Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoș Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuț.
De ceva timp puteți găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteți citi și cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoș Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuția noastră s-a centrat pe dorința lui de-a nu își exagera imaginea și personalitatea; pe o dorință încăpățânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacțiunii dintre un reporter și o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul știe că stă față în față cu un om dornic – sau cel puțin obișnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat știe la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să țină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial și sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetățeni de rând.
Artiștii sunt altfel. Deseori, sunt puși în postura de-a fi mediatizați nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă și – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu ai există gravitatea discuției cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Și tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloți, un muzician va spune că a ras pe nas cenușa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepția asupra vieții (deși și ultimele cinci făcuseră același lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puțin sceptic când Bucur deschide conversația spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă și să-i spună: “Tu ești ăla de la Zdob și Zdub”. Și apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-și mențină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face și azi. A fost Dragoș Bucur.
Inspiraţie muzicală
Muzica e o inspirație pentru scris. Eu nu pot scrie pe muzică, dar sesiunile de ascultat mă determina deseori să mă așez la birou. Mai ales când există povești în melodiile respective. Ieri seară ascultam albumul nou al lui Conor Oberst – un muzician american prolific de 28 de ani, deseori comparat cu Bob Dylan – și am găsit o bucată în “Milk Thistle” legată de cititul ziarului dimineață care se cerea împărtășită.
Conor scrie versuri deștepte și cântecele lui (singur sau sub numele de Bright Eyes) sunt deseori povești cu mult Wanderlust; drumul fiind o altă inspirație minunată pentru scris.
Newspaper, newspaper
Can”™t take no more
You”™re here every morning
Waiting at my door
I”™m just trying to kiss you
And you stab my eyes
Make me blue forever
Like an island sky
And I”™m not pretending that it”™s all okay
Just let me have my coffee before you take away the day.
Amintiri din noaptea armei
O scurtă vacanță a întrerupt temporar munca la acest blog, dar a sosit timpul sa-l pun din nou pe roate. Și pentru ca una din ocupațiile mele din această vacanță a fost cititul, vreau să vă recomand o poveste spusă de David Carr, un reporter pe cultură și media de la New York Times.
Carr a publicat recent o carte intitulată The Night of the Gun, în care povestește despre perioada în care era dependent de droguri și a fost cât pe ce să-și piardă cele două fete – născute în timpul unei relații cu o iubită care era dealer.
NY Times Magazine a publicat un fragment din această carte și ce m-a uimit nu e atât povestea autorului, ci modul în care Carr s-a hotărât să o spună. S-a întors în viața lui de acum 20 de ani și a stat de vorbă cu toți cei care îl știau – de la prieteni și familie la dealeri la avocați. A făcut-o pentru că nu avea încredere în propriile amintiri și, mai ales, pentru că nu avea încredere în imaginea pe care o avea despre sine (bărbatul care a învins dependența, și a devenit un tată exemplar și apoi un reporter pentru New York Times).
Carr e clinic în modul în care se descompune și ne arată ce s-a întâmplat cu el. Poate și mai interesant e modul în care analizează acest demers și se întreabă: povestea mea e povestea unei victorii sau e povestea unui bărbat pierdut?
If I said I was a fat thug who beat up women and sold bad coke, would you like my story? What if instead I wrote that I was a recovered addict who obtained sole custody of my twin girls, got us off welfare and raised them by myself, even though I had a little touch of cancer? Now we”™re talking. Both are equally true, but as a member of a self-interpreting species, one that fights to keep disharmony at a remove, I”™m inclined to mention my tenderhearted attentions as a single parent before I get around to the fact that I hit their mother when we were together. We tell ourselves that we lie to protect others, but the self usually comes out looking damn good in the process.
Clay Felker, “master of the magazine”
Clay Felker e un nume sinonim cu istoria revistelor americane – mai ales New York, revista pe care a inventat-o și unde a oferit sanctuar multor dintre cei care au ajuns să definească jurnalismul narativ. Felker a murit ieri în New York, la 82 de ani. Media americană a explodat cu necrologuri care amintesc de ce Felker a fost unul unul dintre cei mai mari editori de revistă. Mai jos, o selecție:
Din New York Observer, despre cum lucra Felker cu cei care scriau pentru el:
Amanda Urban: Clay had this thing: He wanted the reader to read through to the end. He didn”™t want a knockout headline to give away the essence of the piece. Years later, I”™d go to Jim Stewart”™s journalism class at Columbia. Everyone is talking about a nut graf. I raised my hand and I said, “œWhat the hell is a nut graf?” He says, “œDoes anyone here want to tell Binky what a nut graf is?” And someone said, “œIt”™s like the second or third graf and tells you what the piece is about.” Clay would have fired you for that! No one wonder I don”™t read past paragraph two or three with most stories
Tom Wolfe: Clay was always telling writers, “œYou work for me and I”™ll make you a star.” I never heard him use that actual expression, but he made all of us feel, one way or another, that if we did, we”™d be stars. And if you did well, he would really play you up; he wasn”™t at all shy about awarding the credit. And as a result, everybody wanted to do well for Clay.
În New West, Robert Struckman își amintește lecțiile pe care le-a primit de la Felker.
Smart, funny, arrogant, cynical or irreverent point-of-view journalism, Clay insisted, had its roots in painstakingly thorough reporting. The end product could dismiss a sacred cow with a rude quip, but only if its foundation involved heavy-duty reporting. It”™s a humbling idea for a young journalist, that the real work involves introducing yourself on some doorstep, far from any newsroom, and haltingly asking questions and writing down the answers. It”™s not rocket science, but it”™s far from easy. It”™s labor-intensive. If you”™re going to write about a place, you need to go there. It”™s the fundamentals of all good journalism, almost boring in its simplicity.
Și în The Washington Post, trendspotter-ul de serviciu Hank Stueve,r ne reamintește de ce iubim revistele.
People talk a lot about how magazines are doomed, how they always seemed better in some other previous permutation, and yet the love affair goes on. Just picking up a magazine, examining its cover, letting its subscription cards fall out onto the floor — something still works. (…) There’s this eternal hope in a new issue of a magazine. You don’t have to read it. You absorb it, take it to bed with you.
That, followed by the very essence of magazinedom: where to buy this stuff, what’s the very latest, who’s the very smartest, which doctor should lift your eyes, what’s the best steak in town. Felker cared about that just as much as the long narrative.
Recomandare: Michael Paterniti
Pe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparație cu anii de când scrie), într-un zbor de la București la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims și unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbușirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 și a fost finalist pentru un premiu de scriitură.
Nu auzisem de Paterniti până atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundație de referințe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) și apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) și Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.
Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein și nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universității Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ține bucățile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăți mici).
Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viață a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care își caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spațiul și timpul american și o poveste despre spațiu și timp în general (doar vorbim despre Einstein).
Paterniti e nu doar un reporter excelent ci și un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecții – e captivantă și puternică.
Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti și Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească și să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.
Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.
He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”
(…)
I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to ““ what? ““ touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.
Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?
Media Pierdută vs. Media Găsită
Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, și nu le văd, în opoziție. Prefer discuțiile care explorează relația dintre jurnalismul tradițional și cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e și subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză – de bani, de idei, de valori etc.
Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.
Ce rămâne constantă în această perioadă haotică – și asta a fost una dintre concluziile conferinței de jurnalism narativ de anul acesta din Boston – e pasiunea oamenilor pentru povești interesante și bine spuse. Indiferent de formulă și de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie – ca jurnalist, ca blogger, ca instituție – sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală și parte a unei întregi discuții pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.
Trândăveala ca metodă de lucru
Am povestit recent cu cursanții mei despre ce fac înainte să se așeze să scrie. Vorbeam despre texte pe care le controlează, cu un deadline acceptabil, și care permit ore întregi de scris și rescris înainte de-a pune degetele pe keyboard.
Mulți dintre noi au început în redacții de cotidiene unde singurul momente pe care-l aveai pentru a gândi un text era drumul înapoi către redacție de pe teren. Era o agonie plăcută să scriu un lead în cap în timp ce frunzăream prin carnețel și ocoleam trecătorii, dar adrenalina pe care mi-o dădea un deadline de 20 minute până la închiderea ediției nu putea trata sentimentul de după, când de prea multe ori am scuturat din cap, știind că se putea mai bine, mai clar, mai puternic.
Acum, când am mai mult timp pentru scris, trebuie să mă acomodez cu un alt sentiment: dorința de-a face orice altceva în afara dă a scrie.
Când am avut la curs discuția de care pomeneam mai sus, nimeni n-a spus că a aspirat (mie mi se întâmplă), ori că a spălat vasele (fac și asta), ori că s-a hotărât să gătească (asta o fac mai rar, deși frigiderul e mereu în pericol când ar trebui să fiu la tastatură). Dar toți au făcut câte ceva altceva: au citit, au ascultat muzică, s-au holbat la pereți etc.
Pentru că, după cum spune și Gay Talese, scriitori sunt renumiți pentru capacitatea de-a găsi ocupații care să-i distragă de la muncă.
În locul acestui post ar trebui să mă apuc de câteva texte scurte care ar trebui să fie gata până în mijlocul săptâmânii. Dar nu pot. Azi e ziua pe care, oricât m-aș forța să o folosesc constructiv, o pierd pregătindu-mă să scriu. Am mai spus asta și aici:
(…) îmi spun că încep să scriu joi, dar eu mă închid în casă de miercuri. O fac ca să conving pe mine însumi că nu sunt zorit de nimic. Refuz orice invitație, nu ies în oraș, pur și simplu mă acomodez cu izolarea. Ani de zile m-am flagelat pentru această zi pierdută ““ acum îi înțeleg rostul. (…)
Azi am preferat să trândăvesc citind din minunata autobiografie a lui Gay Talese, A Writer’s Life, care printre sute de articole minunate, a scris și celebrul profil al lui Sinatra, Frank Sinatra Has a Cold.
Povestind despre un moment la mijlocul anilor ’90, când era cât pe ce să devină patron de restaurant, Talese recunoaște că dacă ar fi făcut-o – și era tentant, doar e un gurmand pe cinste -, n-ar mai fi avut energie pentru scris. Dar, ca orice jurnalist care are luxul de-a scrie lung și ocazional, a simțit atracția diversiunii și șia amintit că:
Writers are renowned for discovering things to distract them from their work.
I recalled a story about a fellow Times man named Meyer Berger, who, after complaining endlessly to his wife about his inability to finish a magazine article, heard her declare one morning that she was leaving him alone in their apartment for the rest of the day and would be locking up the door behind her, taking his key with her. She told him that when she returned, later in the afternoon or by early evening, she fully expected that he would have finished his article, adding that he had nothing else to think about, since she had already attended to all the household chores: She had washed the breakfast dishes, had prepared his lunch, had cleaned the apartment – even the windows were washed, having been done a day earlier by a service company. Eight hours later, she returned, to find her husband smiling and apparently pleased to see her at home. She discovered, however, that while he had not written a single page, every piece of silver that they owned was on display on the sideboard or in the cupboard, shining, buffed, and freshly polished.
PS: Curios ce fac unii dintre jurnaliștii români înainte de a scrie? Vezi aici, aici, aici și aici.
This American Life, sezonul 2
Duminică a început (în America, pe Showtime) al doilea sezon din This American Life, varianta TV. TAL e la origine o emisiune de radio care există de peste 10 ani și care spune povești jurnalistice fabuloase. E produsul meu preferat, iar Ira Glass, producătorul, unul dintre cei mai vizionari jurnaliști pe care i-am ascultat vreodată.
De câțiva ani am ajuns să cred că cele mai minunate povești pe care le poți spune ca jurnalist sunt cele care ilustrează condiția umană și scot în evidență momente aparent banale din viața noastră, momente la
care ne putem însă raporta mulți dintre noi: când ceva iese bine în ciuda tuturor așteptărilor, când îți ratezi marea șansă, când pierzi o persoana iubită, când descoperi un talent ascuns etc. Povestea personajului e unică, dar temele sunt universale.
Versiune de televiziune a debutat anul trecut. Sezonul 1 e deja pe DVD (și da, se găsește și pe net), iar sezonul 2 – cel puțin din cum arată trailer-ul de mai jos – pare și mai bun.
PS: Poveștiile radio le puteți asculta gratis pe site-ul lor. Vă recomand trei din episoadele mele preferate: My Experimental Phase, Superpowers și Not What I Meant.