Tom Junod despre jurnalism, reguli şi poveşti

Nu e un secret că Tom Junod e scriitorul meu preferat. Spun scriitor şi nu jurnalist pentru că Junod are o relaţie ambivalentă cu acest termen. Prin preferat înţeleg următoarele: când apare ceva nou de Tom Junod pun totul deoparte şi mă apuc să citesc. De ce? Pentru că îmi oferă garanţia unei experienţe memorabile şi unor trăiri puternice. Deseori, modul în care omul filtrează realitatea face ficţiunea modernă să pară un simplu exerciţiu de imaginaţie.

N-are rost să continui – mai bine îl las pe maestru să vorbească. Ce urmează este textul integral al unui discurs fabulos ţinut de Junod la Missouri School of Journalism, în martie 2009. Tema este viitorul poveştilor într-o lumea twitterată, dar această descriere grosieră nu face decât să submineze experienţa lecturii acestui discurs.

După ce terminaţi de citit, nu uitaţi să spuneţi cum a fost.

* Tom Junod s-a năcut în 1958 şi scrie în prezent pentru Esquire. A câştigat două National Magazine Awards şi a fost finalist de alte zece ori, cel mai recent pentru un portret făcut lui Steve Jobs. Citiţi cu încredere şi textele lui despre Norman Mailer, cuvântul “crimă”, băieţii răi şi gura lui Hillary Clinton.

——————————————————–

Tom Junod’s Keynote Speech
Missouri Association of Publications annual meeting
Missouri School of Journalism, March 2009

Hello everyone.  Thanks for having me, and thanks, John, for your kind introduction.

You know, I have to admit, I’ve been agonizing over what to say here today.

Not because of a lack of anything to say, not because there’s not much to talk about, and not even because I didn’t go to journalism school and have been railing against J-schools in general for so long and so hard that I feel slightly disingenuous standing here and addressing you from this podium on the invitation of one of the most highly prestigious ones.

No, I’ve been agonizing because, well, we live in momentous times. If anything, there is too much to say, and I’ve found that rather than standing against the values imparted by J-school educations – as I have always told myself that I have – my 22 years of writing for magazines have made me rather more conventional than I think I am.  I have always complained about journalism and its restrictions, I have always looked at journalism – both its vaguely defined sense of rules and regulations, and its rather arrogant self of itself as a profession, instead of a trade – as a problem to be overcome, rather than a religion to be practiced.  But now that the whole thing is threatened, it turns out that I like journalism quite a bit.  You could even say that I miss it pre-emptively.

Read more

Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor

Ani Sandu povesteşte mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei româneşti de a-şi verifica informaţiile:

Citeam presa de dimineaţă în căutare de lucruri noi şi de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existenţa unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viaţa pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenţia a fost comentariul lui de la sfârşit:

“[N-o] voi cunoaşte niciodată pe „fata” care l-a scris. Aş fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficţiune, cu doamna dr. Rodica Neagoe şi să aflu cine este „fata”.

M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieşi un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat „anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară şi acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.

Le-am google-it pe cele două doamne menţionate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenţia că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câţiva ani.

Incredibil, mi-am zis. Aşa ceva n-are cum să intre în ziar.

Şi totuşi a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când eşti impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Şi pentru că e mai simplu să retuşezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.

Mai târziu, citind textul cu mai multă atenţie, am înţeles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-şi cere scuze că a luat ţeapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu ştiu dacă a intrat şi acest paragraf în ziar. Voi aţi văzut-o?).

P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii ştiu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliştii, ce e-n spatele poveştii, o vor face ei. Şi dacă vor vedea că am greşit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.

Despre ce e acest text?

Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reuşit, fie el de ziar, de revistă, de publicaţie online, răspunde la această întrebare şi o face într-un mod neintruziv, natural, şi documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf şi forma s-a perfecţionat la Wall Street Journal.

Pare uşor dar – din experienţa mea de editor de revistă – puţin scriitori îşi amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reuşesc să imprime răspunsurilor forţa necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.

Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranţii care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicaţiile continuă, dar ajung şi cele două.

ALCALÁ de HENARES, Spain — Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.

“Everyone says in Romania there’s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “If there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”

Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.

But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.

Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie

Curioşi cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiţi povestea Laurei Cîrnici de la shooting şi un interviu în care Raluca Frînculescu povesteşte cum a retuşat imaginile.

Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)

esqaprilie2009Sunt multe poveşti minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruţă despre sine, Pantelimon şi Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichileşti (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ştefănescu şi un deceniu de Garantat 100%.

Dar – părere de editor subiectiv – cireaşa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numeşte, simplu: “Bosquito, viaţă de câine” şi a cărui şapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor îşi trăieşte ultimii ani din viaţă în Germania, sub un nume nou: Ziva.”

Vă amintiţi de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui şi a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit şi despre relaţia pe care o avem cu animalele.

În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text şi cum şi-a făcut documentarea.

===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================

Textul cu Bosquito a pornit de la o experienţă proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost muşcată de un câine. A venit pe la spate, şi-a înfipt colţii şi a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Ştiam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puţine din adăposturi, cu oamenii muşcaţi care îşi iau doza regulată de vaccin.

Ce îmi doream să găsesc era o explicaţie, un răspuns, o poveste.

Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiaşi câini periculoşi care pândesc la colţ de stradă şi aceiaşi oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea şi cel al lui Bosquito, despre care ştiam, dar care îmi rămăsese în minte drept „câinele care a muşcat mortal un om de afaceri japonez şi care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu el şi nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, aşa că am început să caut mai multe.

Răspunsurile din ziare erau incomplete, înţelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopţie unor nemţi. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a muşcat sau nu Bosquito şi până la urmă ce s-a judecat în acel proces şi cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanţă un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Aşa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.

Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociaţiilor de protecţia animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului îşi lăsaseră numerele de contact şapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz şi am obţinut frânturi de informaţii, fiecare îmi spunea ce ştia, în funcţie de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieş, preşedintele asociaţiei Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, şi Marcela Lungu, preşedintele Asociaţiei Cuţu Cuţu, care s-a ocupat de procedurile din Bucureşti şi a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieş a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în judeţul Timiş, în Buziaş. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.

Cu ajutorul Eugeniei Ieş am ajuns şi la Paula Iacob, de la care n-am obţinut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieş m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăieşte căţeluşa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).

Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese muşcat japonezul şi am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului şi pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliţie. Din ce mi-au spus ei am reuşit să redau moartea japonezului şi ridicarea lui Bosquito de la bloc.

Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obţinut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliţia (de câteva ori), din nou cu procurorul şi în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluţia la telefon.

Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câţiva din oamenii implicaţi pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informaţie. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect şi a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informaţiile şi am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.

Ce-a ieşit e acum în Esquire de aprilie.

bosquitodeschidere

Structuri alternative

Scott Brown de la Wired propune Hollywood-ului o nouă structură dramatică pe care să-şi construiască poveştile. Afară cu piramida lui Freytag şi cu momentele subiectului (ştiţi voi, intrigă şi altele…)! Trăiască arcul narativ haotic!

Cel mai bun moment al textului lui Brown este exemplul pe care-l dă ca să ilustreze structura narativă clasică. Bineînţeles, e vorba de Die Hard:

In Freytag-ese, Die Hard unfolds thusly: NYC cop John McClane arrives in LA to reunite with his estranged wife, Holly (exposition), but terrorists raid her office tower, taking everyone hostage except McClane (inciting incident), who escapes unseen and starts picking off the goons (rising action). The terrorists finally realize they’re holding McClane’s wife and gain the upper hand (climax), but McClane frees the other hostages (falling action), goes toe-to-toe with the terrorist chieftain, and prevails (resolution). He celebrates by making out with his wife in the back of a limo. (Awww! And … denouement!)

Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie

Jon Franklin, un magician autoritar al construcţiei poveştilor pe structura complicaţie – desfăşurarea acţiunii – rezolvare, vorbeşte în acest interviu despre cum găsim O SINGURĂ POVESTE în ideea noastră (şi cum ea împleteşte personaj cu acţiune şi cu semnificaţie). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.

Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.

Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.

Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.

Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.

It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.

Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)

Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitaţie şi un scriitor cu suflet mare, povesteşte aici despre procesul care a dus la naşterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiţi în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toţi, se luptă să insufle faptele cu emoţie şi semnificaţie.

Mai jos, câteva paragrafe cu lecţiile învăţate de Ana. Restul aici.

[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire şi să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozităţii sau retractilităţii lui Tudor. O responsabilitate şi o presiune mari, ca şi cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecţie, esenţa personajului

[Un] exces de informaţie e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu eşti niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poţi bucura de ce ţine de tine: senzaţia de tihnă a un reporting temeinic

Pe măsură ce mă apropiam de deadline şi trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată şi vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare şi tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecţia informaţiilor şi stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l defineşte cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susţină cronologic, coerent şi emoţionant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beţia reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viaţa unui om.

Până la acest text, n-am ştiut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să ştii ca ai o plasa de siguranţă când te arunci în gol. Pe de alta, ţi-e că nu ştii să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoşeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exerciţiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăţi din tine şi, implicit, din text, să le modelezi şi remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Şi te încurajează cu aceeaşi însufleţire cu care îţi taie orice pornire excesivă din text.

A scrie e a scrie cu informaţii

Ne e greu să abandonăm ideea că poveştile spectaculoase ţin de „condei”. Nu-mi place cuvântul „condei”. De fapt, aş renunţa oricând la „condei” pentru „informaţii”. Poveştile jurnalistice bine spuse depind de informaţii. Iar „informaţii” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când şi ce părere aveţi dumneavoastră, sursa mea, despre asta?

Informaţiile – când vine vorba de poveşti – sunt mulţimea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificaţie, la acţiune, la dialog etc. Şi, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din „condei”.

Cursanţii mei pornesc zilele astea în căutarea unei poveşti (a doua, una care nu e despre ei) şi îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcţii. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-şi petrece nopţile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îţi spui. Dar care e semnificaţia? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esenţiale când evaluezi o poveste.

Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează şi ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. Înţelege-l. Observă-l. Şi poate vei afla că e în divorţ. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e linişte în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acţiune. Vei găsi tensiune. Şi vei găsi şi semnificaţie în povestea acestui om aparent mic.

Informaţiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiţi. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei şlefui. Şi ici-colo, vei pune nişte floricele.

Meşteşugăreşte. Dă-l încolo de condei.

Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăţi la birou, prin exerciţiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aştepta povestea ideală, pentru că nu-ţi va pica în poală. Caută oameni, intră în viaţa lor, adună informaţii. Şi apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat şi capul de la gândit, pune şi nişte condei. După gust.

Realitatea devenită carte

Unele poveşti sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulţi dintre jurnaliştii americani enumeraţi pe acest blog au publicat şi cărţi de nonficţiune devenite clasice ale genului.

Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acţiune cu suişuri, coborâşuri şi, ideal, un deznodământ care să încheie şi povestea lui.

La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze şi să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare şi pentru accesul incredibil pe care l-a obţinut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts şi două corporaţii, alegându-şi ca protagonişti avocaţii acuzării şi reuşind să fie aproape în permanenţă în preajma lor, chiar şi la cele mai delicate şi importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta şi Robert Duvall în rolurile principale)

A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia şi descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă şi la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).

Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago şi a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficţiune, cum a documentat A Civil Action şi cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:

I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn’t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn’t sure that I was any good at writing (…) You wanna be a writer, but when you’re 20, 22, 23 years-old you wonder “Do I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There’s no way of answering that question except by doing it.

După ce-l ascultaţi pe Harr, citiţi şi cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiaţi din Ciad, unde a stat şase săptămâni.

– Gabi

← Previous PageNext Page →