Making of “AMR 18” (din Esquire #6)

ÃŽn acelaÅŸi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – ÅŸi care e pe cale să apară – puteÅ£i citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist ÅŸi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din TimiÅŸoara.

Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat ÅŸi fără planuri de viitor.

Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.

Read more

ÃŽn coabitare cu 46 mp

Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate şi e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forţat; el reiese din naturaleţea descrierii scenelor. Puteţi citi restul eseurilor aici.

==================================
ÃŽN COABITARE CU 46 MP

De Simina Mistreanu
==================================

Unii oameni se apucă de scris doar după ce şi-au reglat scaunul la înălţimea potrivită, după ce şi-au aşezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce şi-au aspirat covorul. Spaţiul trebuie să fie confortabil şi să îţi dea ghes să scrii.

Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in braţe, străjuită de două aeroterme mici şi vânjoase şi de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga şi îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureştiului, pentru un duş înainte de cursuri.

Sunt acasă.

Read more

Cum am fost învăţată să cred

Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moş Crăciun şi despre cum e să continui să crezi şi să-ţi păstrezi o parte din inocenţa cu care priveai lumea când erai copil. Fascinaţia şi deschiderea sinceră faţă de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui poveşti. Cu siguranţă mai sănătoasă decât cinismul. Citiţi restul eseurilor aici.

==================================
CUM AM FOST ÃŽNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED

De Alexandra Popescu
==================================

Pe la şase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleaşcă de jucărie cu doi însurăţei. Ţin minte că preţul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinţii cât câştigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.

Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie ÅŸi, cu litere mari, caligrafice, abia învăţate, i-am scris MoÅŸului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preÅ£. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poÅŸtă ÅŸi am aÅŸteptat.

Read more

O zi în jurul portocalei

Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simţi când timpul şi spaţiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem şi cum ne schimbăm când păşim în etape de viaţă mai responsabile.

==================================
O ZI ÃŽN JURUL PORTOCALEI

De Roxana Ciucur
==================================

E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe şezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce ţin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitaţia zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins şi fin se aşează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinţi urmărindu-i cu privirea, de pe mal.

Port costumul cumpărat special pentru această vacanţă la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari şi o panglică roşie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează şi mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Îşi ţine ochii închişi. Are un zâmbet abia schiţat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.

„Dormi?”

Read more

Moonlight Allegretto

Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îţi spună asta; Å£i-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). ÃŽmi place modul în care Cami reconstruieÅŸte scenele. Are ochi pentru detaliu ÅŸi reuseÅŸte să te ducă acolo. Åži da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Åžcolar.

Găsiţi restul eseurilor personale din această serie aici.

==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO

De Camelia Bucioveanu
==================================

Nici nu împlinisem şapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochiţa roşie cu mâneci trei sferturi, învăţătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alţi câţiva colegi, ne-a aşezat în şir indian şi ne-a condus către cabinetul de muzică.

Acolo, purtând bască ÅŸi-un pulover gri, un domn între două vârste aÅŸezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit uÅŸor diapazonul de colÅ£ul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un „la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun ÅŸi s-a plimbat cu pas cadenÅ£at prin faÅ£a fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat aÅŸa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de ÅŸah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuÅ£ie. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecÅ£ie ad-hoc, nici acum nu ÅŸtiu bine cum, am ajuns să iau lecÅ£ii de pian.

Read more

Talent făcut cioburi

Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agaÅ£e” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea ÅŸi poziÅ£ionarea anecdotelor au fost paÅŸii esenÅ£iali în cizelarea articolului, care s-a aÅŸezat odată ce Gabi a găsit începutul ÅŸi sfârÅŸitul poveÅŸtii. Nici o ruÅŸine că a ajuns la al patrulea draft ÅŸi asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ä‚sta e ÅŸi motivul pentru care textul se citeÅŸte dintr-o suflare.

======================================
TALENT FÄ‚CUT CIOBURI
CÇŽutarea unui talent este, poate, primul semn cÇŽ nu ai nici unul

De Gabriela Piţurlea
======================================

ÃŽntr-o zi de toamnÇŽ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângÇŽ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prÇŽfuite ÅŸi pÇŽtate ÅŸi, dupÇŽ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorÇŽpeii albi, mi-am aranjat rochiÅ£a roÅŸie de lânÇŽ, am fixat o agrafÇŽ din bretonul scurt ÅŸi am început sÇŽ fredonez.

“FatÇŽ dagÇŽ, nu fii tistÇŽ, fiin’cÇŽ e pÇŽcat.”

Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.

Read more

Copiii se pupă la soare

Continuăm seria eseurilor personale. Astăzi un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani ÅŸi te întâlneÅŸti cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă – folosind jurnalul ei din perioada aceea a reuÅŸit să se regăsească ca elevă ÅŸi să adopte un ton de copil, scriind cu acelaÅŸi entuziasm ÅŸi aceeaÅŸi naivitate cu care ÅŸi-a trăit vârsta.

E greu să nu îţi judeci trecutul în scris, dar Miruna a reuşit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani şi să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră.

==================================
ÃŽN VREMURI TULBURI, COPIII SE PUPÄ‚ LA SOARE

De Miruna Cugler
==================================

El cânta la clarinet şi avea ochii verzi. Eu jucam fotbal şi încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluţie şi prima mineriadă.

La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din faÅ£a clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă ÅŸi prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) ÅŸi îi urmăream cu un ochi critic pe aiÅŸti, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei – un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!

Luna decembrie trecea încet ÅŸi chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că „o să dăm zăpada de pe ÅŸcoală cu băieÅ£ii de la A” ÅŸi despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei ÅŸi bentiÅ£ei. Uneori drumurile noastre se intersectau cu acelaÅŸi enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguţă fată de la noi din clasă). ÃŽntrucât iritarea mea vizavi de el ÅŸi de ea creÅŸtea de la o zi la alta, am fost forÅ£ată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. ÃŽmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere ÅŸi eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgosteÅŸte de Steaua, nu?

Read more

Putea să fie baby

După cum am promis, voi posta pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. La finalul fiecărui eseu autorul – astăzi Gabriel Dobre – răspunde la câteva întrebări legate de procesul de scriere. PuteÅ£i să-l întrebaÅ£i ÅŸi voi.

===============================
PUTEA SÄ‚ FIE BABY

Uneori un nume de alint are în spate o poveste

De Gabi Dobre
===============================

Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.

„Gabi? Bună! Andreea sunt.”

Numele nu mi-a spus nimic. Ştiu cel puţin patru Andreea.

„Am auzit că pleci de mâine. Aş vrea să merg şi eu.”

Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu ştiam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineaţa, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică – muzica pe care ea o asculta, în căşti, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuţi ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren şi, stingheriţi, simt nevoia să lege o conversaţie.

Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieşire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.

„Se poate?” m-a întrebat. „Trebuie să mă întorc mai repede în Bucureşti, aşa că aş prefera să merg de mâine.”

„Desigur! Nici o problemă!” am răspuns.

Am stabilit toate detaliile şi la final i-am spus „vorbim mâine”. În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel “vorbim mâine” era mai degrabă un ideal decât o certitudine. “Nu o cunosc, nu mă cunoaşte, despre ce o să vorbim?”, „Despre orice!”, „Da? Şi apoi?”. Când împarţi un compartiment de tren cu nişte necunoscuţi, preţ de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoşti lucrurile se complică.

A doua zi, într-un tren plin de adolescenţi vorbăreţi, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam faţă în faţă cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă şi o cameră foto. Printre ele speram să fie şi nişte subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuţi. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player şi o pereche de căşti. Moartea conversaţiei, marca Sony.

„Şi, de când n-ai mai fost la mare?” am întrebat-o uşor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiş, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preţ de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mişca trenul. “Rapid pe mă-sa!”

„De doi ani” mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. „Cum aşa?”. Am crescut la şaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroş la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.

Cumva, în timp ce trenul îşi vedea de drum, conversaţia şi-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse şi mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decat mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o faţă rotundă, încadrată de un păr negru, lung şi cârlionţat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulţime de expresii, fiecare frază era însoţită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu nişte ochi şi verzi şi căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o şuviţă pe care ba o îndreptată, ba o încreţea.

Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul Bucureşti-Constanţa în şapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puţin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.

Plaja răsuna de muzica teraselor şi de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte şi în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios şi vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălţat, a intrat în mare şi a început să păşească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. “Nu e chiar rece. Nu intri?”. M-a stropit şi a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros şi plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.

În zilele ce au urmat am încercat să o învăţ să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte şi i-am făcut o mulţime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: “Mai zi-mi o dată cuvântul ăla”. Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunţe într-un fel amuzant. Aşa am aflat că „richicios” înseamnă “parvenit” şi că părul meu nepieptănat avea un aspect „sovaj”, deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puţin şi l-a bagat în poşetă. “Le colecţionez!” mi-a spus. “Pe ăsta îl ai?” am întrebat-o la următoarea terasă.

Înainte ştiam foarte puţin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoşteam alte trei “Andreea”! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din Bucureşti.

Am doi prieteni, Ştefan şi Mirabela, care îşi spun unul altuia „amoré”. Îşi spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit şi-au inscripţionat pe verighete: „Amoré, taimé”. Poceala francofonă era felul lor intim de a-şi spune „te iubesc”.

Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viaţa mea cu nume precum creţulinul, pui sau iepure. Da, iepure! Iepuraş a murit repede, din raţiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relaţie unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec şi îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată „la catalog”, numele meu de familie nu fost pronunţat în atâtea feluri. Şi niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.

Când auzi rostite în jur un „da, pisi!” sau un „haide, baby”, îţi spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuşi numele de alint apar. Sunt necesare dimineaţa, când ea are ochii încă umflaţi de somn şi tu eşti ciufulit. Când nu mai iese din baie şi tu faci ture prin faţa uşii. Când ieşiţi la o plimbare seara, ea te ţine de braţ şi tu te împiedici. Când vă certaţi şi o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.

Duminică ne-am întors în Bucureşti. Am făcut drumul înapoi însoţiţi şi fără întârzieri. Am vorbit puţin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea acelaşi lucru. Când am ajuns, la despărţire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în braţe, mi-am trecut mâna prin părul ei şi am pupat-o uşor pe frunte.

„Vorbim” i-am spus.

„Da, vorbim” mi-a răspuns şi a plecat.

M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reuşisem să îmi desfac jumătate din bagaje.

„Dudé, trebuie să vorbim!”

Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar aşa cum îl pronunţase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie „baby”, sau, mai rău, „motănel”. Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună „dudé”. Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din Bucureşti să pară o plajă din Vama Veche.

===============================

Un discuţie scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.

1. Cum ai ales subiectul si ce-ai vrut sa transmiti?
Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experienţă recentă prin care am trecut ÅŸi care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgenţă numele de alint. Chiar ÅŸi pe cele ce iniÅ£ial îmi par excesiv de “dulci”. Poate că ÅŸi “motănel” ÅŸi “pisi” au povestea lor.

2. Cum a fost procesul de lucru?
Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înţeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reuşit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părţile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta uşor către ideea mare: o relaţie are nevoie de o doza de complicitate, de intimitatea, ce poate veni şi dintr-un banal nume de alint.

3. Cat de diferită e versiunea publicata fata de primul draft?
Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura ÅŸi textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părÅ£ile de “monolog interior”, părÅ£ile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerenţă în acÅ£iune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic ÅŸi nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip “love story” aÅŸa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reuÅŸit peste tot, aÅŸa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. AÅŸa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ÅŸ.a.m.d.

4. Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecţie cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulţumeşte pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul şi unde a ajuns e o lecţie extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secţiuni şi în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secţiuni. Aşa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat şi la rescriere pentru că aşa am înţeles mai uşor unde m-am întins prea mult şi unde nu am dezvoltat suficient. Nu ştiu cât întră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să laşi textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă şi îl poţi îmbunătăţi.

Din culise

Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcţionează o redacţie de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunţe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, şi era o satiră a oamenilor şi evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediţia de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miştoul îneacă un eveniment într-o zi. A aştepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloţi nu pare să mai aibă sens.

Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. ÃŽn acest text sunt strecurate informaÅ£ii despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ’60-’70 ÅŸi despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri ÅŸi glume. Pare o lume ideală chiar ÅŸi pentru modul în care funcÅ£ionează o revistă americană – ce să mai vorbim de ale noastre.

Apropo de Esquire-ul aniilor ’60 ÅŸi efectul cultura al acelei reviste – citiÅ£i acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de poveÅŸti mă motivează. Poate nu va mai reuÅŸi nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poÅ£i face părÅ£i din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperÅ£ile ÅŸi oamenii care apar pe ele, majoritatea poveÅŸtilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeÅ£i citiÅ£i aici un text genial de Colby Buzzell).

Am publicat şi noi în Esquire România definiţia unei poveşti Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediţia americană. Eu cred în ea până la ultima literă:

„Un articol Esquire e altfel. Poveştile Esquire fac mai mult decât să documenteze şi să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experienţă. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experienţă profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine şi viziunea sa asupra lumii, şi, implicit, riscă să-ţi schimbe şi ţie viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puţin, asupra unei părţi din ea.”

Noul val de la Marea Neagră

De mult aÅŸteptam o publicaÅ£ie americană să scrie un text despre filmul românesc. Nu pentru că l-ar înÅ£elege mai bine, ci pentru că ar aplica rigorile de execuÅ£ie pe care demersurile autohtone nu le au. Astăzi, în New York Times Magazine, A.O. Scott scrie despre “Noul val de la Marea Neagră“. De ce funcÅ£ionează atât de bine?

Eu mă voi limita la 3 puncte:

1. E un articol despre “cum trăim azi”. Filmul românesc e un trend cultural, iar trendurile culturale sunt subiecte generoase. Mai ales dacă le tratezi simplu, fără pretenÅ£ii. Acest gen de articole sunt aproape inexistente în România. GândiÅ£i-vă la valul de nostalgie pentru copilărie al generaÅ£iei 25-35. La copiii rămaÅŸi acasă. La obsesia cu dosarele securităţii. La noua echipă naÅ£ională. Toate spun ceva despre cum trăim azi. A da, povestea cu nostalgia am spus-o în Esquire-ul de decembrie printr-un profil al lui Igu. Urmează ÅŸi restul.

O ideea mare se ilustrează printr-o poveste mică. Scott spune povestea filmului românesc contemporan (idee mare) prin Puiu, Porumboiu şi Mungiu (personaje tangibile).

2. Scott e implicat în poveste. Iubeşte filmele despre care vorbeşte şi e pasionat de modul în care au fost făcute. Se simte că îi place subiectul şi asta ţine cititorul implicat. Mi-a plăcut foarte mult momentul în care el şi Puiu beau vin şi petrec o noapte discutând şi contrându-se. E viu.

Dacă nu ai o conexiune cu subiectul, îţi va fi greu să-l duci prea departe fără să se simtă că te chinui. Entuziasmul lui Scott pentru ce descoperă e contagios.

3. Context şi profunzime. Scott e în principal un critic de film dar e şi un reporter inteligent. Citiţi cu atenţie bucăţile în care pune filmul românesc contemporan în context istoric şi artistic. Şi citiţi bucata în argumentează că realismul filmului românesc e atât o alegere estetică cât şi una etică. Nu poţi scrie aşa ceva din burtă şi Scott vine cu o documentare solidă.

Mai sunt multe motive pentru care articolul e reuşit, dar vreau să vă aud şi pe voi.

PS: Eu am încercat să spun o poveste similară – doar că mi s-au dat 500 de cuvinte. Scott a avut ÅŸase pagini. Ce diferenţă imensă face profunzimea ÅŸi atmosfera unui feature lung.

← Previous Page