Lectură de weekend (12.09.2008)

Am citit azi dimineaţă (mersi Gabi) un text interesant despre poveşti şi câteva dintre motivele pentru care oamenii reacţionează la ele. Articolul din Scientific American prezintă rezultatele unor studii ştiinţifice făcute să explice tendinţa oamenilor către naraţiune (ficţiune sau nonficţiune):

We tell stories about other people and for other people. Stories help us to keep tabs on what is happening in our communities. The safe, imaginary world of a story may be a kind of training ground, where we can practice interacting with others and learn the customs and rules of society. And stories have a unique power to persuade and motivate, because they appeal to our emotions and capacity for empathy.

Mi-a plăcut folosirea conceptului de “narrative transport” (transpunere narativă) ca să descrie identificarea cititorului cu personajele, situaţia şi emoţiile prezente într-un text. Eu îi spuneam mai simplu: empatie.

Cum se naÅŸte un text (Zilele 5-6)

Acesta va fi ultimul post din seria “Cum se naÅŸte un text”. Nu pentru că procesul s-ar fi încheiat, ci pentru că a ajuns într-o fază de ÅŸlefuire care nu mai necesită cine ÅŸtie ce rutină. Doar cafea, un pix roÅŸu cât mai ascuÅ£it ÅŸi puÅ£ină liniÅŸte. Greul a trecut.

Ieri dimineaţă am scris bucata care leagă cele trei scene pe care le scrisesem integral de finalul care plutea independent de text. Draftul 1 era gata. Iubesc primul draft pentru că e plin de greÅŸeli. Nu doar de exprimare ÅŸi de gramatică (deÅŸi am destule încât mă întreb de ce sunt atât de amuzante perlele unor viitori jurnaliÅŸti – pentru a scăpa de ele există revizii ÅŸi rescrieri), ci de logică, de structură, de argumentare. Tot ce vrei. Arată bine de la distanţă dar de aproape se clatină.

Ca să câştig timp, încă de la început am cooptat în acest proces câţiva cititori/editori. E important să găseÅŸti oameni care te pot ajuta să-Å£i finalizezi textul. Cheia succesului e să le ceri feedback cât mai specific – altfel există riscul să reacÅ£ioneze la chestii care nu te preocupă. Eu am făcut aÅŸa. Am rugat doi oameni să citească fiecare scenă ÅŸi le-am zis: “AÅŸ vrea să încercaÅ£i să vă rezumaÅ£i la mica lume a fiecărei secÅ£iuni. E ea unitară? Are întrebări la care nu răspunde? SimÅ£iÅ£i că lipseÅŸte ceva? Când e gata, ne uităm ÅŸi la golurile per ansamblu.”

Un al treilea om, care mă ajută să-mi şlefuiesc fiecare text, a citit secţiune cu secţiune dar cu un mandat mai larg, care a inclus corecturi, sugestii de tăiere etc.

Odată ce am încheiat primul draft am luat scenele la rând şi le-am editat folosind comentariile tuturor. (Alte gânduri despre editare, aici). În imaginea de mai sus aţi putut vedea cum arătau paginile după acest proces. Rezultatul se numeşte draftul doi şi are 5.770 de cuvinte. D2 era gata ieri după prânz. Ca să sărbătoresc, m-am dus să mă plimb. Astea sunt momente în care am nevoie de muzică. Ieri s-a nimerit să am chef de-un playlist vechi de un an şi ceva numit Life 9. O selecţie:

Seara am reluat D2 pe care o prietenă mi l-a verificat între timp pentru dude gramaticale. Am luat corespondenÅ£a cu personajul principal în care verificam o parte din informaÅ£iile din text. Am luat notiÅ£ele care verificau restul. Cu ele aglomerate pe masă, am început o editare mai atentă. Undeva după miezul nopÅ£ii aveam un draft 3, care are 5.915 cuvinte din care vă ofer, de gust, o singură propoziÅ£ie: “UrcuÅŸul e un terci de pământ, frunze ÅŸi pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci.”

Textul se va odihni două zile după care voi mai trece încă o dată prin el ca să mă asigur că nu scap vreo eroare. Apoi va trece prin mâinile redacţiei, va ajunge la minunatul Ray Bobar, care îl va pune în pagină şi în preajma lui 1 octombrie va fi pe tarabe.

Åži gata.

Cum se naÅŸte un text (Zilele 3-4)

There is only one recipe – to care a great deal for the cookery (Henry James).

L-am auzit pe Liiceanu vorbind odată despre cum se motivează – fie că vine vorba de scris sau de condus o editură. Trebuie să crezi că ce faci e cel mai important lucru din lume, spunea el. Axis mundi. Am zâmbit pentru că aşa mă păcălesc şi eu. Jurnalismul – chiar şi cel mai bun – e efemer. Dar, cum le zic şi cursanţilor mei, ca să scrii cea mai bună poveste jurnalistică pe care o poţi scrie, trebuie să te convingi că faci cel mai important lucru din lume.

Experimentul de-a scrie şi de-a scrie în timp ce scriu nu m-a surprins prea mult. Am făcut un obicei din a-mi observa stilul de muncă ca să-i pot aduce îmbunătăţiri. Ce m-a amuzat – poate chiar ruşinat puţin – e cât răsfăţ şi autoamăgire ascunde acest proces.

Nu pun la socoteală izolarea şi faptul că m-am închis în casă de sâmbătă şi am ieşit maximum două ore pe zi. Ieri am ajuns până la Starbucks. Azi cred că nu voi apuca să ies deloc. Dar aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că scriu furibund.

Treaba stă mai degrabă aşa: am cam trei ore productive dimineaţa – să zicem de la 7:30 la 10:30 -, când chiar scriu. (În tot acest timp trag de-o cană de cafea şi probabil un bol de fulgi cu lapte sau iaurt).

Apoi, odată ce prietena mea pleacă la muncă, mă apuc de e-mailuri şi telefoane legate de subiect. Mai cer o lămurire, mai verific o informaţie, mai confirm sau infirm o bănuială. Apoi, mai joc un golf pe Wii. Recordul meu e de -5 la un curs de nouă găuri şi continui să cred că se poate mai bine. Golf-ul ăsta (mai jos imagea avatarului meu încercând o lovitură de efect) e metoda cu care pierd vremea câte 20-30-50 de minute pe zi de când a făcut fratele meu greşeala să-mi paseze consola.

Apoi, dacă am vreo revelaţie, mai scriu o bucată. Azi de exemplu, m-am reaşezat la birou şi scris finalul materialului. Nu era următorul pe listă, dar nu aveam răbdarea şi starea necesară să scriu o întreagă secţiune legată ca să ajung la el. Ştiam de la început în ce direcţie mă duc şi cu trei sferturi din text gata, am vrut să văd cum sună.

Când scriu finaluri de text încep deseori să fac ca o găină care se laudă cu super-oul produs. Dau copy-paste pe mess, mă proclam fericit, mai fug până la frigider şi, eventual, îmi promit încă nişte golf.
Perioada între două şi cinci e foarte lentă. Rareori fac ceva care să conteze cu adevărat (de obicei mai răspund la o rundă de e-mailuri sau spăl vasele). Astăzi, ca să mai treacă timpul, mi-am făcut macaroane cu brânză – o îmbunătăţire faţă de regimul de sandwich-uri cu şuncă şi iaurturi cu fructe din zilele precedente.

Spre saşe seara încep din nou să funcţionez. Nu scriu, dar mă gândesc la paşii următori şi îmi răsfoiesc notiţele. Eventual, cum am făcut aseară, mai citesc unu-două articole care să mă inspire. Pericolul cu cititul de articole extraordinare e un blocaj – am prieteni care nu citesc atunci când scriu de frică că nu vor putea performa la noul standard.

Dacă e o seară reuşită (ca duminică şi ieri), mai scriu câteva paragrafe care să mă ajute să mă urnesc în dimineaţa următoare.

Scris, mâncat, golf electronic, procese de conştiinţă, o barbă de trei zile şi un exces de autosugestie. Interesantă colecţie. Îmi spun că e important procesul pentru că e important ca cititorul să aibă un text clar şi muncit. Sau poate e important ca autorul să simtă că articolul – pe care puţină lume şi-l va aminti la câteva săptămâni după apariţie – n-a fost un efort inutil. A fost, cel puţin pentru câteva zile, cel mai important lucru din lume.

Electro Esquire

A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare şi Esquire a folosit o versiune mai retrogradă şi ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne aşteaptă pe viitor.

Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele şi ele sunt destinate tarabelor). Uitaţi unul dintre ele:

Mie mai interesant mi se pare conţinutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluţiona secolului XXI. De fapt asta e şi tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.

Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcÅ£ia Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deÅŸtept cuplu din America) ÅŸi Chris Jones (despre expaÅ£ii americani din China). Åži astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.

Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorinţa de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuţie cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:

“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”

UPDATE: Un clip oficial şi alte informaţii despre cum a fostt făcută coperta (şi cum poate fi ea reciclată), aici.

Cum se naÅŸte un text (Ziua 2)

Raport ziua 2.

Obiective îndeplinite: realizarea unui prim draft a primei scene şi a unui segment mai special de deschidere.
Ore lucrate: Estimare pozitivă: 5 ore. Estimare realistă: 3 ore jumate.
Cuvinte: 1,465.
Cantitate de ciocolată consumată: Nu suficientă.
Cea mai mare frică: Că mâine nu voi reuşi să scriu scena 2.

Cum se naÅŸte un text (Ziua 1)

Eram într-o dimineaţă la metrou ÅŸi ascultam un episod mai vechi din This American Life: The job that takes over your life. ÃŽn deschidere, Ira Glass compara producerea unui episod cu cele cinci stadii ale răspunsului omului la boală: negare, furie, negociere, depresie ÅŸi acceptare. Mi s-a părut amuzantă trimiterea pentru că deseori simt că trec prin aceste faze înainte să reuÅŸesc să mă apuc de scris – de la negarea faptului că perioada de documentare s-a încheiat, la furia că nu am destul material, la acceptarea faptului că scriitura de non-ficÅ£iune nu poate fi perfectă ÅŸi că trebuie să mă apuc de scris dacă e să public textul vreodată. (Când faci jurnalism de poveste, trebuie să accepÅ£i până la urmă că “perfect is the enemy of good”.)

Azi a fost ziua în care am trecut prin ultima fază, cea în care accept faptul că abia de mâine voi scrie susÅ£inut. V-am mai spus că am tendinÅ£a să pierd o zi întreagă – deÅŸi e liberă – înainte de a începe un prim draft. Tot Glass spune în episodul cu pricina: “At least if I’m here, I’m think, I’m not out worrying about all the things I’m supposed to do when I get here.” Corect. Dacă stau în casă între carneÅ£ele ÅŸi calculator, am senzaÅ£ia că mă pot apuca oricând.

Ca să nu fie o zi pierdută în totalitate, mi-am făcut o schemă a textului şi mi-am petrecut după-amiaza subliniind prin cele cinci dosare cu notiţe (transcrieri de interviuri cu personajul, alte texte despre el, informaţii ajutătoare etc etc etc) pasajele relevante pentru fiecare secţiune. (Notă: trebuie să-mi îmbogăţesc paleta de highlighters.)

Mai jos aveţi o imagine a mesei de bucătărie în timpul acestui proces. Scopul exerciţiului e să-mi clarific direcţia textului şi să fac o primă triere a informaţiilor. În plus, am încercat o primă distribuţie materialului adunat în scene (din fericire am avut acces în viaţa personajului meu şi am avut o de unde alege scenele relevante). Organizarea asta e singurul mod în care simt că scrie un text cât de cât coerent în patru zile.

Voi cum vă organizaţi?

*** Personajul despre care scriu va rămâne deocamdată un mister. Ce vă pot spune e că textul va apărea în numărul următor al Esquire România.

Vizionare de weekend (04.09.2008)

A.J. Jacobs e unul dintre cei mai amuzanÅ£i povestitori moderni. Nu scrie eseuri cum face David Sedaris, ci face experimente jurnalistice pe care apoi le povesteÅŸte în Esquire sau direct în cărÅ£i. A.J., cu care am avut plăcerea să beau o cafea ÅŸi să mânânc o omletă în New York – mă rog, eu clătite, el omletă din albuÅŸuri ÅŸi pâine de secară (a lăsat cojile în farfurie) -, a scris despre încercarea lui de-a agăţa bărbaÅ£i pentru bona lui. A citit într-un an Encyclopaedia Britannica de la A la Z încercând să devină mai deÅŸtept. A testat sinceritatea radicală. Ultima lui carte este despre încercarea de-a trăi un an urmând sfaturile bibliei cuvânt cu cuvânt.

În prelegerea de mai jos (mulţumesc Bogdan), A.J. povesteşte în stilul lui caracteristic despre genul ăsta de jurnalism şi rezultatele lui.

Nostalgia lui Igu

Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am publicat în Esquire în ultimul an este de astăzi disponibil pe LiterNet.ro. Este vorba de un portret făcut în decembrie lui Cristian “Igu” Vasile, omul din spatele proiectelor feeder.ro ÅŸi latrecut.ro. Al doilea proiect ÅŸi nostalgia generaÅ£iei lui Igu sunt motoarele acestei călătorii.

Textul a fost scris de Ionela Ilie. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi.  Designul de Raymond Bobar. Descărcaţi articolul în format original (în PDF) de aici.

Ca să convingeţi, începeţi cu fragmentul de mai jos:

Cristian – Igu pentru oamenii din online-ul românesc ÅŸi publicitate – a remarcat dispariÅ£ia tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinÅ£ilor. A simÅ£it regret, dar ÅŸi curiozitate – oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat “o viaţă” afară, la joacă, au mai dispărut?!

Åži-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borÅŸ, de apa cu gust dubios băută din Å£evile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcoduÅŸe (mai ales cele roÅŸii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activităţi de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit ÅŸi amintirea mănuÅŸilor întregi, cu un deget – făcute de bunica lui – de care zăpada se lipea ca o peliculă tare ÅŸi pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar ÅŸi mănuÅŸile s-au pierdut ÅŸi, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.

ÃŽn martie, privind colÅ£ul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu ÅŸi-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conÅŸtient de a-ÅŸi reaminti unitar o copilărie fericită ÅŸi fără griji. Åži pentru că de pe vremea mănuÅŸilor datează ÅŸi pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta ÅŸi fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este… latrecut.ro – “un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme ÅŸi orice alt catalizator de amintiri”.

← Previous Page