un sat cu aproape 500 de case și 1.800 de locuitori, cu drumuri de pământ și fără canalizare. Un punct mic pe care abia dacă-l găsești pe hartă. Unul din cele 12.951 de sate care, conform Institutului Național de Statistică, sunt împărțite între 2.854 de comune și în care trăiesc aproape 10 milioane de români. Adică restul de 45 la sută dintre noi. Sau cealaltă Românie.
Restul aici.