Tabu (Februarie ’09)
Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.
Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:
De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.
““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.
E somnoros și când e somnoros e morocănos.
““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.
““ Nu.
““ Nu vrei să vezi?
““ Nu.
““ Stai acolo pe scări?
““ Da.
Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.
Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.
În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)
Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.
În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.
“Åžtiri pe care le simÅ£i”
Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedință, le dau participanților să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorința de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.
Unii dintre participanți mi-au împărtășit deja din reacțiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac așa cum mă sfătuiesc oamenii ăștia?
Pentru majoritatea, obișnuită cu graba și neglijența multor redacții, jurnalismul narativ și profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare și de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacția mea. N-am să-mi conving șefii niciodată.
Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze știrile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):
We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.
The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”
Probabil vă întrebați cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “știri pe care le simți”, jurnalism care transmite o experiență și un sentiment pe lângă informații. Păi, nu îi explici. Îi dai să citească.
Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanță de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna așa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” În corpul ambelor mesaje era același lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici și pe care îl iubesc la nebunie.
E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câștigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
De ce a ajuns acest text un viral care circulă și prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoție. Pentru că vorbește despre cum trăim azi și cât de absorbiți suntem de propriile probleme. Și nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATÄ‚: scenele și vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepție la publicare.
Dacă nu l-ați citit, citiți-l. Asta poate face o poveste bine documentată și bine scrisă. Daca l-ați citit odată, recitiți-l și urmăriți cum Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii.
Întrebați-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Cum își permite să scrie știri pe care le poți simți? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.
Paleologu de la cultură. Rădulescu de la TV.
Când Vlad Mixich l-a cunoscut pe Theodor Paleologu, fiul lui Conu’ Alecu nu era încă ministrul culturii. Era un bărbat educat la școli de renume, diplomat, fost ambasador al României în Danemarca și profesor. La propunerea PD-L, Paleologu venise în țară să-și încerce norocul în politică și urma să candideze pentru un loc în camera deputaților, unde vroia să reprezinte cartierul în care a copilărit.
Vlad a obținut acces la campania lui Paleologu și a stat alături de candidat mai bine de o lună, urmărindu-l cum navighează procesul electroral autohton cu naivitatea românului educat și trăit pe-afară. Textul rezultat (pe care-l găsiți în ultimul Esquire) se concentrează pe ziua votului, ultima pe care Vlad a petrecut-o cu Paleologu înainte să se apuce de scris. Patru drafturi mai târziu a ieșit un portret care merită citit.
Accesul obținut de Vlad e de invidiat. La fel și șansa lui de-a fi ales un politician care, în ziua când revista pleca la tipar, era nominalizat pentru un post de ministru. Dar norocul ăsta presupune muncă – ore întregi de teren, carnețele burdușite cu notițe și mulți peri albi. Povestea, cred eu, merită aceste sacrificii minore. Poate alte publicații vor urma exemplul și vom citi mai multe portrete vii ale oamenilor care ne conduc.
PS: Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi, care, în stilul caracteristic, l-a “urmărit” la rândul lui pe Paleologu în momente diferite.
Și acum: Mihaela Rădulescu. Ce se mai poate spune despre ea, vă întrebați. E întrebarea care m-a măcinat și pe mine cât timp am lucrat la textul despre ea – coperta celui mai recent Esquire. Pentru că nu am găsit un răspuns satisfăcător – sau pentru că orice răspuns ar fi fost corect – am hotărât să mă adresez direct ei. Explicația care precede precedă scrisoarea sună așa:
Când am început acest material, visam un text despre Mihaela Rădulescu, femeia-uragan, din nou singură în prag de 40 de ani. Pe parcurs, am devenit tot mai nesigur. Această scrisoare e recunoașterea unei înfrângeri.
Update: Textul integral al materialului despre Mihaela Rădulescu îl găsiți aici.
În vacanţă cu The New Yorker
Înainte să pun punct vacanței am folosit niște post-it-uri țipătoare să-mi marchez lectura din ultimele săptămâni: The New Yorker. Pentru că nu am încredere în poșta de la București (și nici în vecini) mi-am trimis de la bun început abonamentul la Târgu-Mureș, unde vine fără probleme de aproape doi ani (la fiecare vizită am un teanc de reviste care așteaptă să fie citite).
Am mai scris despre The New Yorker și capacitatea revistei de a surprinde, dar simt nevoia să o fac din nou. Sunt fan David Remnick, un editor de revistă care se ghidează după un principiu care ar înspăimânta aproape orice departament de marketing:
My principle in the magazine – and I am not being arrogant – is that I don’t lose sleep trying to figure what the reader wants. I don’t do surveys. I don’t check the mood of the consumers. I do what I want, what interests me and a small group of editors that influences the way of the magazine.
Remnick nu spune că nu-i pasă de public (revista are un tiraj de 1 milion), ci urmează un sfat pe care îl uităm deseori ca jurnaliști: dacă ceva ți se pare interesant, sigur vor fi și alții curioși să afle despre asta. Remnick știe foarte bine că sunt puțini cititori care ar declara că abia așteaptă un articol de 10.000 de cuvinte despre nisip, canalizare sau o revoltă într-un stat african. Dar asta nu înseamnă că nu-l vor citi dacă li se oferă (și dacă e executat cu precizia și grija dovedită de reporterii revistei).
[No] focus group is ever involved in an editorial decision. As [Remnick] puts it, it doesn’t take a genius to work out that one hundred per cent of his readers are not going to get home from work, put their keys down and say: You know, honey, what I need to do now is read 10,000 words on Congo.
“So you throw it out there, and you hope that there are some things that people will immediately read – cartoons, shorter things, Anthony Lane, Talk of the Town. And then, eventually, the next morning on the train, somebody sees this piece, and despite its seeming formidableness, they read it.”
Mulți dintre cei care scriu pentru The New Yorker petrec și șase luni documentând un articol. Textele publicate sunt lungi – uneori și 20 de pagini – și toate sunt scrise într-un stil modest și nespectaculos. Publicația a fost luată peste picior de multe ori în cei 80 de ani de existență pentru lipsa de artificii de scriitură.
Însă – și aici sunt două lecții esențiale pe care le predă revista – vocea unui autor de non-ficțiune nu trebuie să fie stridentă când povestea e bine documentată. În plus, orice subiect ascunde o poveste bună.
Închei cu o scurtă selecție din cele șase numere pe care le-am parcurs în vacanță:
– un profil al lui Ben Bernake, omul care n-a prevăzut criza financiară pe care acum trebuie s-o gestioneze.
– un eseu al deliciosului David Sedaris despre alegătorii indeciși.
– Malcolm Gladwell despre cum alegi un profesor de calitate.
– povestea unui bunic care-și crește nepoții după moartea fiicei.
– un text despre cuțite și ascuțime.
– un text despre încercarea de a face o bere mai bună.
– Pink.
– un text despre “gramatica vizuală” a jocurilor video de azi.
– un profil al editorialistului-profet Tom Friedman.
PS: Nu vă lăsați păcăliți de sintagma “un text despre”. Nu e vorba de părerologie ci de documentare minuțioasă. Și, bineînțeles, fiecare “text despre” e dus în spate de niște personaje memorabile. Încercați textul despre bere dacă nu mă credeți.
Planuri pentru 2009
Pentru cei care au hotărât că ar trebui să scrie mai mult în 2009.
HOW TO WRITE STORIES…
and lose weight, clean up the environment, and make a million dollars.
Succes.
Playlist de 2008
Consum muzică ca un entuziast și nici pe departe ca un cunoscător. Muzica e însă un pion important în procesul meu de scris. Nu ascult muzică atunci când scriu – nu pot scrie decât în liniște -, dar ascult muzică înainte de a scrie și mai ales după, ca o descărcare.
Anul trecut am făcut pentru Esquire un playlist de 20 de piese care mi-au plăcut în 2007. Mai jos găsiți reluarea acestui exercițiu pentru 2008. N-am putut să mă opresc la 20 pentru că a fost greu să aleg doar o bucată de la Amanda Palmer, Okkervil River și Tilly and the Wall.
1. Amanda Palmer – Astronaut (A short history of nearly nothing)
2. Tilly and the Wall – Beat control
3. Vampire Weekend – A-Punk
4. Ben Folds – Dr. Yang
5. Mates of State – My only offer
6. Amanda Palmer – Oasis49)
7. Okkervil River – Singer songwriter
8. The Killers – Human
9. The Decemberists – Valerie Plame
10. MGMT – Time to pretend
11. Death Cab For Cutie – No sunlight
12. Fleet Foxes – White winter hymnal
13. Conor Oberst – Moab
14. Panic at the Disco – Nine in the afternoon
15. The Hold Steady – Sequestered in Memphis
16. Okkervil River – Lost coastlines
17. Tilly and the Wall – Pot kettle black
18. Pink – So what
19. Amy Macdonald – This is the life
20. She & Him – Sentimental heart
21. Jack Johnson – Hope
22. Army Navy – My thin sides
23. Remi Nicole – Rock n roll
24. Flogging Molly – Requiem for a dying song
Cum e să… fii turist orb în România
Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiți textul integral pe Liternet.
Yvonn Scherrer are 38 de ani și e realizator de emisiuni radio pentru postul elvețian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu și București.
Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist și cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai fațadă, afară frumos și înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E ușor să le privești ca turist și să spui “uau, ce minunat, ce biserică așa și pe dincolo”. Înțeleg de ce ar prefera românii să afișeze o fațadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliștii, e important să pătrundem dincolo de fațade, să vedem întregul.
Sex (şi relaţii) cu jurnalişti
Viața intimă a jurnaliștilor e un subiect spumos. Cine a lucrat într-o redacție – mai ales într-una de cotidian – știe că jurnaliștii au un program aiurea, imprevizibil și haotic. Pe de-o parte, programul ne ajută să ne considerăm ceva mai importanți decât suntem de fapt (“știrile nu funcționează de la 9 la 5”, ne place să credem). Pe de alta, programul transformă viața socială în sesiuni repetate de băut cu colegii (unde se dezbate aprins “moartea presei” și alte tragedii din ciclul “democrația, încotro?”). Și când bei cu colegii, celelalte relații (vezi sex și alte necesități) ajung să fie – deseori – tot cu colegii.
Când era în State la masterat, o doamnă reporter/editor/profesor ne-a spus odată la un seminar: “Never date a civilian”. Am hăhăit cu toții; era genul de glumă care ne ajuta să ne sporim jurstificat doza de auto-absorbție și narcisism profesional. Normal că doar un alt jurnalist putea să ne înțeleagă pornirile de-a salva lumea. Cum să umbli cu cineva care nu înțelege? Cu un contabil, de exemplu. Sau mai rău, cu vreun vânzător.
Un alt profesor, un domn trecut de 60 de ani, ne-a spus că a avut o carieră de succes pentru că soția lui a fost înțelegătoare. Hmmm, mi-am zis. Grandomania asta începea să miroasă ciudat.
Apoi, la o cină cu un editor venerabil din presa americană (trecut la acea vreme de 70 de ani), acesta a început să povestească amuzat despre zilele în care conducea societatea națională a editorilor de ziare. La una din întâlnirile anuale, pe lângă mini-conferințele despre starea industriei, a avut loc una organizată de soțiile (și soții) redactorilor-șefi. Se numea “M-am însurat cu ziarul”. Editorul râdea amintindu-și asta. Soția lui, zâmbea și ea, dar parcă mai amar.
Acum, amintindu-mi de asta, am vrut să văd dacă Google știe ceva despre asta. Am găsit un editorial din 2001 scris de acest editor (genul de om care te face să plângi când vorbește despre însemnătatea profesiei) în care povestește și acel moment:
In 1995, the day after I spoke at the ASNE convention about “The Passion at the Center of Our Lives,” meaning journalism, Bea moderated a program at the convention called, “I Married the Paper.” She asked a question: “What does it profit a man to educate the whole world and not have time to teach his Little League son to bat?” The best place to reach me, she said, “was at the paper when he is at his best. When Gregory gets home at 8 or later, he is drained. He has already given at the office.”
Mi-am adus aminte de poveștile astea citind un eseu în secțiunea Modern Love din New York Times. (Modern Love e o colecție de texte personale despre relații; apare săptămânal în superba ediție de duminică) Eseul pornește de la disponibilizările care se fac prin presa americană și ajunge la “Sex de disponibilizare”, o relație pasageră pe care o ai cu un coleg de birou pentru că știi că nu va trebui să eviți conversațiile stânjenitoare de lângă aparatul de cafea. Și cum povestea este despre jurnaliști, e bineînțeles și despre convingerea că doar un alt jurnalist poate înțelege – voi fi sarcastic pentru un moment – sacrificiul.
Spune Mary Pols, autoarea:
As a reporter in my late 20s and early 30s, I viewed my fellow journalists as ideal romantic partners. We shared ambitions and perversions, such as relishing mayhem in many forms. I still remember the peculiar joy of sharing a byline with a man I”™d been sleeping with “” printed evidence that our minds had been together as well as our bodies.
PS: Căutând sintagma “I Married the Newspaper” pe Google am găsit un editorial scris de redactorul-șef de la Toledo Blade. Era scrisoarea lui de retragere în care, vorbește printre altele și despre generozitatea partenerei:
I am humbled, too, that my partner in this adventure, my wife Dianne, shared the journey. She once got up in front of an American Society of Newspaper Editors convention and read a poem she’d written called “I Married the Newspaper.” She made a thousand people laugh, something most editors need to do a lot more of.
PS 2: Ca orice jurnalist, îmi rezerv dreptul de a nu ceda continuu sarcasmului și a crede că ce fac e cel mai important lucru de pe pământ. Același profesor care îi mulțumea soției pentru sacrificiu spunea, în glumă, dar bineînțeles foarte serios: “Journalism is not rocket science. It’s harder.”
PS 3: Da, titlul e menit să “vândă”.
Regii mor în picioare
Vă recomandam recent un articol din Tabu de decembrie. Textul, despre premiera piesei Lear de la Teatrul Bulandra, e acum disponibil integral pe site-ul revistei. Ideea e următoarea:
Când Andrei Șerban montează “Lear”œ la București, lumea teatrului forfotește. Când o face contra cronometru, cu două distribuții feminine diferite, schimbând până în ultimul moment, forfotul devine vuiet, iar cele două premiere capătă o încărcătură explozivă. Aceasta este povestea lor.
Textul a fost scris de Lavinia Gliga și Georgiana Ilie și e primul din ce sper că va deveni o serie lungă de articole pe care le voi edita acolo (sau le voi scrie). După cum a spus și Cristina (Brăduț a fost mai direct), din ianuarie voi fi senior editor la Tabu.
Jurnalism la înălţime
Unul dintre lucrurile care îmi plac la jurnalismul narativ este posibilitatea de a recrea milimetric un eveniment dramatic, trecând prin toate momentele prin care un scriitor își trece subiectele de roman sau nuvelă. Dacă este bine făcut, un articol cu intrigă, punct culminant și deznodământ poate avea asupra cititorului un impact mai puternic decât o bucată bună de ficțiune, pentru că are avantajul realității.
William Langewiesche este un jurnalist american care înțelege avantajele unei astfel de structuri și știe să folosească impecabil gradațiile pe care ea le presupune.
Pilot profesionist ca și tatăl său, Langewiesche s-a legat de zbor în câteva dintre articolele lui importante și de fiecare dată a reușit ca, mergând pe firul întâmplărilor, să atingă probleme mari care altfel ar fi fost greu de explorat. The Crash of EgyptAir 990 prezintă dezastrul în urma căruia au murit 217 pasageri, dar vorbește despre cum comunicarea ineficientă dintre țările din lumea a treia și cele din lumea dezvoltată duce, inevitabil, la război. Columbia’s Last Flight evocă dezintegrarea navetei spațiale Columbia, dar pune în discuție minusuri ale sistemului din spatele misiunilor spațiale.
Langewiesche știe să-și aleagă subiectele. De aceea m-am bucurat zilele trecute, când am văzut noul lui articol din Vanity Fair. The Devil at 37.000 Feet recreează ziua și momentul din 2006, când un avion privat Legacy 600 s-a ciocnit de un Boeing 737 care avea la bord 154 de oameni. Încercând să explice cum s-a putut întâmpla așa ceva în era preciziei absolute, jurnalistul a scris o poveste-experiență care-ți taie respirația și pe care n-o poți lăsa din mână nici măcar după ce s-a terminat.
– Gabi