Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă
Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naștere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea șefilor că merită, la reporting, și până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.
Gândit inițial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei povești de la o revistă mare. Puteți să citiți varianta reporterului, Jason Tanz, și una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părți și se numește, cum altfel, “The Process”).
Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului și editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).
Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.
După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanții lui Kaufman. În acest timp, reporterul și editorul au început să evalueze potențialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).
After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.
Reporterul și editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ținându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august și petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numește 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare și spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.
Tanz rescrie și Miller trimite o versiune curată șefilor. Departamentul de vizual începe să gândească niște idei pentru layout și pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obțină un autoportret pe care Kaufman se angajase să și-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcționează):
I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.
Dadich prezintă articolul șefilor. Chris Anderson, redactorul-șef, e nemulțumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor și cere o altă versiune:
When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.
Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura și modificările în pagină. Wired numește acest proces “the scrub”. Unul din ultimii pași e verificarea informațiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notițele reporterului, interviurile audio și vorbind cu personajele citate în poveste.
Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.
Și așa a ajuns procesul la final. Articolul, așa cum a apărut în revistă, îl găsiți aici.
Lectură de weekend: Robert Turcescu
Am scris de două ori despre Robert Turcescu în acest an – întâi pentru Esquire în mai apoi pentru ELLE în noiembrie. Primul din aceste texte este acum disponibil integral pe Liternet. Articolul este extras din două interviuri lungi (făcute în aprilie) și formatat să pară că Turcescu vorbește direct cititorului. A doua parte a textului e o scurtă descriere a contextului în care au avut loc discuțiile dintre noi.
Turcescu era pe atunci pregătit pentru o aventură spaniolă care nu a mai avut loc. Spunea despre jurnalismul românesc:
Jurnalistica e ca matematica. Jurnalistul de succes operează cu formule – nu are a inventa mare lucru. Poate să inoveze niște chestiuni, poate să le aducă îmbunătățiri, dar nu prea poți să inventezi. Neavând ce să inventezi, trebuie să deprinzi foarte bine tehnicile de lucru. Uneori mă gândesc că poate locul meu – după cum am învățat această meserie – nu mai e aici.
Trei poveşti de citit în weekend
Cititorul din mine se simte norocos luna asta. Are, în două reviste diferite (Tabu și Esquire), patru din autorii lui preferați. Da, sunt subiectiv. Da, îi cunosc. Da, i-am și editat la un moment dat. Îmi plac pentru că au muncit mult la poveștile astea. Au umblat, au documentat, au întrebat, au schițat, au gândit, au scris, au rescris.
Despre cine vorbim și pe care unde unde îi puteți citi? Iată:
Lavinia Gliga și Georgiana Ilie. Regii mor în picioare. În Tabu. Un text care reconstruiește zilele premierei piesei Lear la Teatrul Bulandra, un spectacol de Andrei Șerban, jucat numai cu femei. Tensiune cât cuprinde. O rară ocazie de a vedea culisele unei piese de teatru.
Gabriela Pițurlea. Mecanica fursecului. În Esquire. Gabriela face portretul lui Dan Tobescu, omul din spatele proiectului Fursecul Mecanic. Despre Fursec s-a scris peste tot. Nimeni n-a trecut însă de: “Ah, faci dulciuri și le dai gratis! Ce drăguț”. Gabriela (care uneori ne spune ce mai citește) s-a dus mult mai departe și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și o comunitate virtuală improbabilă.
Gabriel Dobre. Nevoia lui Horațiu Mălăele. În Esquire. Un portret antrenant al unui om care nu “pozează” pentru media, care face multe pentru că îi plac toate, care vrea “să placă și prostului, și înțeleptului, și bătrânului, și copilului. Să le transmită ceva care să-i facă să iasă mai câștigați din întâlnirea cu el.”
Lectură de weekend: Cele 7 poveşti
În 2003, la aniversarea de 70 de ani, Esquire-ul american a desemnat Frank Sinatra Has a Cold ca fiind cel mai bun articol pe care l-au publicat vreodată. Acum, la aniversarea de 75 de ani, editorii au fost mai generoși și pe lângă capodopera lui Talese, au mai ales șase alte texte cu adevărat senzaționale.
Le puteți citi – integral – aici.
Lista e formată din:
– Frank Sinatra Has a Cold (Gay Talese, 1966)
– The School (C.J. Chivers, 2006)
– The Falling Man (Tom Junod, 2003)
– What Do You Think of Ted Williams Now (Richard Ben Cramer, 1986)
– M (John Sack, 1966)
– The Last American Hero is Junior Johnson. Yes! (Tom Wolfe, 1965)
– Superman Comes to the Supermarket (Norman Mailer, 1960)
Partea cea mai bună e că această decizie de a desemna cele mai bune șapte texte a necesitat încărcarea pe site-ul revistei a ultimelor patru, până acum disponibile doar în antologii de scriitură.
Lectură de weekend: Surprinde-mă
M-am oprit ieri la un chioșc și am cumpărat câteva reviste. Pentru că am fost pe drumuri în ultimele săptămâni, schimbarea la față a standurilor de presă (un exces de noutăți de noiembrie) mi-a dat impresia că publicațiile trebuie să fie pline de conținut care merită efortul financiar. Am greșit. Am frunzărit aseară cât am putut și nu m-am oprit la nimic – designul, neglijent și haotic în unele cazuri, cu siguranță nu m-au ajutat. Voi reveni la ele astăzi, mai clinic.
M-am întrebat aseară de ce nu se strofocă editorii români să creeze ceva care să te suprindă, o mică minune dacă vreți – echivalentul editorial al unui sandwich delicios pe care îl găsești întâmplător la un chioșc aflat pe o stradă pe care deobicei nu calci.
Așa mi-am adus aminte de Tom Junod (am și eu slăbiciunile mele) și de profilul pe care i l-a făcut – acum mulți ani – actriței Nicole Kidman. Previzibil, nu? Nici vorbă. Nu știu cât am aflat până la urmă despre Nicole Kidman (sigur am aflat câte ceva despre Junod) dar supriza și senzația de bucurie pe care am avut-o cititind a fost copleșitoare. Nu vorbim aici de “greutatea” subiectului ci pur și simplu de capacitatea disponibilitatea de a crea ceva pentru care merită să te oprești din răsfoit.
Încearcă cineva?
Lectură de weekend: Despre geniu
Cum definim un geniu? Care sunt calitățile lui/ei? Le-am putea sesiza dacă trecem grăbiți pe lângă posesorul lor?
Întrebări mari pentru un jurnalist. Dar, dacă jurnalistul are măcar ceva din profunzimea subiecților pe care îi investighează, întrebările se pot transforma într-o călătorie de neuitat. Aseară, am citit unul după altul două texte care ating acest subiect. Primul este de Malcolm Gladwell, un explorator devotat al minții umane, care și-a transformat articolele pe care le scrie pentru The New Yorker în două bestseller-uri: The Tipping Point (despre cum un fenomen de nișă poate schimba lumea) și Blink (despre intuiție și deciziile luate pe baza ei). Articolul pe care l-am citit aseară prefigurează noul volum, Outliers, care va apărea în noiembrie și va trata, printre altele, chestiunea geniului. Gladwell e un fin organizator al materialului de care dispune. Și pentru că e un reporter neobosit, are întotdeauna o groază de material.
Articolul din New Yorker, Late Bloomers, este despre diferența dintre geniile care explodează la o vârstă fragedă și cele care au nevoie de zeci de ani să se dezvolte. Noi prețuim de obicei doar geniile din prima categorie și spunem despre a doua că e alcătuită din oameni care au fost genii dintotdeauna, doar că i-am descoperit noi prea târziu. Gladwell însă pune o altă întrebare: dacă există două tipuri de personalitate creativă? Una care știe de tânără ce vrea să spună și una care are nevoie de zeci de ani să-și găsească scopul, înotând prin oceane de nesiguranță?
Una din cele mai bine redate diferențe din textul lui Gladwell – acesta fiind un blog despre scris – este cea dintre Jonathan Safran Foer, copilul-minune al literaturii americane, care a avut nevoie de doar trei zile de documentare ca să-și găsească ancora romanului de debut, Everything is Illuminated, și Ben Fountain, care a avut nevoie de aproape 20 de ani și peste 30 de vizite în Haiti până să poată cuprinde locul în povestirile lui.
Al doilea text, Pearls Before Breakfast, a fost publicat în The Washington Post și a câștigat anul acesta Pulitzer-ul pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
Citiți textul nu doar pentru răspunsul la această întrebare, ci pentru tehnica jurnalistică: urmăriți cum Gene Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii și întrebați-vă la final cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Genial, nu?
PS: Trei dintre cei care au aplicat la Atelierul de la CJI au nominalizat măcar unul dintre aceste texte ca inspirație.
Lectură de weekend (10.10.2008)
Mike Sager muncește la articolele lui. E genul de scriitor pe care-l simți deasupra tastelor, dând în ele de câte ori e nevoie ca să scoată cea mai bună propoziție posibilă. E și un reporter neobosit – indiferent că subiectul lui e viața unui bărbat în vârstă, Marlon Brando (sau mai degrabă absența lui) sau veteranii mutilați fizic și psihic de război.
Sager a scos recent o nouă colecție de povestiri, un fel de best of al celor 25 de ani de scriitură de revistă (ani în care a lucrat pentru Rolling Stone, GQ și Esquire). Prefața și unul din aceste texte le găsiți aici.
Eu sunt fan al unui text pe care Sager l-a scris despre el însuși. Mă rog, despre numele lui. S-a urcat în mașină și a bătut America ca să cunoască alți Mike Sager și să vadă cine sunt acești oameni care au același nume ca el – nume care pentru Sager-scriitorul înseamnă tot; doar pe baza lui își câștigă existența.
În prefața noului volum, Sager scrie următoarele despre cum a început să producă jurnalism de revistă:
“œThailand”™s Home for Wayward Vets,” was my first magazine piece. It was commissioned during the summer of 1983, at a face-to-face meeting at Rolling Stone”™s storied offices in Manhattan. There were iconic photos of rock stars on the walls, a bottle of Jack Daniels on the desk. Some kind of large and colorful talking bird occupied a cage on the window ledge, which commanded a view of Central Park. Then-managing editor David Rosenthal was so blown away by my idea””searching down American vets who were living in Thailand as expats after the Vietnam War””that he offered me $1,800 and no expenses to do the piece. (The story ran at a little over 5,000 words. You can figure out the pay rate if you want; I have made a commitment over the years not to drive myself crazy with that kind of math.)
One month later, having arranged a leave of absence from my job as a staff writer at The Washington Post, I was on a plane. In 1983, you could buy a ticket around the world for $2,000. You could go anywhere you wanted for as long as you wanted; you just had to keep traveling in the same general direction. And so I did, moving creatively eastward for the next three months.
Three months and one week later, I was sitting in the office of Post publisher Don Graham, saying goodbye to my career as a daily journalist. Everyone thought I”™d gone insane.
UPDATE (13.10.2008): Mike Sager vorbește despre poveștile lui. (de la Gabi)
Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
Fotografie de weekend (20.09.2009)
Andrei îmi e prieten de mai mulți ani de cât e fotograf. Când l-am cunoscut, nu știa să facă decât poze la zile de naștere cu o săpunieră, iar eu nu știam să scriu decât opinii vehemente. De atunci a trecut ceva timp. Andrei e acum unul dintre cei mai buni fotojurnaliști români – și cu siguranță unul dintre cei mai muncitori.
Mă bucur că și-a găsit în sfârșit timp ca să-și adune o parte din fotografii pe un site. Le găsiți la andreipungovschi.com.
Ce-l face pe Andrei special e dorința de-a fotografia povești. De asta stă cu un subiect până reușește să-i spună povestea într-o serie de fotografii. Am apucat să lucrez doar odată cu el de când s-a întors în țară anul trecut, dar a ieșit o poveste mișto: un articol despre echipa de fotbal american Bucharest Warriors. Găsiți articolul, așa cum a apărut în Esquire, aici.
PS: Blogul foto a lui Andrei – mai puțin ordonat dar la fel de minunat, e aici.
PS 2: Warriors au meci duminică contra unei echipe din Minsk.
Lectură de weekend (12.09.2008)
Am citit azi dimineață (mersi Gabi) un text interesant despre povești și câteva dintre motivele pentru care oamenii reacționează la ele. Articolul din Scientific American prezintă rezultatele unor studii științifice făcute să explice tendința oamenilor către narațiune (ficțiune sau nonficțiune):
We tell stories about other people and for other people. Stories help us to keep tabs on what is happening in our communities. The safe, imaginary world of a story may be a kind of training ground, where we can practice interacting with others and learn the customs and rules of society. And stories have a unique power to persuade and motivate, because they appeal to our emotions and capacity for empathy.
Mi-a plăcut folosirea conceptului de “œnarrative transport” (transpunere narativă) ca să descrie identificarea cititorului cu personajele, situația și emoțiile prezente într-un text. Eu îi spuneam mai simplu: empatie.