Ce faci înainte să te apuci de scris? (Luiza Ilie)

Vorbeam astăzi cu o prietenă care se mira cât de asemănător e procesul ei de pre-lucru cu al altora. Eu întotdeauna m-am simţit împlinit de ideea că fac parte dintr-o comunitate de scriitori care se confruntă cu probleme similare. În acest spirit voi adauga încă un răspuns la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde: Luiza Ilie.

Au răspuns: Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici)

Luiza Ilie este jurnalist. În 2005, unul din articolele pe care le-a scris în timpul unui program de master în America a fost coperta alt-weekly-ului Illinois Times.

Nu scriu niciodată înainte de a aduna (mai mult decât) toate informaţiile care îmi trebuie. Mai trec o dată prin tot după care îmi scot ideile la plimbare. La propriu. Le scot în oraş, de preferinţă pe străzi golaşe de oameni - Calea Victoriei duminică dimineaţa, genul ăsta de decor. Le las câteva zile să se aşeze cum vor ele. Mă uit pe geam la oameni, apusuri, şi răsărituri, accidente de maşină, Jerry’s Pizza de la colţ, porumbeii vecinului de peste drum. Vorbesc mai putin, evit oameni - sunt ocupată observând mişcarea ideilor dintr-un colţ.

Primele fraze se conturează aproape întotdeauna pe hârtie, de regulă în timpul plimbărilor sau melancoliilor de fereastră mai sus pomenite - poate şi unul dintre motivele pentru care nu plec niciunde fără hârtie şi pentru care la mine în casă găseşti carneţele şi pixuri împrăştiate peste tot - în dulapul de lângă chiuvetă, lângă pat, pe birou, în dulapul de pe hol.

Odată ce văd că ideile curg pe hârtie mă apucă aşa o nerăbdare să ajung cât mai repede la calculator unde lucrez începutul textului fără să-mi pese de nimic din jur - de fapt, ţigări sa fie. De-abia după ce am începutul vin tabieturile - cafea, scrumieră curată, spaţiu pe birou, documentele întinse în şir indian pe podea în jurul meu, ciocolată, susan, alune… pentru că odată ce am începutul îmi place să scriu primul draft deodată.

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Dia Radu)

Continuăm seria răspunsurilor la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde astăzi: Dia Radu.

Dia Radu este jurnalist. În decembrie a publicat în Esquire un material despre Experimentul Piteşti.

Cu o zi înainte de ziua cea mare, îmi propun să mă trezesc foarte devreme, ca să fiu eficientă. La 8 dimineaţa, când sună ceasul, realizez însă că raţionamentul meu a fost complet eronat. O zi eficientă ai atunci când te trezeşti bine dispus şi simţi zbătându-se în piept dorinţa de a face ceva măreţ. A te trezi forţat, împotriva voinţei tale, aduce atingeri libertăţii personale. Or, un scriitor e un om fundamental liber, care prin natura lui detestă constrângerile de orice fel. În numele literaturii şi al jurnalismului narativ, mă întorc pe cealaltă parte.

Inspiraţia nu trebuie forţată, trebuie tratată cu delicateţe, ca o amantă gata să facă nazuri şi să se care când ţi-e lumea mai dragă. Pe la 11 deschid messengerul şi-mi postez ca avatar „busy” sau „working”. Nimeni nu îndrăzneşte să mă abordeze şi asta mă frustrează groaznic. Chiar nu-i pasă nimănui de mine că muncesc? Deschid două trei conversaţii să mă plâng. După 50 de minute îmi zic că nu se mai poate şi trec pe invisible. Şi constat că mi-e foarte, foarte foame. Nu pierd timpul preţios să-mi fac de mâncare. Comand la chinezi. În aşteptarea mâncării, îmi dau seama că în biroul meu e un haos şi că sub nici o formă nu pot lucra în asemenea condiţii. Mă apuc de curăţenie. Nu doar aşa, pe masa de lucru, ci chiar şi prin sertarele prin care n-am mai umblat de cinci ani. Un suflu de înnoire pune stăpânire pe mine.

Deodată mi se pare că biroul ar trebui mutat mai la lumină. Ar trebui să-mi cumpăr un scaun nou, ăsta e mult prea şubred. Şi am mare, mare nevoie de un raft de cd-uri. Pe când mă poziţionez confortabil cu catalogul Ikea în braţe să studiez oferta, sună la uşă mâncarea. După masă, mă simt ca un şarpe boa care a înghiţit o căprioară sălbatică. E musai să mă întind puţin pe pat. Când mă trezesc, e destul de întuneric şi pe ecranul laptopului tronează un offline de la un editor: „Ce se mai aude cu textul ăla?”

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Eu, Ulmanu, Ilie)

Într-o zi, la un curs, una dintre participante a spus că e înconjurată de profesori. După câteva săptămâni de discuţie despre procesul de scriere, despre frici, despre probleme, despre soluţii, despre tabieturi, ea rostise un gând care ştiam că e în mintea multora.

Când desfaci scrisul în bucăţi, realizezi ce multe piese avem în comun. De atunci încolo vei ştii că nu eşti singura persoană care se luptă cu o anumită problemă. Iar când o piesă se strică, te inspiră când vezi cum a găsit altcineva soluţia.

De săptămâna asta voi începe să deconspir ceva din modul de lucru a unor oameni la care ţin şi pe care îi respect ca jurnalişti de poveste. Chiar dacă nu îi ştiţi pe unii dintre ei, credeţi-mă când vă spun că înţeleg şi abordează o idee cu o pasiune şi o seriozitate rară. Iar rezultatul muncii lor este de cele mai multe ori o poveste care merită citită.

I-am întrebat care e rutina lor înainte de a se aşeza la masa de scris. Nu cum fac documentare, interviuri, transcrieri, planuri şi alte etape mari care preced scrisul. Ce vroiam eu să ştiu e care e rutina şi care sunt gândurile pe care le au înainte să pună primele cuvinte pe ecran.

Întrebarea e: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspund astăzi: eu, Braduţ Ulmanu şi Georgiana Ilie.

Read more

Disciplina de a scrie (zilnic)

Ideea de a scrie zilnic nu e una originala. Zeci de mii de scriitori si de jurnalisti scriu in fiecare zi. Stephen King spune in On writing (tradusa la noi Misterul regelui) ca norma lui zilnica e de 10 pagini, adica vreo 2.000 de cuvinte. In fiecare dimineata se aseaza la masa de scris si scrie acele 10 pagini. Uneori curg si e gata inainte de pranz. Alteori, e inca la birou dupa amiaza, storcandu-si creierul pentru ultimele boabe. Rareori, scrie King, se ridica de la masa inainte sa termine.

Am avut recent o conversatie cu o prietena – un jurnalist foarte talentat - care mi-a spus ca nu crede in abordarea asta (eu i-am zis “scrisul ca tinichigerie”) si ca prefera sa scrie cand ii vine, pentru ca atunci are sansa de a scrie ceva bun. E stilul in care am abordat si eu scrisul pana nu demult. Daca am ceva de spus, va veni si momentul in care voi simti ca trebuie sa ii dau drumul si atunci ma voi aseza la masa si voi scrie.

Imi amintesc insa sute de ocazii in care mi-as fi dorit sa scriu ceva, dar mi-am gasit o scuza. E cald afara. Mai bine vad un film. Ma doare capul. Parca imi e lene sa dau drumul la calculator. Sau, chiar daca am dat drumul la calculator, m-am lasat dus de e-mail si pana am scris un mesaj despre lungimea perdelelor pe care mi le doresc pe balcon, a plecat si muza in treaba ei.

In ultimii 2-3 ani am invatat ca nu te poti increde in muza si ca poti scrie si fara ea. Sigur, in zilele in care te viziteaza, scriitura ta va avea o patina speciala. Dar asta nu inseamna ca va fi de aruncat la gunoi in zilele in care muza e ocupata cu alte chestii. Si am mai invatat sa nu cred in scuze. Nu cred in “nu pot scrie azi” si nu cred in ideea ca poti fi in pana de inspiratie sau intr-un blocaj creativ.

Un editor de la Baltimore Sun spunea ca nu exista “writer’s block”. Povestea ca tatal lui a condus un camion toata viata si nu s-a trezit niciodata spunand ca are “truck driver’s block”. In “The Craft of Revision”, Don Murray, un instructor fabulos de scriitura, puncteaza ideea ca scrisul e un mestesug, un obicei, o disciplina. Nu-l vei putea intelege si stapani daca nu te antrenezi regulat. (Si Murray incerca sa scrie zilnic. Nu avea o limita, dar isi nota numarul de cuvinte pe o tablita din birou. La un bilant de cinci ani, de exemplu, avea o medie de 898 de cuvinte pe zi. Scrisese ceva in 1.640 din cele 1.976 de zile pe care le-a avut la dispozitie):

“Writers write. It is that simple. And writers suffer the same problems in getting started as nonwriters. In fact, the more you are published, the higher the expectations placed on you by editors, readers, and yourself and, therefore, the more likely you are to suffer paralysis. We never are prepared enough; never feel we have the authority to be an authority; never believe we write well enough; never have the time, the place, the tools; always have other responsibilities that have to be faced first; and on and on. All the excuses may be legitimate but writers write despite all the good reasons not to write.” (Don Murray – The Craft of Revision)

Mi-am amintit de citatul asta recent, citind un articol din The Oxford American scris de prozatorul american George Singleton. Textul se numeste “How to write stories” si e un ghid pentru cei care au hotarat ca din 2008 se vor pune serios pe treaba (oare cati oameni isi pun scrisul ca dorinta #1 pentru noul an?). Singleton e savuros si inventeaza un plan intins pe 20-30 de ani, care va aduce scriitorului tanar numeroase bucati publicate, bani si satisfactia de a fi curatat mediul (da, planul implica si activitati ecologice).

Ideea lui Singleton se bazeaza pe faptul ca scriitorul va scrie 1.000 de cuvinte in fiecare zi. Finalul textului anticipeaza cateva din scuzele pe care cititorul hotarat sa scrie (dar convins ca fara muza nu se poate) le va gasi sa nu-i dea drumul. Sigur, multe din ele sunt valabile. Dar daca gasesti timp pentru scuze in loc sa gasesti timp pentru scris, atunci nu scrie.

← Previous Page