Lectură de weekend (12.09.2008)
Am citit azi dimineață (mersi Gabi) un text interesant despre povești și câteva dintre motivele pentru care oamenii reacționează la ele. Articolul din Scientific American prezintă rezultatele unor studii științifice făcute să explice tendința oamenilor către narațiune (ficțiune sau nonficțiune):
We tell stories about other people and for other people. Stories help us to keep tabs on what is happening in our communities. The safe, imaginary world of a story may be a kind of training ground, where we can practice interacting with others and learn the customs and rules of society. And stories have a unique power to persuade and motivate, because they appeal to our emotions and capacity for empathy.
Mi-a plăcut folosirea conceptului de “œnarrative transport” (transpunere narativă) ca să descrie identificarea cititorului cu personajele, situația și emoțiile prezente într-un text. Eu îi spuneam mai simplu: empatie.
Cum se naÅŸte un text (Zilele 5-6)
Acesta va fi ultimul post din seria “Cum se naște un text”. Nu pentru că procesul s-ar fi încheiat, ci pentru că a ajuns într-o fază de șlefuire care nu mai necesită cine știe ce rutină. Doar cafea, un pix roșu cât mai ascuțit și puțină liniște. Greul a trecut.
Ieri dimineață am scris bucata care leagă cele trei scene pe care le scrisesem integral de finalul care plutea independent de text. Draftul 1 era gata. Iubesc primul draft pentru că e plin de greșeli. Nu doar de exprimare și de gramatică (deși am destule încât mă întreb de ce sunt atât de amuzante perlele unor viitori jurnaliști – pentru a scăpa de ele există revizii și rescrieri), ci de logică, de structură, de argumentare. Tot ce vrei. Arată bine de la distanță dar de aproape se clatină.
Ca să câștig timp, încă de la început am cooptat în acest proces câțiva cititori/editori. E important să găsești oameni care te pot ajuta să-ți finalizezi textul. Cheia succesului e să le ceri feedback cât mai specific – altfel există riscul să reacționeze la chestii care nu te preocupă. Eu am făcut așa. Am rugat doi oameni să citească fiecare scenă și le-am zis: “Aș vrea să încercați să vă rezumați la mica lume a fiecărei secțiuni. E ea unitară? Are întrebări la care nu răspunde? Simțiți că lipsește ceva? Când e gata, ne uităm și la golurile per ansamblu.”
Un al treilea om, care mă ajută să-mi șlefuiesc fiecare text, a citit secțiune cu secțiune dar cu un mandat mai larg, care a inclus corecturi, sugestii de tăiere etc.
Odată ce am încheiat primul draft am luat scenele la rând și le-am editat folosind comentariile tuturor. (Alte gânduri despre editare, aici). În imaginea de mai sus ați putut vedea cum arătau paginile după acest proces. Rezultatul se numește draftul doi și are 5.770 de cuvinte. D2 era gata ieri după prânz. Ca să sărbătoresc, m-am dus să mă plimb. Astea sunt momente în care am nevoie de muzică. Ieri s-a nimerit să am chef de-un playlist vechi de un an și ceva numit Life 9. O selecție:
- * Little Man Tate – This must be love
* Voxtrot – Firecracker
* Bright Eyes – If the brakeman turns my way
* The Broken West – Baby on my arm
* The Arcade Fire – The well and the lighthouse
* Youth Group – Sorry
* Voxtrot – Future pt. 1
Seara am reluat D2 pe care o prietenă mi l-a verificat între timp pentru dude gramaticale. Am luat corespondența cu personajul principal în care verificam o parte din informațiile din text. Am luat notițele care verificau restul. Cu ele aglomerate pe masă, am început o editare mai atentă. Undeva după miezul nopții aveam un draft 3, care are 5.915 cuvinte din care vă ofer, de gust, o singură propoziție: “Urcușul e un terci de pământ, frunze și pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci.”
Textul se va odihni două zile după care voi mai trece încă o dată prin el ca să mă asigur că nu scap vreo eroare. Apoi va trece prin mâinile redacției, va ajunge la minunatul Ray Bobar, care îl va pune în pagină și în preajma lui 1 octombrie va fi pe tarabe.
Și gata.
Cum se naÅŸte un text (Zilele 3-4)
There is only one recipe – to care a great deal for the cookery (Henry James).
L-am auzit pe Liiceanu vorbind odată despre cum se motivează ““ fie că vine vorba de scris sau de condus o editură. Trebuie să crezi că ce faci e cel mai important lucru din lume, spunea el. Axis mundi. Am zâmbit pentru că așa mă păcălesc și eu. Jurnalismul ““ chiar și cel mai bun ““ e efemer. Dar, cum le zic și cursanților mei, ca să scrii cea mai bună poveste jurnalistică pe care o poți scrie, trebuie să te convingi că faci cel mai important lucru din lume.
Experimentul de-a scrie și de-a scrie în timp ce scriu nu m-a surprins prea mult. Am făcut un obicei din a-mi observa stilul de muncă ca să-i pot aduce îmbunătățiri. Ce m-a amuzat ““ poate chiar rușinat puțin ““ e cât răsfăț și autoamăgire ascunde acest proces.
Nu pun la socoteală izolarea și faptul că m-am închis în casă de sâmbătă și am ieșit maximum două ore pe zi. Ieri am ajuns până la Starbucks. Azi cred că nu voi apuca să ies deloc. Dar aș minți cu nerușinare dacă aș spune că scriu furibund.
Treaba stă mai degrabă așa: am cam trei ore productive dimineața ““ să zicem de la 7:30 la 10:30 -, când chiar scriu. (În tot acest timp trag de-o cană de cafea și probabil un bol de fulgi cu lapte sau iaurt).
Apoi, odată ce prietena mea pleacă la muncă, mă apuc de e-mailuri și telefoane legate de subiect. Mai cer o lămurire, mai verific o informație, mai confirm sau infirm o bănuială. Apoi, mai joc un golf pe Wii. Recordul meu e de -5 la un curs de nouă găuri și continui să cred că se poate mai bine. Golf-ul ăsta (mai jos imagea avatarului meu încercând o lovitură de efect) e metoda cu care pierd vremea câte 20-30-50 de minute pe zi de când a făcut fratele meu greșeala să-mi paseze consola.
Apoi, dacă am vreo revelație, mai scriu o bucată. Azi de exemplu, m-am reașezat la birou și scris finalul materialului. Nu era următorul pe listă, dar nu aveam răbdarea și starea necesară să scriu o întreagă secțiune legată ca să ajung la el. Știam de la început în ce direcție mă duc și cu trei sferturi din text gata, am vrut să văd cum sună.
Când scriu finaluri de text încep deseori să fac ca o găină care se laudă cu super-oul produs. Dau copy-paste pe mess, mă proclam fericit, mai fug până la frigider și, eventual, îmi promit încă niște golf.
Perioada între două și cinci e foarte lentă. Rareori fac ceva care să conteze cu adevărat (de obicei mai răspund la o rundă de e-mailuri sau spăl vasele). Astăzi, ca să mai treacă timpul, mi-am făcut macaroane cu brânză ““ o îmbunătățire față de regimul de sandwich-uri cu șuncă și iaurturi cu fructe din zilele precedente.
Spre sașe seara încep din nou să funcționez. Nu scriu, dar mă gândesc la pașii următori și îmi răsfoiesc notițele. Eventual, cum am făcut aseară, mai citesc unu-două articole care să mă inspire. Pericolul cu cititul de articole extraordinare e un blocaj ““ am prieteni care nu citesc atunci când scriu de frică că nu vor putea performa la noul standard.
Dacă e o seară reușită (ca duminică și ieri), mai scriu câteva paragrafe care să mă ajute să mă urnesc în dimineața următoare.
Scris, mâncat, golf electronic, procese de conștiință, o barbă de trei zile și un exces de autosugestie. Interesantă colecție. Îmi spun că e important procesul pentru că e important ca cititorul să aibă un text clar și muncit. Sau poate e important ca autorul să simtă că articolul ““ pe care puțină lume și-l va aminti la câteva săptămâni după apariție ““ n-a fost un efort inutil. A fost, cel puțin pentru câteva zile, cel mai important lucru din lume.
Electro Esquire
A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare și Esquire a folosit o versiune mai retrogradă și ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne așteaptă pe viitor.
Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele și ele sunt destinate tarabelor). Uitați unul dintre ele:
Mie mai interesant mi se pare conținutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluționa secolului XXI. De fapt asta e și tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.
Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcția Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deștept cuplu din America) și Chris Jones (despre expații americani din China). Și astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.
Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorința de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuție cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:
“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”
UPDATE: Un clip oficial și alte informații despre cum a fostt făcută coperta (și cum poate fi ea reciclată), aici.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 2)
Raport ziua 2.
Obiective îndeplinite: realizarea unui prim draft a primei scene și a unui segment mai special de deschidere.
Ore lucrate: Estimare pozitivă: 5 ore. Estimare realistă: 3 ore jumate.
Cuvinte: 1,465.
Cantitate de ciocolată consumată: Nu suficientă.
Cea mai mare frică: Că mâine nu voi reuși să scriu scena 2.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 1)
Eram într-o dimineață la metrou și ascultam un episod mai vechi din This American Life: The job that takes over your life. În deschidere, Ira Glass compara producerea unui episod cu cele cinci stadii ale răspunsului omului la boală: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Mi s-a părut amuzantă trimiterea pentru că deseori simt că trec prin aceste faze înainte să reușesc să mă apuc de scris – de la negarea faptului că perioada de documentare s-a încheiat, la furia că nu am destul material, la acceptarea faptului că scriitura de non-ficțiune nu poate fi perfectă și că trebuie să mă apuc de scris dacă e să public textul vreodată. (Când faci jurnalism de poveste, trebuie să accepți până la urmă că “perfect is the enemy of good”.)
Azi a fost ziua în care am trecut prin ultima fază, cea în care accept faptul că abia de mâine voi scrie susținut. V-am mai spus că am tendința să pierd o zi întreagă – deși e liberă – înainte de a începe un prim draft. Tot Glass spune în episodul cu pricina: “At least if I’m here, I’m think, I’m not out worrying about all the things I’m supposed to do when I get here.” Corect. Dacă stau în casă între carnețele și calculator, am senzația că mă pot apuca oricând.
Ca să nu fie o zi pierdută în totalitate, mi-am făcut o schemă a textului și mi-am petrecut după-amiaza subliniind prin cele cinci dosare cu notițe (transcrieri de interviuri cu personajul, alte texte despre el, informații ajutătoare etc etc etc) pasajele relevante pentru fiecare secțiune. (Notă: trebuie să-mi îmbogățesc paleta de highlighters.)
Mai jos aveți o imagine a mesei de bucătărie în timpul acestui proces. Scopul exercițiului e să-mi clarific direcția textului și să fac o primă triere a informațiilor. În plus, am încercat o primă distribuție materialului adunat în scene (din fericire am avut acces în viața personajului meu și am avut o de unde alege scenele relevante). Organizarea asta e singurul mod în care simt că scrie un text cât de cât coerent în patru zile.
Voi cum vă organizați?
*** Personajul despre care scriu va rămâne deocamdată un mister. Ce vă pot spune e că textul va apărea în numărul următor al Esquire România.
Vizionare de weekend (04.09.2008)
A.J. Jacobs e unul dintre cei mai amuzanți povestitori moderni. Nu scrie eseuri cum face David Sedaris, ci face experimente jurnalistice pe care apoi le povestește în Esquire sau direct în cărți. A.J., cu care am avut plăcerea să beau o cafea și să mânânc o omletă în New York – mă rog, eu clătite, el omletă din albușuri și pâine de secară (a lăsat cojile în farfurie) -, a scris despre încercarea lui de-a agăța bărbați pentru bona lui. A citit într-un an Encyclopaedia Britannica de la A la Z încercând să devină mai deștept. A testat sinceritatea radicală. Ultima lui carte este despre încercarea de-a trăi un an urmând sfaturile bibliei cuvânt cu cuvânt.
În prelegerea de mai jos (mulțumesc Bogdan), A.J. povestește în stilul lui caracteristic despre genul ăsta de jurnalism și rezultatele lui.
Nostalgia lui Igu
Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am publicat în Esquire în ultimul an este de astăzi disponibil pe LiterNet.ro. Este vorba de un portret făcut în decembrie lui Cristian “Igu” Vasile, omul din spatele proiectelor feeder.ro și latrecut.ro. Al doilea proiect și nostalgia generației lui Igu sunt motoarele acestei călătorii.
Textul a fost scris de Ionela Ilie. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi. Designul de Raymond Bobar. Descărcați articolul în format original (în PDF) de aici.
Ca să convingeți, începeți cu fragmentul de mai jos:
Cristian – Igu pentru oamenii din online-ul românesc și publicitate – a remarcat dispariția tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinților. A simțit regret, dar și curiozitate – oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat “o viață” afară, la joacă, au mai dispărut?!
Și-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borș, de apa cu gust dubios băută din țevile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcodușe (mai ales cele roșii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activități de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit și amintirea mănușilor întregi, cu un deget – făcute de bunica lui – de care zăpada se lipea ca o peliculă tare și pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar și mănușile s-au pierdut și, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.
În martie, privind colțul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu și-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conștient de a-și reaminti unitar o copilărie fericită și fără griji. Și pentru că de pe vremea mănușilor datează și pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta și fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este… latrecut.ro – “un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme și orice alt catalizator de amintiri”.