Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?

Cei care citesc acest blog ÅŸi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ÅŸtiu că jurnalismul poate avea aceeaÅŸi greutate emoÅ£ională ca ÅŸi literatura de ficÅ£iune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive ÅŸi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aÅŸa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.

Articolul “ÃŽngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărÅ£i de ficÅ£iune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiÅ£ei abuzate. Nu mă voi preface imparÅ£ial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaÅ£ia/dinamica dintre jurnalism ÅŸi ficÅ£iune. (AÅŸ spune dintre ficÅ£iune ÅŸi non-ficÅ£iune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaÅ£i.)

La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).

Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?

(Au spus câteva ceva pe această temă ÅŸi Costi Rogozanu ÅŸi Cristina Bazavan. CitiÅ£i ÅŸi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )

ÃŽngerii din jurul ei (Tabu, aprilie 2009)

ingeriitabu

“ÃŽn toamna lui 2007, vestea că o fată de 12 ani ar fi infectat bărbaÅ£ii dintr-un sat vasluian cu sifilis a inundat buletinele de ÅŸtiri. ToÅ£i o arătau cu degetul, dar aproape nimeni nu ÅŸi-a pus problema că e o fată abuzată, care îşi pierduse copilăria. Povestea aceasta e despre fata cu părul castaniu, despre ce s-a întâmplat de fapt ÅŸi despre cei care au ajutat-o să redevină copil.”

Rândurile de mai sus sunt şapoul uneia dintre cele mai puternice poveşti româneşti pe care le-am citit. Vorbeam recent cu cursanţii mei că o poveste ideală combină acţiunea, personajul şi ideea mare din spatele textului.

ÃŽngerii din jurul ei“, documentat ÅŸi scris de Lavinia Gliga pentru numărul din aprilie al Tabu, are toate aceste elemente. Lavinia s-a dus în satul unde a început totul ÅŸi a reconstruit întâmplările, demontând multe din miturile vehiculate în presa vremii. A vorbit cu fata, cu autorităţile, cu familia, cu cei care au îngrijit-o ÅŸi a încercat să reconstruiască povestea, aducând-o în prezent.

Mai jos aveţi paragraful care deschide acest text:

Au venit să o ia într-o luni. Plouase cu o seară înainte şi pământul era reavăn. Acum era soare. Cald, pentru o dimineaţă de octombrie. Daciile au oprit la capătul satului, la şosea. Dintr-una au coborât doi tineri, el slăbuţ, tuns scurt, cu geacă de blugi, ea minionă, şatenă, toată în negru. Din cealaltă au coborât poliţiştii. Au trecut pe jos puntea de fier de peste râpa ruptă în dreapta şoselei, au luat-o pe cărarea decupată pe după o dâlmă şi au ajuns la căsuţa gălbuie, păzită de un gard din scânduri, cât un stat de om. Pantofii li se umpluseră de noroi. Ionel Brătianu şi Laura Ghica erau de la Protecţia Copilului. Veniseră cu Poliţia pentru că nu se ştie niciodată cum reacţionează părinţii când le iei copiii.

Citiţi povestea integral aici. Fotografii de Roald Aron.

Tabu de aprilie – o revistă pe lat

tabu_aprilie09

Tabu de aprilie e tipărit, în premieră pentru o revistă românească, în format landscape, apropiat de ce limba engleză numeÅŸte “coffee table book” (album?). Paginile din acest număr au o înălÅ£ime de 230 mm ÅŸi o lăţime de 297 mm.

Ediţia de aprile – un număr dedicat pentru al treilea an consecutiv ecologiei – conţine un pictorial principal cu cinci personaje: de la prezentatoarea TV Melania Medeleanu la Zoli Toth de la formaţia Sistem. Pictorialul imaginează o lume a viitorului, la graniţa dintre robotizare şi întoarcere la natură.

Alte lucruri interesante în acest număr:

copaculspread

Exclusiv online: povestea activistului Greenpeace Andrei Mocanu, scrisă de Gabriela Piţurlea.

Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)

Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitaţie şi un scriitor cu suflet mare, povesteşte aici despre procesul care a dus la naşterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiţi în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toţi, se luptă să insufle faptele cu emoţie şi semnificaţie.

Mai jos, câteva paragrafe cu lecţiile învăţate de Ana. Restul aici.

[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire şi să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozităţii sau retractilităţii lui Tudor. O responsabilitate şi o presiune mari, ca şi cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecţie, esenţa personajului

[Un] exces de informaţie e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu eşti niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poţi bucura de ce ţine de tine: senzaţia de tihnă a un reporting temeinic

Pe măsură ce mă apropiam de deadline ÅŸi trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată ÅŸi vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare ÅŸi tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecÅ£ia informaÅ£iilor ÅŸi stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l defineÅŸte cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susÅ£ină cronologic, coerent ÅŸi emoÅ£ionant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beÅ£ia reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viaÅ£a unui om.

Până la acest text, n-am ştiut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să ştii ca ai o plasa de siguranţă când te arunci în gol. Pe de alta, ţi-e că nu ştii să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoşeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exerciţiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăţi din tine şi, implicit, din text, să le modelezi şi remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Şi te încurajează cu aceeaşi însufleţire cu care îţi taie orice pornire excesivă din text.

TABU (Martie ’09)

tabu_martie09

Despre Oana Zăvoranu, subiectul copertei Tabu din această lună, numai de bine. A fost distractiv să lucrez acest material ÅŸi debitul Oanei e cuceritor. De aceea am ÅŸi citat-o atât de mult – atât în revistă, cât ÅŸi în bucăţile care nu au ajuns în pagină (cum ar fi fragmentul despre operaÅ£iile estetice). Mai mult despre acest material găsiÅ£i pe blogul making of al revistei.

Oana a avut propriile previziuni legate de cum va fi primit acest număr:

Unii vor zice: “Mamă ce miÅŸto. E dilimancă gagica. Nu se dezice. Super tare. Inedit.” Sau o vor lua ÅŸi vor zice: “Ia, hai să vedem ce-a mai făcut nenorocita. Sigur, normal, ce să te aÅŸtepÅ£i. E o sifilitică. Nu ÅŸtiu cum o rabdă Dumnezeu, dragă. Da’ n-are limite tu.” Da’ o cumpără. O ia acasă, la subÅ£ioară. “Ce crezi c-a făcut nenorocita, tu? Nu-i mai ajunge Pepe. Acum se apucă de se Å£ine-n braÅ£e cu un schelet. Este revoltător.”

tedy_spread

Tot în numărul de martie veţi găsi o poveste cuceritoare despre Tedy Necula, un regizor tânăr pe cale să-şi lanseze primul film de lung-metraj. Ana-Maria Onisei e la prima încercare de acest gen şi s-a descurcat minunat cu o poveste grea, pe care a ţinut-o însă în frâu şi a avut grijă să n-o lase să cadă în patetic. Mai joc, unul dintre fragmentele mele preferate:

„Cât timp era stăpân pe situaţie nu se încăpăţâna”, spune Dana. „Însă aici era nebunia mea: trebuia să vin cu cât mai multe instabilităţi ca să-l fac să progreseze. În momentele alea mai avea puţin şi scotea sabia sau pistolul.” Odată, în timpul unei şedinţe de terapie, o colegă a intrat în sală, iar Tudor s-a speriat de sunetul vid al uşii care s-a deschis. Şi-a pierdut concentrarea, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit. A privit-o dojenitor pe Dana, aşteptându-se să-şi certe colega. Dana l-a pus să se ridice. Pe genunchi, apoi cu totul. „Am să te spun lui tata şi o să te aresteze”, a răbufnit el. A doua oară, colega a intrat intenţionat şi Tudor n-a mai căzut.

ÃŽn dosar veÅ£i găsi o serie de poveÅŸti minunate sub titlul “Lumea mea”. Cu actriÅ£a Maria Dinulescu pe post de gazdă, veÅ£i putea citi despre un bărbat care îşi petrece timpul în cavoul soÅ£iei, o femeie care a reconstruit o piaţă din BucureÅŸti în spaÅ£iul virtual, un bărbat care preferă realitatea oferită de secolul XIX ÅŸi alÅ£ii.

Toate materialele despre care v-am povestit au fost fotografiate de Cosmin Bumbuţ.

25 de lucruri despre scris concis

Recent a trecut prin Facebook un val  de jocuri şi lepşe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le ştie despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (şi autorul unei cărţi geniale despre scris) a luat ideea şi a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.

Iată câteva exemple:

Pentru adepţii Twitter sună a biblie, dar şi pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spaţiu nu e o garanţie pentru un text de calitate. Se pot scrie poveşti minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune şi Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecţiei, nu al compresiei.

Două exemple de poveşti concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
Hainele iubitei de Ani Sandu
Todo por el amor de Miruna Cugler

Tabu (Februarie ’09)

copertafebruarie

Ce vedeţi mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veştile sunt bune. Toate textele menţionate aici conţin elemente de narativ.

Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii RomaniÅ£ei Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenÅ£ia asupra textului în sine – o poveste simplă ÅŸi eficientă ce are loc în sufrageria ei -, ÅŸi asupra celor trei bucăţi extinse de dialog dintre RomaniÅ£a ÅŸi fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:

De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porţia de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat şi cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă şi se uită în jos, cu ochii albaştri încă somnoroşi. Romaniţa sare de pe canapea.

– Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.

E somnoros şi când e somnoros e morocănos.

– Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte şi latră.

– Nu.

– Nu vrei să vezi?

– Nu.

– Stai acolo pe scări?

– Da.

Nu scot în evidenţă dialogul pentru conţinut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversaţia cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.

dosarfebruarie

Walt Harrington spune că “e sărutul morÅ£ii pentru orice doreÅŸte să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind uÅŸurele”, nimic mai mult decât niÅŸte pastiluÅ£e de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de ÅŸtiri ÅŸi probabil asta ar fi ÅŸi prima reacÅ£ie la întâlnirea unei colecÅ£ii de poveÅŸti de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toÅ£ii ÅŸi nu ne vom plictisi niciodată de poveÅŸti din “banalul” vieÅ£ii.

ÃŽn dosarul din acest număr sunt cinci poveÅŸti despre gesturi din iubire, toate documentate serios ÅŸi scrise dinamic, în mai puÅ£in de 1.000 de cuvinte. CitiÅ£i printre altele despre cum i-a spus IonuÅ£ “La MulÅ£i Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum HoraÅ£iu i-a donat din rinichiul său lui Sebi ÅŸi despre cum a spart Mircea un spaÅ£iu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin BumbuÅ£.)

maria

ÃŽnchei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veÅ£i vedea de acum încolo în Tabu (l-aÅ£i văzut ÅŸi în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Åžerban). ÃŽn acest număr, Gabriela PiÅ£urlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureÅŸtene. (Fotografiile îi aparÅ£in lui Andrei Pungovschi). Maria ÅŸtie că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicaÅ£i capul din pământ data viitoare când treceÅ£i pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. ÃŽntr-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureÅŸtene. De ÅŸapte ani e singură.

În 2001 echipa se redusese la două graficiene şi un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula – până şi beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a ţipat la poliţistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar poliţistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât uşa, care avea mereu un creion în mână şi făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziţie-capră, de l-a sunat directorul şi i-a zis „Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină şi a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reşou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reuşeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: „Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat şi Stela.

Regii mor în picioare

Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:

Când Andrei Şerban montează „Lear“ la Bucureşti, lumea teatrului forfoteşte. Când o face contra cronometru, cu două distribuţii feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.

Textul a fost scris de Lavinia Gliga şi Georgiana Ilie şi e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus şi Cristina (Brăduţ a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.

← Previous Page