Making of “AMR 18” (din Esquire #6)
În același Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – și care e pe cale să apară – puteți citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist și “œlocatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timișoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat și fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veți găsi în revistă. Citiți în continuare ca să vedeți diferențele dintre cele două variante și câteva lecții învățate de Cami din procesul de documentare și scriere.
ÃŽn coabitare cu 46 mp
Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate și e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forțat; el reiese din naturalețea descrierii scenelor. Puteți citi restul eseurilor aici.
==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP
De Simina Mistreanu
==================================
Unii oameni se apucă de scris doar după ce și-au reglat scaunul la înălțimea potrivită, după ce și-au așezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce și-au aspirat covorul. Spațiul trebuie să fie confortabil și să îți dea ghes să scrii.
Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in brațe, străjuită de două aeroterme mici și vânjoase și de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga și îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureștiului, pentru un duș înainte de cursuri.
Sunt acasă.
Cum am fost învăţată să cred
Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moș Crăciun și despre cum e să continui să crezi și să-ți păstrezi o parte din inocența cu care priveai lumea când erai copil. Fascinația și deschiderea sinceră față de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui povești. Cu siguranță mai sănătoasă decât cinismul. Citiți restul eseurilor aici.
==================================
CUM AM FOST ÎNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED
De Alexandra Popescu
==================================
Pe la șase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleașcă de jucărie cu doi însurăței. Å¢in minte că prețul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinții cât câștigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.
Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie și, cu litere mari, caligrafice, abia învățate, i-am scris Moșului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preț. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poștă și am așteptat.
O zi în jurul portocalei
Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simți când timpul și spațiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem și cum ne schimbăm când pășim în etape de viață mai responsabile.
==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI
De Roxana Ciucur
==================================
E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe șezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce țin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitația zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins și fin se așează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinți urmărindu-i cu privirea, de pe mal.
Port costumul cumpărat special pentru această vacanță la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari și o panglică roșie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează și mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Își ține ochii închiși. Are un zâmbet abia schițat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.
“Dormi?”
Moonlight Allegretto
Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îți spună asta; ți-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruiește scenele. Are ochi pentru detaliu și reusește să te ducă acolo. Și da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Școlar.
Găsiți restul eseurilor personale din această serie aici.
==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO
De Camelia Bucioveanu
==================================
Nici nu împlinisem șapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochița roșie cu mâneci trei sferturi, învățătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alți câțiva colegi, ne-a așezat în șir indian și ne-a condus către cabinetul de muzică.
Acolo, purtând bască și-un pulover gri, un domn între două vârste așezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit ușor diapazonul de colțul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un “la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun și s-a plimbat cu pas cadențat prin fața fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat așa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de șah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuție. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecție ad-hoc, nici acum nu știu bine cum, am ajuns să iau lecții de pian.
Talent făcut cioburi
Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agațe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea și poziționarea anecdotelor au fost pașii esențiali în cizelarea articolului, care s-a așezat odată ce Gabi a găsit începutul și sfârșitul poveștii. Nici o rușine că a ajuns la al patrulea draft și asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ä‚sta e și motivul pentru care textul se citește dintr-o suflare.
======================================
TALENT FÄ‚CUT CIOBURI
CÇŽutarea unui talent este, poate, primul semn cÇŽ nu ai nici unul
De Gabriela Pițurlea
======================================
Într-o zi de toamnÇŽ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângÇŽ piațÇŽ. M-am întors cu spatele la geamurile prÇŽfuite și pÇŽtate și, dupÇŽ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorÇŽpeii albi, mi-am aranjat rochița roșie de lânÇŽ, am fixat o agrafÇŽ din bretonul scurt și am început sÇŽ fredonez.
“FatÇŽ dagÇŽ, nu fii tistÇŽ, fiin’cÇŽ e pÇŽcat.”
MÇŽ mutam de pe un picior pe celÇŽlalt, mișcându-mi stângaci mâinile, concentratÇŽ exclusiv asupra cântecului abia învÇŽțat. PelticÇŽ și puțin rÇŽgușitÇŽ, dar cu seriozitate maximÇŽ. În fața mea așteptau niște doamne drÇŽguțe, cu lucruri caraghioase în pÇŽr și trebuia sÇŽ le distrez. Aveam patru ani.
Copiii se pupă la soare
Continuăm seria eseurilor personale. Astăzi un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani și te întâlnești cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă – folosind jurnalul ei din perioada aceea a reușit să se regăsească ca elevă și să adopte un ton de copil, scriind cu același entuziasm și aceeași naivitate cu care și-a trăit vârsta.
E greu să nu îți judeci trecutul în scris, dar Miruna a reușit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani și să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră.
==================================
ÎN VREMURI TULBURI, COPIII SE PUPÄ‚ LA SOARE
De Miruna Cugler
==================================
El cânta la clarinet și avea ochii verzi. Eu jucam fotbal și încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluție și prima mineriadă.
La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din fața clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă și prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) și îi urmăream cu un ochi critic pe aiști, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei – un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!
Luna decembrie trecea încet și chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că “o să dăm zăpada de pe școală cu băieții de la A” și despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei și bentiței. Uneori drumurile noastre se intersectau cu același enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguță fată de la noi din clasă). Întrucât iritarea mea vizavi de el și de ea creștea de la o zi la alta, am fost forțată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. Îmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere și eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgostește de Steaua, nu?
Putea să fie baby
După cum am promis, voi posta pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. La finalul fiecărui eseu autorul – astăzi Gabriel Dobre – răspunde la câteva întrebări legate de procesul de scriere. Puteți să-l întrebați și voi.
===============================
PUTEA SÄ‚ FIE BABY
Uneori un nume de alint are în spate o poveste
De Gabi Dobre
===============================
Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.
“Gabi? Bună! Andreea sunt.”
Numele nu mi-a spus nimic. Știu cel puțin patru Andreea.
“Am auzit că pleci de mâine. Aș vrea să merg și eu.”
Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu știam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineața, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică ““ muzica pe care ea o asculta, în căști, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuți ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren și, stingheriți, simt nevoia să lege o conversație.
Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieșire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.
“Se poate?” m-a întrebat. “Trebuie să mă întorc mai repede în București, așa că aș prefera să merg de mâine.”
“Desigur! Nici o problemă!” am răspuns.
Am stabilit toate detaliile și la final i-am spus “vorbim mâine”. În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel “œvorbim mâine” era mai degrabă un ideal decât o certitudine. “œNu o cunosc, nu mă cunoaște, despre ce o să vorbim?”, “Despre orice!”, “Da? Și apoi?”. Când împarți un compartiment de tren cu niște necunoscuți, preț de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoști lucrurile se complică.
A doua zi, într-un tren plin de adolescenți vorbăreți, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam față în față cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă și o cameră foto. Printre ele speram să fie și niște subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuți. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player și o pereche de căști. Moartea conversației, marca Sony.
“Și, de când n-ai mai fost la mare?” am întrebat-o ușor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiș, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preț de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mișca trenul. “œRapid pe mă-sa!”
“De doi ani” mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. “Cum așa?”. Am crescut la șaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroș la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.
Cumva, în timp ce trenul își vedea de drum, conversația și-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse și mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decat mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o față rotundă, încadrată de un păr negru, lung și cârlionțat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulțime de expresii, fiecare frază era însoțită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu niște ochi și verzi și căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o șuviță pe care ba o îndreptată, ba o încrețea.
Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul București-Constanța în șapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puțin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.
Plaja răsuna de muzica teraselor și de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte și în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios și vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălțat, a intrat în mare și a început să pășească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. “œNu e chiar rece. Nu intri?”. M-a stropit și a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros și plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.
În zilele ce au urmat am încercat să o învăț să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte și i-am făcut o mulțime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: “œMai zi-mi o dată cuvântul ăla”. Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunțe într-un fel amuzant. Așa am aflat că “richicios” înseamnă “œparvenit” și că părul meu nepieptănat avea un aspect “sovaj”, deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puțin și l-a bagat în poșetă. “œLe colecționez!” mi-a spus. “œPe ăsta îl ai?” am întrebat-o la următoarea terasă.
Înainte știam foarte puțin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoșteam alte trei “œAndreea”! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din București.
Am doi prieteni, Ștefan și Mirabela, care își spun unul altuia “amoré”. Își spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit și-au inscripționat pe verighete: “Amoré, taimé”. Poceala francofonă era felul lor intim de a-și spune “te iubesc”.
Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viața mea cu nume precum crețulinul, pui sau iepure. Da, iepure! Iepuraș a murit repede, din rațiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relație unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec și îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată “la catalog”, numele meu de familie nu fost pronunțat în atâtea feluri. Și niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.
Când auzi rostite în jur un “da, pisi!” sau un “haide, baby”, îți spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuși numele de alint apar. Sunt necesare dimineața, când ea are ochii încă umflați de somn și tu ești ciufulit. Când nu mai iese din baie și tu faci ture prin fața ușii. Când ieșiți la o plimbare seara, ea te ține de braț și tu te împiedici. Când vă certați și o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.
Duminică ne-am întors în București. Am făcut drumul înapoi însoțiți și fără întârzieri. Am vorbit puțin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea același lucru. Când am ajuns, la despărțire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în brațe, mi-am trecut mâna prin părul ei și am pupat-o ușor pe frunte.
“Vorbim” i-am spus.
“Da, vorbim” mi-a răspuns și a plecat.
M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reușisem să îmi desfac jumătate din bagaje.
“Dudé, trebuie să vorbim!”
Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar așa cum îl pronunțase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie “baby”, sau, mai rău, “motănel”. Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună “dudé”. Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din București să pară o plajă din Vama Veche.
===============================
Un discuție scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.
1. Cum ai ales subiectul si ce-ai vrut sa transmiti?
Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experiență recentă prin care am trecut și care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgență numele de alint. Chiar și pe cele ce inițial îmi par excesiv de “dulci”. Poate că și “motănel” și “pisi” au povestea lor.
2. Cum a fost procesul de lucru?
Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înțeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reușit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părțile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta ușor către ideea mare: o relație are nevoie de o doza de complicitate, de intimitatea, ce poate veni și dintr-un banal nume de alint.
3. Cat de diferită e versiunea publicata fata de primul draft?
Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura și textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părțile de “monolog interior”, părțile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerență în acțiune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic și nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip “love story” așa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reușit peste tot, așa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. Așa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ș.a.m.d.
4. Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecție cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulțumește pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul și unde a ajuns e o lecție extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secțiuni și în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secțiuni. Așa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat și la rescriere pentru că așa am înțeles mai ușor unde m-am întins prea mult și unde nu am dezvoltat suficient. Nu știu cât întră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să lași textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă și îl poți îmbunătăți.
Din culise
Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcționează o redacție de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunțe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, și era o satiră a oamenilor și evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediția de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miștoul îneacă un eveniment într-o zi. A aștepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloți nu pare să mai aibă sens.
Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. În acest text sunt strecurate informații despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ’60-’70 și despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri și glume. Pare o lume ideală chiar și pentru modul în care funcționează o revistă americană – ce să mai vorbim de ale noastre.
Apropo de Esquire-ul aniilor ’60 și efectul cultura al acelei reviste – citiți acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de povești mă motivează. Poate nu va mai reuși nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poți face părți din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperțile și oamenii care apar pe ele, majoritatea poveștilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeți citiți aici un text genial de Colby Buzzell).
Am publicat și noi în Esquire România definiția unei povești Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediția americană. Eu cred în ea până la ultima literă:
“Un articol Esquire e altfel. Poveștile Esquire fac mai mult decât să documenteze și să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experiență. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experiență profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine și viziunea sa asupra lumii, și, implicit, riscă să-ți schimbe și ție viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puțin, asupra unei părți din ea.”
Noul val de la Marea Neagră
De mult așteptam o publicație americană să scrie un text despre filmul românesc. Nu pentru că l-ar înțelege mai bine, ci pentru că ar aplica rigorile de execuție pe care demersurile autohtone nu le au. Astăzi, în New York Times Magazine, A.O. Scott scrie despre “Noul val de la Marea Neagră“. De ce funcționează atât de bine?
Eu mă voi limita la 3 puncte:
1. E un articol despre “cum trăim azi”. Filmul românesc e un trend cultural, iar trendurile culturale sunt subiecte generoase. Mai ales dacă le tratezi simplu, fără pretenții. Acest gen de articole sunt aproape inexistente în România. Gândiți-vă la valul de nostalgie pentru copilărie al generației 25-35. La copiii rămași acasă. La obsesia cu dosarele securității. La noua echipă națională. Toate spun ceva despre cum trăim azi. A da, povestea cu nostalgia am spus-o în Esquire-ul de decembrie printr-un profil al lui Igu. Urmează și restul.
O ideea mare se ilustrează printr-o poveste mică. Scott spune povestea filmului românesc contemporan (idee mare) prin Puiu, Porumboiu și Mungiu (personaje tangibile).
2. Scott e implicat în poveste. Iubește filmele despre care vorbește și e pasionat de modul în care au fost făcute. Se simte că îi place subiectul și asta ține cititorul implicat. Mi-a plăcut foarte mult momentul în care el și Puiu beau vin și petrec o noapte discutând și contrându-se. E viu.
Dacă nu ai o conexiune cu subiectul, îți va fi greu să-l duci prea departe fără să se simtă că te chinui. Entuziasmul lui Scott pentru ce descoperă e contagios.
3. Context și profunzime. Scott e în principal un critic de film dar e și un reporter inteligent. Citiți cu atenție bucățile în care pune filmul românesc contemporan în context istoric și artistic. Și citiți bucata în argumentează că realismul filmului românesc e atât o alegere estetică cât și una etică. Nu poți scrie așa ceva din burtă și Scott vine cu o documentare solidă.
Mai sunt multe motive pentru care articolul e reușit, dar vreau să vă aud și pe voi.
PS: Eu am încercat să spun o poveste similară – doar că mi s-au dat 500 de cuvinte. Scott a avut șase pagini. Ce diferență imensă face profunzimea și atmosfera unui feature lung.