Povestea mea în 10 cuvinte
Am făcut ieri la curs unul dintre exercițiile mele preferate. Cursanții lucrează acum la primul draft al eseului lor personal (exemple din trecut, aici) și cu ocazia asta i-am rugat să-și rezume textul în 10 cuvinte. Până acum am făcut-o cu șase cuvinte (aici și aici), dar am decis că limba română are nevoie de ceva mai multe prepoziții și conjuncții ca să lege o idee coerentă.
Iată poveștile la care lucrează grupa mea de acum. Nu-i așa că abia așteptați să citiți varianta integrală?
Mihaela: Ticu sparge rutina unui traseu parcurs zilnic prin muzică, film și prieteni.
Carla: Sora mea și cu mine trăim aproape identic, dar ne desparte un ocean.
Matei: Povestea unui puști de 18 ani care încearcă să devină bărbat.
Elena: Lipit cutii de mâncare chinezească, lipit afișe și lipit plicuri.
Andrei: Ipohondria este o boală grea, dar nu te omoară din prima.
Sintia: Ziua în care l-am cunoscut pe băiatul cu care sunt într-o relație de trei ani.
Mihai: “Ultima” țigară nu e niciodată ultima, mă învață experiența.
Smaranda: Cum am învănțat ce înseamnă “definitiv” și “adio”.
Dragoș: Textul va gravita în jurul solistului trupei rock KUMM.
Mihaela: Cum mi-am regăsit cea mai bună prietenă din copilărie.
Anca: Primul picnic primăvăratec se încheie cu amenințarea unui nor radioactiv.
Sandra: Pianul ar fi trebuit să fie viața mea. N-am fost de acord.
Adelina: Cum mi-am învins frica de a înțelege ce înțelege cel care mă citește.
Karin: Și la Paris sunt păduchi, dar mai ales prieteni.
25 de lucruri despre scris concis
Recent a trecut prin Facebook un val de jocuri și lepșe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le știe despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (și autorul unei cărți geniale despre scris) a luat ideea și a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.
Iată câteva exemple:
- – Keep a journal where you practice short writing.
– The shorter the passage, the greater the value of each word.
– Practice short writing on small surfaces: post-it notes, index cards, the palm of your hand.
– Cut the weaker elements: adverbs, passive constructions, strings of prepositional phrases, puffy Latinate words.
– Begin the story as close to the end as possible.
– Write a mission statement for your short writing. Keep it short.
Pentru adepții Twitter sună a biblie, dar și pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spațiu nu e o garanție pentru un text de calitate. Se pot scrie povești minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune și Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecției, nu al compresiei.
Două exemple de povești concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
– Hainele iubitei de Ani Sandu
– Todo por el amor de Miruna Cugler
Despre ce scriem
Pe Gay Talese nu mi-l pot imagina decât îmbrăcat într-un costum cu croială impecabilă, vorbind despre poveștile din jur în felul acela așezat și senin care te face să vezi cât de mult crede în jurnalismul pe care-l face. În cazul lui, narativ. Totul pare să se rezume la: “You don”™t have to make anything up””because life is fantastic. Ordinary life is extraordinary. It is. You know this. It”™s just a matter of being able to see it, to see it and being able to write it.”
În 2006 The Morning News a publicat un interviu amplu cu Talese, în care vorbește despre obiceiul de a merge la restaurant pentru a observa oamenii, la modul lui de a căuta și a găsi povești.
Un exemplu. În 1999, 90.000 de oameni s-au dus la finala mondială de fotbal feminin dintre SUA și China. Printre ei, și Talese, care nu înțelegea mai nimic din fotbalul european și era acolo mai mult ca să vadă ce-i cu toată agitația. La final, când s-au dat lovituri de 11 metri, o singură jucătoare a ratat-o pe a ei: o chinezoaică de 24 de ani, iar Talese a știut că dacă e o poveste de spus acolo, cheia se află la acea femeie. Raționamentul care a urmat meciului este expus în interviu și arată cât de mult o potențială poveste aprinde imaginația unui om care scrie și cum se pot naște marile idei.
Și încă ceva: Talese a plecat de la NYT când avea 32 de ani, pentru că voia să dedice mai mult timp reportingului și scrisului despre oameni ale căror vieți și acțiuni înglobează sensuri mult mai profunde decât cele căutate de o știre ““ niște everymen. A arătat mereu că piedicile ar trebui să conteze mai puțin decât posibilitățile și a reușit să scrie unele dintre cele mai frumoase bucăți din istoria jurnalismului narativ. Iată de ce:
—
When I was 24, they were saying the same thing. I teach courses and the writers say, “œOh, I don”™t think you”™d get these stories in the paper today as you did back when you were doing this thing, back in 1958, let”™s say.” In 1958 I was having trouble getting in the paper. In 2006 you”™ll have trouble. But that doesn”™t mean that you can”™t do it. You are not going to bat a thousand. You may not even be a .500 hitter. Let”™s say you get four out of 10″”but it”™s worth it. Because those four, if you get four good ones, those stories are stories that you will like to read a month from now. Or maybe a year from now. The stories that you have trouble getting in the paper are difficult because they do not fit the conventional mold of the rounded-headed editor. And if you wanted to play games with the editors you are going to wind up being an editor, someday being miserable.
Better that you should take the chance of trying something that is close to your heart, you think is what you want to write, and if they do not publish it, put it in your drawer. But maybe another day will come and you will find a place to put that. You will take it out of your drawer and do something else with it. I wrote a whole book when I was 24, I wrote a book called New York: A Serendipiter”™s Journey. It was my first published work. It was a slender volume and I got a photographer friend to illustrate some of those stories.
And these stories mainly, were stories that had been rejected by the New York Times city editor. Why? Because they didn”™t seem to have any meaning. They didn”™t make any sense. They weren”™t relevant. And I said, “œBy whose standard not relevant?” I am writing about people who are alive in the city of New York during mid-20th-century America. And these people are like a character in a play or they are figures in a short story or a novel. They are the sort of people that Arthur Miller wrote about when he wrote Death of a Salesman. Don”™t tell me Willy Loman is not significant. Don”™t tell me Willy Loman isn”™t important. Yes, he is not a great salesman but I know a lot of people who are not great salesmen, who weren”™t newsworthy and don”™t have a face that people recognized. But they could be given a face by the writer, they could be brought alive like Mr. Willy Loman is brought alive, not only for American audiences but all over the world. You find Willy Loman in China, you find him in India. In New Zealand. This play by Miller, such a play that it is an international play. And what is it about? A guy that didn”™t make it. You know, his wife says to his children, “œAttention must be paid.” Well, I think attention must be paid, as the great Arthur Miller said, in his play, to a lot of people who aren”™t having any attention paid to them. So the city editor tells me, “œOh, we aren”™t going to print that, they spiked it.” You know what “œspiked” means. Well, you let it be spiked and pull it off the spike and you think about it and there will come a day that attention must be paid and you will get it printed. So I say to the student of 2006, no less than the student I used to be in 1958, you have to do what you have to do with what you see, and you have a way of seeing people and caring about people and describing your city, describing what you see. It is your realm, your world. And you do it. Nobody is going to like it, necessarily, but you do it.
– Gabi
Scurt manual de jurnalism (de C.J. Chivers)
În 2006, C.J. Chivers, pe atunci corespondentul New York Times la Moscova, a scris un articol în Esquire numit “The School”. N-am să uit niciodată cum m-am făcut mic pe canapea în timp ce el povestea cu precizie matematică ce s-a întâmplat în școala din Beslan, unde în 2004 un grup de teroriști ceceni au luat peste 1,000 de ostatici. Articolul lui Chivers a câștigat o mulțime de premii, iar anul trecut, a fost ales de Esquire printre cele mai bune șapte texte pe care le-au publicat vreodată.
Acum două zile, Gabi mi-a semnalat un interviu cu Chivers care a apărut în iulie 2005 pe mediabistro. Chivers povestește despre cum s-a apucat de jurnalism la 29 de ani, despre cum a ajuns la NY Times, despre pescuit și despre viață. Spre final, întrebat ce sfaturi are de dat altor reporteri, Chivers dă un răspuns lung, pe care am să-l reproduc integral pentru că e una din cele mai succinte și limpezi lecții de jurnalism pe care le-am citit vreodată:
=======
I’m not much on advice, but I’ll say this. There is no secret to it. What we do is rooted in fundamentals. Take my job covering Russia. It’s not a lot different from covering a town, a city hall, a state legislature or a murder. By that I mean that, yes, okay, the lifestyle is different, and the languages are not English, and the cultures are different, but no matter these external differences, the bones of the job are the same. Every day, whether the subject you are after is familiar or unfamiliar, you go around or call around or email around and ask people to tell you what they know, what they saw, what they heard, what they think. You ask them why any of it is important or interesting. You ask them to tell you how they know what they’re telling you. And you ask them to tell you what they don’t know, what they didn’t see, what they didn’t hear, so you can establish the limits of their knowledge. You ask them if there is anyone else you should be talking to and how to be in touch with them. You ask them if there is corroborating material to what they say. Documents? Video? Tape? Transcript? Other witnesses or participants or victims or victors? You ask them what’s the best resource out there for understanding the thing you think you’re writing about. (It might be an old lawsuit, or a union contract, a book of regulations, a copy of a budget or a medical record; it might be a poem or a local historian or archivist. It could be a family photo album. It could be anything. It could be many things. But there is usually something.)
If you don’t know them already, you say: How do you spell your name? What’s your date of birth? Where are you from? What’s your job? What’s your phone number and email address so I can check up on this on deadline if I’m going to use it? There are variations on this, of course, ways to keep pressure on people who need the pressure, to show you can see fishhooks in the bait and that you have no tolerance for error; there is no time today to list them all, and you get the idea.
Then, no matter how the interview went, you thank them.
Then, when you have done enough of this that you feel solid about what you’ve got, you go back to your laptop, think it through, back check it, talk it over with your editors, write it up, trim 10 or 15 or 25 percent so it’s tighter, fact-check it and email it to the desk.
Then you get edited, maybe for a few hours, maybe for a few weeks, but eventually it’s done to your desk’s satisfaction, and it drops. Then you begin the next chase. That’s what we do.
When we’re not doing that we’re reading everything we can get our hands on, studying, or calling around the sources trying to get traction, looking for the next story or a referral to the next source. It’s not like doing brain surgery. It’s just plain work. There is no advice except the obvious: work harder than you want to. Then get lucky. And enjoy it, although sometimes we get exhausted enough that we forget that.
Other than that I’d tell anyone who was still young enough to join the Marines. Or the Peace Corps. Or an NGO. Or be a banker or a nurse. Take out a loan and open a shop. Work on a haul seiner. Wrench cars. Paint houses. Paint nails. Teach school. Chase your hobbies, and go wherever you can get and read anything good you can find. Do something, anything, different from the usual route to a notebook and a press pass. Get away from the university and the newsroom while you can. Journalism will still be here when you get done.
Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă
Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naștere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea șefilor că merită, la reporting, și până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.
Gândit inițial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei povești de la o revistă mare. Puteți să citiți varianta reporterului, Jason Tanz, și una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părți și se numește, cum altfel, “The Process”).
Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului și editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).
Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.
După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanții lui Kaufman. În acest timp, reporterul și editorul au început să evalueze potențialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).
After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.
Reporterul și editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ținându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august și petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numește 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare și spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.
Tanz rescrie și Miller trimite o versiune curată șefilor. Departamentul de vizual începe să gândească niște idei pentru layout și pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obțină un autoportret pe care Kaufman se angajase să și-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcționează):
I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.
Dadich prezintă articolul șefilor. Chris Anderson, redactorul-șef, e nemulțumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor și cere o altă versiune:
When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.
Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura și modificările în pagină. Wired numește acest proces “the scrub”. Unul din ultimii pași e verificarea informațiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notițele reporterului, interviurile audio și vorbind cu personajele citate în poveste.
Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.
Și așa a ajuns procesul la final. Articolul, așa cum a apărut în revistă, îl găsiți aici.
Nevoia de rutină
Un post minunat pe un blog de SF despre rutina de scris a lui Asimov, Amis, Murakami și Roth. Din Asimov:
In “In Memory Yet Green,” the first volume of his autobiography, published in 1979, he explained how he became a compulsive writer. His Russian-born father owned a succession of candy stores in Brooklyn that were open from 6 A.M. to 1 A.M. seven days a week. Young Isaac got up at 6 o’clock every morning to deliver papers and rushed home from school to help out in the store every afternoon. If he was even a few minutes late, his father yelled at him for being a folyack, Yiddish for sluggard. Even more than 50 years later, he wrote: “It is a point of pride with me that though I have an alarm clock, I never set it, but get up at 6 A.M. anyway. I am still showing my father I’m not a folyack.”
Am mai scris despre nevoia de rutină aici, aici și aici. O groază de povești despre rutina scriitorilor găsiți și aici.
10 ponturi pentru interviuri mai bune
Mai jos sunt 10 ponturi care te pot ajuta să faci interviuri mai bune. Majoritatea sunt sugestii de bun simț, dar prea des uităm de ele și ne întoarcem de pe teren bosumflați că n-am aflat nimic, că omul nu s-a deschis, că n-am adunat nici un citat utilizabil. Așa că poate ar fi cazul să ne reamintim de cum am putea face munca mai bine (și cum am putea aduna mai mult material pentru scris povești mai profunde).
Sugestiile punctuale aparțin minunatei Jacqui Banaszynski, fost reporter, editor și unul din cei mai buni profesori pe care i-am văzut la lucru vreodată. Comentariile sunt ale mele.
1. Înțelege și comunică ce vrei.
De cele mai mult ori mergem la un interviu cu un scop. Măcar cu o idee despre ce căutăm. Eu sunt sincer cu subiecții mei și le spun ce ipoteze testez și cum cred că m-ar putea ajuta. Acest lucru îi transformă într-un fel în niște complici. Sinceritatea ajută ulterior să pui întrebările care se par grele.
2. Intervievează oamenii în mediul lor.
Aceste sfaturi pornesc de la premisa că facem interviurile – pe cât posibil – față în față. Încercați să ajungeți în mediul în care omul se simte confortabil. Ideal, acasă. Dacă nu, în cafeneaua lor preferată. Fugiți de birouri pe cât posibil.
3. Imaginează-ți interviul ideal.
E un exercițiu care-mi place la nebunie și care mă relaxează: înainte de un interviu îmi imaginez interacțiunea ideală – fără bâlbe, fără tăceri paralizante, fără fricțiuni etc. O întâlnire din care scot tot ce vreau și în care totul e spectaculos. Exercițiul mă motivează și îmi dă idei noi.
4. Stabilește/negociază regulile interacțiunii devreme.
E important ca oamenii să înțeleagă rolul tău. Dacă e cineva care nu are experiență cu presa, e bine să știe că, în principiu, tu vei folosi tot ce îți va spune dacă nu negociați niște protocoale. Iar când sunteți în preajma unor oameni care au experiență cu media, încercați să-i faceți să nu abuzeze de cerința de off the record.
5. Folosește mediul înconjurător ca punct de pornire.
Întreabă ce e cu fotografiile de pe perete, cu decorul camerei, cu abțibildul de pe bord. Obiectele ascund povești.
6. Transformă subiecții în povestitori (pune-i în scena pe care vrei s-o recreezi).
Oamenii înțeleg rolul de intervievat ca unul de “răspunzător la întrebări”. Arătă-le că nu e așa și încearcă să transformi discuția într-o conversație. Dacă te interesează un anumit moment, pune intervievatul în acel moment: “Deci ai ajuns la club. Povestește-mi ce ai văzut acolo…”
7. Decojește ceapa (pentru fiecare întrebare, încă cinci).
Sunt foarte puțini oameni care îți vor da natural toate datele necesare ca să reconstruiești un moment sau să înțelegi o decizie. Și atunci trebuie să sapi și să ajungi la detaliul cel mai relevant.
8. Pune întrebarea evidentă și cea de care îți e frică.
Prima s-ar putea să producă un răspuns neașteptat. A doua unul surprinzător de sincer.
9. Empatizează, taci, ascultă (cu toate simțurile).
10. Întotdeauna fă un al doilea (și un al treilea, și un al patrulea…) interviu.
Rar ne întoarcem la subiecții noștri, chiar dacă ne dăm seama că mai avem nevoie de informație. Al doilea interviu poate fi o discuție telefonică, o altă ieșire, sau chiar ceva mai mic. Momentul în care închizi carnețelul (sau reportofonul) e deseori începutul unui al doilea interviu.
A fi acolo
Fac reporting. Pentru un articol mic, a cărui scriere e pur formativă. Antrenamentul la perete de care am nevoie ca să învăț să iau notițe mai multe și mai complexe, să vorbesc cu mai mulți oameni, să mă gândesc mai mult la subiectul meu. Apoi să lucrez după o schemă, să depind mai puțin de citate, să scriu cu mai multă siguranță. Dar, până la acea parte dură și complicată (pentru mine), exersez ceea ce Gay Talese numește “œthe art of hanging out” și mi se pare extraordinar.
Citisem mai demult, și mi-a zis-o și Cristi, că oamenii sunt dispuși să-ți spună despre ei mai mult decât crezi tu că ar vrea. Că important e să taci, să asculți și să-ți amintești că nu tu ești protagonistul întâlnirii, ci ei. Totul depinde până la urmă de încredere, pe care nu au cum s-o capete în jumătate de oră de întrebări mitraliate, așa cum nici tu nu ai cum să capeți esența articolului de la primul interviu. De-asta îmi place documentarea prelungită.
Stând cu personajul meu de acum, mă minunez continuu că sunt acolo ca să o privesc lucrând, bându-și ceaiul de dimineață și interacționând cu colegii. Sunt o intrusă primită cald, o umbră acceptată senin și cred că tot ce derivă din acest acces face reportingul atât de minunat. Aproape că nu-mi mai doresc să citesc altceva decât notițele strâmbe din carnețelul meu.
Dar pentru că pe acelea chiar n-ați vrea să le vedeți, și pentru că s-a scris acum o lună despre genii și despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. Articolul încearcă să explice succesul imens al acestui jurnalist aparent timid și modest, care primește mii de dolari ca să vorbească în public și care expune simplu idei complexe, într-un un stil copiat de din ce în ce mai mulți tineri scriitori.
Și, dacă vreți un articol pe care să nu-l uitați prea ușor, citiți Just Another Father-Son Story, al lui Robert Kurson. Este povestea lui Adragon De Mello, un copil crescut, proiectat de tatăl lui să devină geniu și ce s-a întâmplat până la urmă cu cei doi. Exact tipul de text care îți face chef să-ți cauți personaje și să începi documentarea.
– Gabi
Making of “Tudor Chirilă vinde”
În numărul de iunie, pe coperta Esquire a apărut Tudor Chirilă. Dar și Gabriel Dobre. Gabi, acum senior editor, a scris atunci primul lui cover story și, dacă nu mă înșel, primul portret al unei persoane cu un așa grad de notorietate.
Articolul se găsește acum în forma lui completă pe Liternet și folosesc această ocazie pentru a vă îndemnă să citiți câteva rânduri despre cum a fost făcut. (Mai precis, un dialog între Georgiana Ilie și autor.)
1. Care a fost filtrul prin care ai abordat subiectul? Care a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte când te-ai apucat de scris?
Nu cred ca am avut un filtru special. Înainte să încep documentarea eram curios să aflu unde a ajuns Chirilă între timp, cum s-a schimbat în toți anii ăștia de când eu nu i-am mai ascultat muzica. Omul are o imagine de adolescent întârziat, pare un tip care, într-o oarecare măsură, a rămas pe loc în timp ce noi, cei care îi ascultam melodiile prin 96, am crescut și ne-am văzut de viață.
Amanda Palmer sau cum creezi contrast
În ultimele două săptămâni am ascultat de nenumărate ori albumul solo al Amandei Palmer, jumătatea feminină a trupei The Dresden Dolls. Mi-a plăcut întotdeauna de Amanda, pentru că vede muzica ca pe-o experiență transformatoare – atât pentru cei care o ascultă, cât și pentru ea. Piesele și modul în care își face show-ul (pe Dresden Dolls i-am văzut odată într-o combinație de concert/teatru/confesional) sunt similare unor eseuri personale. Clare, intime, directe și create cu scopul de-a împărtăși o experiență umană cu care publicul să empatizeze.
Amanda mai face ceva – și ăsta e un procedeu mai greu de aplicat în scris. Spune o poveste tristă folosind o melodie veselă. E echivalentul scriiturii despre un moment dramatic, doar că cititorul parcurge textul cu un zâmbet pe buze. Și nu pentru că te chinui să iei povestea peste picior (bășcălia n-are ce căuta în jurnalismul narativ), ci pentru că ritmul și cuvintele creează o stare de bine, care contrastează cu miezul poveștii. This American Life face asta într-un mod senzațional în fiecare poveste pe care o spun.
(La fel și povestea asta, pe care am citit-o la fiecare sesiune a cursului. E un text scris de un bărbat orb despre soția lui. Chiar dacă unele paragrafe sunt sfâșietoare, textul e departe de-a fi patetic. E chiar comic pe alocuri. Și senzația de la final e de speranță, nu de înfrângere.)
Nu sunt expert în aranjamente muzicale, doar ușor de entuziasmat. Nu aud ce se întâmplă într-o piesă, dar reacționez la ce transmite – fie prin cuvinte, fie prin melodie. Asta ar trebuie să facă un text bun despre lumea în care trăim. Să stârnească senzații atât prin ce spune, cât și prin cum o spune. Iar dacă un subiect dramatic transmite speranță, sau unul vesel te pune pe gânduri, înseamnă că ai atins o hoardă de coarde sensibile.
Dar să mă întorc la Amanda Palmer ca să vă dau un exemplu. “Oasis”, piesa numărul 10 de pe albumul “Who Killed Amanda Palmer” este despre un viol și un avort (și exces și prietenie și liceu și formațiile Oasis și Blur – toate astea în mai puțin de trei minute). Dar povestea e orchestrată de parcă ar fi interpretată de corul școlii la serbarea de final de an. Începe cu pian și percuție și creează un ritm obsedant, forțându-te să dai din cap. Lor și se adaugă niște maracas și, pe la secunda 40, un cor care alternează “aaa”-urile cu “uuuu”-urile și cu bătăi din palme. Când personajul ajunge la spital pentru avort, îți vine să fredonezi și să aplauzi și tu.
Ascultați un fragment de melodie și apoi citiți versurile. (Și ascultați Amanda Palmer).
Amanda Palmer – Oasis
when i got to the party they gave me a forty
and i must have been thirsty
“˜cause i drank it so quickly
when i got to the bedroom
there was somebody waiting
and it isn”™t my fault that the barbarian raped me
when i went to get tested i brought along my best friend
melissa mahoney (who had once been molested)
and she knew how to get there
she knew all the nurses; they were all very friendly
but the test came out positive
i”™ve had better days but i don”™t care
“˜cause i just sent a letter in the mail
when i got my abortion i brought along my boyfriend
we got there an hour before the appointment
and outside the building were all these annoying
fundamentalist christians; we tried to ignore them
i”™ve had better days but i don”™t care
oasis got my letter in the mail
when vacation was over
the word was all over that i was a crackwhore
melissa had told them
and so now we”™re not talking except we have tickets
to see blur in october and i think we”™re still going
i”™ve seen better days but i don”™t care
oh, i just got a letter in the mail
oasis sent a photograph it”™s autographed and everything
melissa”™s gonna wet herself i swear
Notă: Și alții au vorbit despre această piesă.