De patru ani, dintotdeauna

ÃŽncă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediÅ£ia iarnă-primăvaraă ’09.

Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranţă rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Ţin povestea asta în mine de patru ani de zile şi mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost uşor s-o aştern.

MulÅ£i dintre noi avem poveÅŸti care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm ÅŸi să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgenÅ£a celui pe care-l veÅ£i citi.

La final e ÅŸi un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.

==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA

De Sintia Radu
==================================

Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Aşa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aş fi avut dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Şi nu doar la nas. Să îşi lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să îşi bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuţă care dă semne că ar şchiopăta sau să îşi spele maşina bine pe dedesubt că rugineşte.

L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că ÅŸtiu totul despre dragoste ÅŸi visam să devin consilier matrominial ca să împărtăşesc din experienÅ£a mea de viaţă. Avusesem vreo doi iubiÅ£i online ÅŸi unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm „un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ÅŸti pasionaÅ£i de tehnologie, balerini ÅŸi maseuri, studenÅ£i la teologie ÅŸi bucătari, frustraÅ£i ÅŸi aroganÅ£i, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. ÃŽmi petreceam ore în ÅŸir aranjându-mi Å£inuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.

Read more

Ce am învăţat la curs (iarnă-primăvară ’09)

Ieri seară am terminat a cincea sesiune a cursului de jurnalism narativ de la CJI, poate cea mai reuşită de până acum. Veţi citi multe dintre textele produse la acest curs atât prin ziarele şi revistele româneşti (vă anunţ eu când) cât şi pe net. (Eseurile personale din această serie au început să fie publicate de săptămâna trecută pe Liternet).

La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învăţat în ultimele trei luni. Aveţi mai jos o selecţie din ce mi-au trimis:

PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veţi afla aici.

=====

CE AM ÃŽNVÄ‚Å¢AT

* De acum voi scrie numai aÅŸa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.

* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.

* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informaţiei. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.

* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să ştiu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar şi iar la ei şi că nu sunt în stare să fac materialul ca alţi jurnalişti, în 30 de minute.

* Am învăţat câte ceva şi despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.

* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.

* Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text „terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.

* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ţi goleşti creierul de prejudecăţi, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situaţie din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informaţiile, verifici informaţiile, dar nu-ţi dai cu părerea. Sunt mulţi alţii care vor face asta. Foarte important asta.

* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbeşte de un zid şi moare acolo. Credeam asta şi înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.

* Am învăţat să folosesc soluţie de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.

* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândeşte şi acţionează.

* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.

* Nu o să fiu niciodată mulţumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.

* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie şi cu paşi mici.

* Am descoperit…

…. texte care Å£in loc de filme ÅŸi alte distracÅ£ii.
… texte care îţi pot schimba viata ÅŸi percepÅ£ia asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o ÅŸansă.
… că nu-i uÅŸor, dar merită efortul.

Ce au învăţat cursanţii de la sesiunile anterioare, aici.

Realitatea se mai cheamă şi viaţă

Numărul din 3 aprilie al Dilemei Vechi pune întrebarea “Moare jurnalismul?”. Am răspuns ÅŸi eu la ea – nu moare, dar se schimbă – într-un text în care am pus accentul pe nevoia de a scrie (ÅŸi citi) despre oamenii ÅŸi lumea care ne înconjoară. ÃŽncepe cam aÅŸa:

Într-un week-end din martie am fost la Craiova să vorbesc cu nişte liceeni despre jurnalism. Înainte de curs le dădusem să citească un articol despre un puşti de 16 ani, fundaş la juniorii Rapidului, care visează să devină profesionist. Textul se întindea pe opt pagini de revistă şi totuşi l-au devorat. Au înţeles imediat că nu era vorba doar despre fotbal sau despre Florin. Putea fi orice şi oricine – politică sau ştiinţă, adolescenţi sau adulţi –, şi articolul ar fi fost la fel: o poveste despre vise şi perserverenţă. Era un text despre banalul vieţii, cu personaje, acţiune şi emoţii.

Åži era jurnalism.

Textul integral îl găsiţi aici.

Cum m-am vindecat de păduchi

De astăzi – timp de câteva săptămâni – veÅ£i putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanÅ£ii mei, colecÅ£ia de iarnă-primăvară 2009. GăsiÅ£i textul integral pe Liternet.ro – aici aveÅ£i doar primele paragrafe ÅŸi un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.

Primul este un text haios – ÅŸi foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeaÅŸi soartă. Textul este până la urmă despre prietenie ÅŸi “suferinţă” comună. ÃŽmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferinţă pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică ÅŸi plină de suprize ce-mi aminteÅŸte de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff ÅŸi Sarah Vowell.

==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI

De Karin Budrugeac
==================================

Când l-am găsit pe primul, şi mişca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, şi puteam să mă-nşel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agăţase în părul meu lung şi vălurit. M-am uitat pieziş în oglindă şi i-am dat drumul pe ţeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce uşor şi fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris şi mă atacaseră păduchii. Din nou.

Prima oară când am făcut cunoÅŸtinţă cu ei aveam vreo 5 ani ÅŸi-mi petreceam vara la Å£ară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a buÅŸilea în coteÅ£ele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)

— continuarea aici

==================================
Un dialog cu Karin:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. PuÅ£ine lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit?
ÃŽmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de faţă cu ceilalÅ£i. Mi se pare însă puÅ£in mai auster decât aÅŸ fi vrut să spun eu povestea, am o febleÅ£e pentru fraze luuungi ÅŸi au cam căzut la editare :)

* Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalÅ£i, ÅŸi pentru că cei mai mulÅ£i se scarpină :D Am primit de mai multe ori ÅŸi comentariul “Åži eu am avut păduchi, să ÅŸtii”.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunÅ£ la detaliile la care eu Å£ineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 şi jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curăţat cel mai mult şi am redus substanţial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte şi iar cuvinte.

* Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))

* Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
Că şi eu sunt un ceaslov de poveşti.

Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie

Curioşi cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiţi povestea Laurei Cîrnici de la shooting şi un interviu în care Raluca Frînculescu povesteşte cum a retuşat imaginile.

Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)

esqaprilie2009Sunt multe poveşti minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruţă despre sine, Pantelimon şi Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichileşti (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ştefănescu şi un deceniu de Garantat 100%.

Dar – părere de editor subiectiv – cireaÅŸa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numeÅŸte, simplu: “Bosquito, viaţă de câine” ÅŸi a cărui ÅŸapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor îşi trăieÅŸte ultimii ani din viaţă în Germania, sub un nume nou: Ziva.”

Vă amintiÅ£i de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui ÅŸi a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit ÅŸi despre relaÅ£ia pe care o avem cu animalele.

În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text şi cum şi-a făcut documentarea.

===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================

Textul cu Bosquito a pornit de la o experienţă proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost muşcată de un câine. A venit pe la spate, şi-a înfipt colţii şi a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Ştiam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puţine din adăposturi, cu oamenii muşcaţi care îşi iau doza regulată de vaccin.

Ce îmi doream să găsesc era o explicaţie, un răspuns, o poveste.

Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiaÅŸi câini periculoÅŸi care pândesc la colÅ£ de stradă ÅŸi aceiaÅŸi oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea ÅŸi cel al lui Bosquito, despre care ÅŸtiam, dar care îmi rămăsese în minte drept „câinele care a muÅŸcat mortal un om de afaceri japonez ÅŸi care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu ÅŸtiam ce s-a întâmplat cu el ÅŸi nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, aÅŸa că am început să caut mai multe.

Răspunsurile din ziare erau incomplete, înţelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopţie unor nemţi. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a muşcat sau nu Bosquito şi până la urmă ce s-a judecat în acel proces şi cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanţă un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Aşa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.

Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociaţiilor de protecţia animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului îşi lăsaseră numerele de contact şapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz şi am obţinut frânturi de informaţii, fiecare îmi spunea ce ştia, în funcţie de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieş, preşedintele asociaţiei Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, şi Marcela Lungu, preşedintele Asociaţiei Cuţu Cuţu, care s-a ocupat de procedurile din Bucureşti şi a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieş a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în judeţul Timiş, în Buziaş. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.

Cu ajutorul Eugeniei Ieş am ajuns şi la Paula Iacob, de la care n-am obţinut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieş m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăieşte căţeluşa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).

Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese muşcat japonezul şi am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului şi pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliţie. Din ce mi-au spus ei am reuşit să redau moartea japonezului şi ridicarea lui Bosquito de la bloc.

Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obţinut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliţia (de câteva ori), din nou cu procurorul şi în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluţia la telefon.

Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câţiva din oamenii implicaţi pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informaţie. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect şi a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informaţiile şi am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.

Ce-a ieşit e acum în Esquire de aprilie.

bosquitodeschidere

Calitatea, după concedieri şi restructurări

Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online şi tipărit) după câteva runde de concedieri şi restructurări (o practică trendy şi la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informaţia ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)

Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în faÅ£a calităţi ÅŸi finisarea unui text e laxă – adică  jurnalismul produs e mai puÅ£in precis ÅŸi uneori mai puÅ£in isteÅ£. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text ÅŸi cum va influenÅ£a gâtuirea ei calitatea ÅŸi credibilitatea publicaÅ£iei?

[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.

Together, these developments raise unprecedented questions about the value – and the future – of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?

PS: Textul merită citit şi ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând şi vorbind cu oameni.

Coperta puzzle

De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovaÅ£iile de titraj (pentru care au ÅŸi câştigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.

← Previous Page