Esquire România, Aprilie 2008
Am făcut atât de multă gălăgie când a ieşit numărul de martie încât aproape îmi e ruşine să vă spun că cel de aprilie merită şi mai multe surle şi trâmbiţe (le veţi auzi pe tarabe într-o săptămână). Numărul 7 conţine o succesiune de poveşti speciale care amuză, motivează, întristează şi intrigă.
Nu-l lăsaţi pe Arnold să vă păcălească - aproape tot ce veţi găsi între coperţi e produs local şi editat la sânge (şi nu fugiţi de textul despre Arnold, e o producţie marca Tom Junod). Nu există articol lung în acest număr care să fi avut mai puţin de trei drafturi, iar cele mai bune au avut până la şase. Asta pentru că o idee bună şi un prim draft nu garantează că cititorul va sta 30 de minute cu textul; nu dacă e dezorganizat şi superficial.
Am editat majoritatea acestor texte şi le-am văzut evoluând şi devenind tot mai puternice şi convingătoare. Nu glumesc când spun că am plâns la al şaselea draft al articolului scris de Dia Radu despre CNSAS.
Dar să nu mai pierdem timpul. Citiţi mai jos despre câteva din textele care fac numărul de aprilie al Esquire România cel mai bun de până acum şi, îmi permit să spun, un standard pentru jurnalismul de revistă românesc (pentru şi mai multe informaţii, descărcaţi sumarul în format PDF):
Dia Radu a scris (şi fotografiat) un text zguduitor despre impactul pe care dosarele Securităţii îl pot avea asupra unui om obişnuit. Departe de dezvăluirile şi verdictele politice din ultimii ani, textul Diei ne reaminteşte ce înseamnă să fi fost un oarecare aflat pe lista neagră a serviciilor secrete. La vederea dosarelor, unii au plâns, alţii s-au enervat, alţii au leşinat. Pentru aceşti oameni - şi pentru personajul nostru, Vasile Gavrilescu, - dosarele de Securitate sunt nişte cutii cu suprize ce le pot da viaţa peste cap pentru totdeauna.
Dispariţie. E un cuvânt dur, demolator, definitiv. Pronunţat în faţa unui trabantist, te transformă într-un neştiutor incapabil să înţeleagă lucruri elementare: Ana are mere, găina face ouă, Trabantul nu dispare. Un trabantist îndulceşte realitatea cu eufemisme şi, dintr-o poveste în alta, reuşeşte parcă să te păcălească. Gabriela Piţurlea scrie un necrolog emoţionant celei mai iubite (şi hulite) maşini comuniste. Fotografii de Andrei Pungovschi.
Cosmin Alexandru a vrut de mic să nu fie ca ceilalţi. Pentru el apa curgătoare e mai interesantă decât balta – e mai important să te mişti decât să te laşi rutinat de-un loc călduţ. Aşa a ajuns în 1990 printre fondatorii AIESEC România şi, în 1992, printre primii în cercetarea de piaţă. Aşa a ajuns să conducă o multinaţională la 27 de ani şi un partid la 30. Aşa s-a retras de la cârma GfK în 2005, când firma era în fruntea pieţei de cercetare şi şi-a făcut propria firmă. Aşa s-a implicat în ERUDIO, un proiect educaţional care învaţă managerii români să comunice şi să conducă mai bine. Aşa a ajuns să predea la clasa a cincea. Text de Cristian Lupşa. Fotografii de Roald Aron.
Alte minunăţii în numărul de aprilie:
- O lecţie de stil şi mixologie cu nişte barmani pricepuţi.
- Răzvan Mazilu.
- Mircea Toma ne spune ce a învăţat.
- Povestea meşterului de biliard Vali Carambol.
- Lenjeria pe care o iubim purtată de femei pe care le iubim.
- Brăduţ despre presa locală.
- O glummă bună spusă de Xing Elena Ling.
* Designul fantastic a fost realizat de Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.
* Coperta în format PDF o găsiţi aici.
A Scrie în pauză
A Scrie intră într-o scurtă pauză. Voi fi plecat la o conferinţă de jurnalism narativ în Boston de unde sper să adun nişte lecţii interesante. Dacă voi reuşi să postez de pe drum, o voi face. Dacă nu, ne revedem în jur de 24 martie.
Vă las cu un cadou - pagina de închidere a Esquire-ului de martie unde a apărut un “Ce am învăţat” cu Traian şi Decebal (PDF), părinţii neamului românesc.
Ultimele zile ale lui Heath Ledger
New York Times-ul de astăzi se întreabă care e treaba cu un articol din Esquire intitulat “The Last Days of Heath Ledger”. Articolul, care apare în numărul de aprilie al ediţiei americane, combină elemente de ficţiune cu elemente documentare. În revistă, el e clar marcat “Esquire Fiction”. Pe net există un disclaimer care explică cum a fost făcut textul.
To write a conceivable chronicle of Heath Ledger’s final days, writer Lisa Taddeo visited the actor’s neighborhood, talked to the store owners and bartenders who may have seen him during his last week, and read as many accounts and rumors about the events surrounding his death as possible. She filled in the rest with her imagination. The result is what we call reported fiction. Some of the elements are true. (Ledger was in London. He was a regular at the Beatrice Inn and the Mirö Cafe. And he was infatuated with Nick Drake.) Others are not.
Pe mine nu mă deranjează experimentul. Nu se preface a fi jurnalism şi e clar definit ca ficţiune. În plus, Esquire face de 40 de ani experimente care combină ficţiunea cu non-ficţiunea - unele mai reuşite, altele mai nereuşite. Puţine reviste au curaj să facă experimente editoriale; dacă sunt explicate cititorului cred că pot fi chiar o unealtă interesantă de-a analiza un eveniment.
Jurnalul unei poveşti (din Esquire #6)
Pe coperta Esquire-ului de martie - de săptămâna asta pe tarabe - e Florin Piersic Jr., un bărbat despre care mai toată lumea are deja o părere formată. Nu voi scrie aici despre text, ci voi face o scurtă biografie a procesului de facere. Chiar dacă nu e la fel de revelator ca dezvăluirile făcute de Georgiana şi Camelia, sper ca şi acest jurnal să vă ajute să vă daţi seama cum se naşte un articol de revistă.
PS: Înainte să citiţi jurnalul acesti poveşti vă reamintesc că puteţi trimite gândurile voastre despre Esquire-ul de martie la esquire [at] sanomahearst.ro.
Making of “AMR 18″ (din Esquire #6)
În acelaşi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână - şi care e pe cale să apară - puteţi citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist şi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timişoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial - pe cale să fie eliberat şi fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.
Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)
În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informaţii despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.
Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generaţia de copii rămaşi acasă. Nu doar vă spune, ci vă şi arată. Alături de eseul ei - într-o succesiune minunată de imagini - puteţi vedea culisele procesului de editare de la Esquire, şi modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.
Am spus-o de multe ori şi o repet aici - un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reuşită şi mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul şi să curgă şi să spună o poveste coerentă. Citiţi mai departe să aflaţi cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Şi citiţi Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruţ Călinescu).
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ‘60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puţini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuşesc - oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă şi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreţ.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maşină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ‘60 avea viaţă.
Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum - cel puţin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât şlefuirea lor. Numărul de martie e gândit şi editat până la ultimul punct. Şi asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveţi imaginea copertei - bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteţi să vedeţi o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)
Selecţie din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toţi au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda aşteptărilor celorlalţi. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist şi “locatar” al puşcăriei de maximă securitate din Timişoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi - care a intrat până în duşurile puşcăriei.
- Copiii rămaşi acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaţionalul şi pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărţite de plecarea unuia dintre părinţi. Fotografii: Petruţ Călinescu.
- Numărul are o secţiune specială Ce am învăţat - peste 20 de pagini de sfaturi şi învăţături de viaţă de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Şi, pe ultima pagină, ce au învăţat de la viaţă Traian şi Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu îşi dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: „Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărţii “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală şi fierbinte.
- Plus o mulţime de alte chestii: cum îţi îngrijeşti pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze şi vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) şi motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.
Lectura de weekend (02.02.2008)
* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp şi implicare - poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.
Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire şi este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 - la aniversarea de 70 de ani a revistei - ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer şi Tom Wolfe erau şi ei printre candidaţi). Articolul rămâne şi astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrităţi. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.
Articolul e un tur de forţă de documentare şi observaţie. Partea cea mai interesantă e că deşi s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aştepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese şi-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului şi a încercat să fie de faţă la toate apariţiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, şi-a dat seama că a dat peste ceva unic în notiţele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conţine bucăţi de notiţe şi e o parte a schemei de organizare pe care Talese şi-a făcut-o înainte de a începe să scrie).
“I may not get the piece we’d hoped for - the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it—and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks - we will be getting close to the truth about the man.”
Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrităţi, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citeşte-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).
Din culise
Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcţionează o redacţie de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunţe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, şi era o satiră a oamenilor şi evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediţia de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miştoul îneacă un eveniment într-o zi. A aştepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloţi nu pare să mai aibă sens.
Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. În acest text sunt strecurate informaţii despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ‘60-’70 şi despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri şi glume. Pare o lume ideală chiar şi pentru modul în care funcţionează o revistă americană - ce să mai vorbim de ale noastre.
Apropo de Esquire-ul aniilor ‘60 şi efectul cultura al acelei reviste - citiţi acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de poveşti mă motivează. Poate nu va mai reuşi nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poţi face părţi din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperţile şi oamenii care apar pe ele, majoritatea poveştilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeţi citiţi aici un text genial de Colby Buzzell).
Am publicat şi noi în Esquire România definiţia unei poveşti Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediţia americană. Eu cred în ea până la ultima literă:
„Un articol Esquire e altfel. Poveştile Esquire fac mai mult decât să documenteze şi să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experienţă. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experienţă profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine şi viziunea sa asupra lumii, şi, implicit, riscă să-ţi schimbe şi ţie viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puţin, asupra unei părţi din ea.”
A scrie despre tine (Eseul personal)
Mulţi jurnalişti consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei. Nimic mai greşit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le foloseşte în munca de teren – observaţia, deducţia, interviul etc.
Diferenţa e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei poveşti al cărei adevăr este valabil (şi relevant) pentru numeroşi alţi cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situaţii şi în personaje. Când am scris în Esquire despre bunicul meu (vezi mai jos), nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine – era un text despre memorie şi găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtăşit din povestea lor personală; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.
Eseul personal nu e foarte folosit în România – de fapt nu este folosit aproape deloc. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii – rareori poveşti.
Am hotărât să postez pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. Toate spun poveşti frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare. Seria lor va debuta luni.
Până atunci, am hotărât să postez textul meu din Esquire. A fost publicat în octombrie, iar designul aparţine minunatului Raymond Bobar.
Click pe imaginea de mai jos pentru a-l descărca în format *.PDF.
