Ce e o revistă?

Un editor de revistă a declarat recent la o conferinţă că media tipărită va ajunge ca vinilurile. Probabil produsul print cu cele mai multe şanse să atingă acest statut de obiect e revista. Dar nu orice fel de revistă, ci una care are cu adevărat ceva de spus şi arătat.

Piaţa revistelor independente e în creştere în toată lumea, iar publicaţiile generaliste mass-market ajung – unele fără voia lor – să pară nişte tabloide nereuşite în comparaţie cu noii competitori, care nu operează cu multe constrângeri, care îşi asumă lipsa de bugete şi care mizează pe inovaţie pentru succes.

Şi atunci, ce (mai) e o revistă? Îmi plac răspunsurile date de MagCulture şi mă amuză revistele-proiect-de-artă menţionate în acest text din Wall Street Journal. Eu unul sunt mai conservator şi prefer un format fizic tradiţional, cu un conţinut închis între două coperţi. Dar înauntru mi-ar plăcea să fie nebunie. Şi, cum spune şi fragmentul de mai jos, mi-ar plăcea să fie supriză. Am mai scris despre asta o dată – şi tot despre The New Yorker era vorba.

So what is a magazine? I prefer a more open definition, best summed up by Fernando Gutiérrez in my book ‘Issues’, ‘The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute’. The ‘surprise’ theme has figured here a few times recently as a defining trait of great magazines such as The New Yorker and The Face. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical. They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, it’s scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, ‘one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it’. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion in a way that hadn’t been seen before. And yes, they got things wrong: the fashion shoot based on terrorist chic springs to mind. But it was only later, when The Face became scared of making such mistakes, that it began its slow decline toward closure.

PS: Apropo de surprize – o explicaţie (în versuri) a motivelor pentru care kiwi-ul e un fruct ieftin. Vreau să văd şi eu media noastră oferind astfel de surpize – print sau online, nu contează.

O copertă făcută pe iPhone

Cu scuzele de rigoare că am ajuns mai târziu la această veste: coperta New Yorker de săptămâna trecută a fost desenată cu aplicaţia Brushes, pe un iPhone. Cum? Uitaţi-va la clipul de mai jos:

Vizionare de weekend: One in 8 million

“One in 8 million” e o serie de poveşti scurte spuse în format multimedia (o duzină de fotografii cu fragmente de interviu în fundal). Niciuna nu ţine mai mult de două minute jumate şi fiecare spune ceva despre un locuitor al New York City: degustătoarea nevăzătoare, fotograful de tabloid, biciclistul, farmacistul etc.

Aşa se poate face astăzi jurnalism despre comunitatea în care locuieşti.

Noul Newsweek

newsweek

Era o vreme când citeam Newsweek şi Time săptămână de săptămână. O preferam pe prima pentru că avea mai multe “news-features” (mini-reportaje sau analize pe subiecte de actualitate). Acum Newsweek s-a redesenat şi a hotărât să se concentreze exclusiv pe reportaje, analize şi opinie, renunţând la bucăţile de ştiri cu care se umplea partea din faţă a revistei. Time a mers în 2007 exact în direcţia opusă, încercând să facă print-ul cât mai dinamic.

Mai multe imagini cu noul Newsweek aici.

TimesReader, un mod nou de-a citi electronic

nytimesreader

În timp ce alţii discută, bătrâna doamnă a jurnalismului internaţional face nişte paşi interesanţi în lumea virtuală. Recent lansatul TimesReader încearcă să le ofere utilizatorilor o interfaţă electronică similară cu experienţa citirii ziarului tipărit. E o aplicaţie care foloseşte platforma AIR de la Adobe şi care stă bine mersi pe calculatorul tău, actualizându-se la deschidere. Nu sunt puţini cei care prezic că cititul de publicaţii va migra din browser către aplicaţii dedicate. Ah, mai e ceva. În acest format, majoritatea conţinutului costă – deocamdată e $3.50 pe săptămână. Dar arată într-adevăr foarte frumos (pe un monitor wide, aplicaţia mai avea două coloane dreapta de ştiri).

Dacă aţi ratat discuţia despre Web şi poveşti lungi şi monetizat această formă, întoarceţi-vă aici.

Scott Dadich despre Wired şi design de publicaţie

De ceva vreme citesc despre o prezentare pe care Scott Dadich, creative director la Wired şi preşedinte SPD, a ţinut-o în această primăvara prin lume (SUA, Anglia, Australia etc.) Din fericire, australienii s-au gândit s-o înregistreze şi să dea clipul la televizor (şi de acolo, online). Cele trei părţi ale prezentării – în care Dadich explică principiile grafice ale revistei şi secţiunilor ei – iau numele a trei porunci de lucru pe care Dadich le urmează:

Câţi designeri de publicaţii de la noi lucrează oare ca Dadich? Ray ar spune că nu prea mulţi. (Şi nu ţine doar de resurse)

Am mai scris despre Wired aici, aici şi – mai ales! – aici.

Cum să faci o revistă interactivă

Am mai scris despre cât de mult îmi place revista Wired. Cel mai recent număr oferă încă un motiv – cu J.J. Abrams (“Lost”) ca guest-editor, Chris Anderson, Scott Dadich & Co. au scos un număr plin de ghicitori şi jocuri ascunse. De ce? Ca să arate că o revistă poate să ofere o complet altă experienţă decât Internetul:

In doing so, the editors of Wired said, the project might help them solve another problem: how to keep consumers interested in the tangible artifact of a printed magazine — particularly one about digital culture — in an Internet era.

“We like to say it’s our jobs to add value to the Internet,” said Chris Anderson, the editor in chief of Wired. “The great thing about this issue is that none of the puzzles work online.”

Mai multe aici.

Coperta puzzle

De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovaţiile de titraj (pentru care au şi câştigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.

Veşti despre narativul românesc

La sfârşitul anului trecut, am fost invitat să scriu un text despre jurnalismul narativ în România pentru newsletter-ul de primăvară al International Association for Literary Journalism Studies (IALJS), o asociaţie de profesori şi cercetători din lumea întreagă.

Textul îl puteţi găsi atât în newsletterul asociaţiei (aici), cât şi în continuare acestui post.

Notă: Articolul Gabrielei la care textul meu face referinţă – Şaişpe – îl puteţi citi aici. Mai multe despre cum a fost făcut (plus jurnal de poveste), aici.

Read more

Frunzărind prin criză

Criza economică nu e foarte blândă cu revistele – nici la noi, nici afară. În lipsa banilor din publicitate, publisherii mari închid titlurile mici din portofoliu şi fac giumbuşlucuri ca cele mari să nu sufere prea mult. Un studiu făcut pe un eşantion de 241 de reviste americane arată că doar 42 au reuşit să-şi crească în 2008 paginile de publicitate. Restul au pierdut; în medie 12 la sută faţă de 2007 (unele chiar spre 40).

Ăsta e climatul în care Esquire a scos $250.000 de la Discovery Channel pentru o reclamă ascunsă în copertă. Ideea a venit de la editorial, de la acelaşi neobosit David Granger, care e hotărât să încerce orice strategie posibilă ca să inoveze domeniul şi să păstreze revistele în viaţă.

Mai jos, coperta şi reclama (din NYT):

← Previous PageNext Page →