Poveştile contează
Unul din beneficiile vieții de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Așa se face că am ieșit în oraș și sâmbătă și duminică (dar și vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunați la povești despre povești. Sâmbătă am discutat despre relația pe care o au cititorii cu un text și cum, deseori, înțeleg altceva decât ai vrut tu să transmiți (și e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute și nevrute despre scrisul de povești – inclusiv ce se întâmplă între reporter și subiect odată ce textul e publicat.
Unul dintre punctele comune ale discuțiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski și puterea ei de-a inspira și de-a te face să înțelegi forța și nevoia unei povești bine spuse. Jacqui e un editor și profesor fantastic: a câștigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă și e printre cele mai cerute voci la conferințele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România și să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viața asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.
Apropo de Jacqui și de povești. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numește “Stories Matter” și se încheie cu un șir de proclamații despre importanța poveștilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:
My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I”™m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.
Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.
Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.
Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.
Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.
Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that”™s all there is.
Lectură de weekend (10.10.2008)
Mike Sager muncește la articolele lui. E genul de scriitor pe care-l simți deasupra tastelor, dând în ele de câte ori e nevoie ca să scoată cea mai bună propoziție posibilă. E și un reporter neobosit – indiferent că subiectul lui e viața unui bărbat în vârstă, Marlon Brando (sau mai degrabă absența lui) sau veteranii mutilați fizic și psihic de război.
Sager a scos recent o nouă colecție de povestiri, un fel de best of al celor 25 de ani de scriitură de revistă (ani în care a lucrat pentru Rolling Stone, GQ și Esquire). Prefața și unul din aceste texte le găsiți aici.
Eu sunt fan al unui text pe care Sager l-a scris despre el însuși. Mă rog, despre numele lui. S-a urcat în mașină și a bătut America ca să cunoască alți Mike Sager și să vadă cine sunt acești oameni care au același nume ca el – nume care pentru Sager-scriitorul înseamnă tot; doar pe baza lui își câștigă existența.
În prefața noului volum, Sager scrie următoarele despre cum a început să producă jurnalism de revistă:
“œThailand”™s Home for Wayward Vets,” was my first magazine piece. It was commissioned during the summer of 1983, at a face-to-face meeting at Rolling Stone”™s storied offices in Manhattan. There were iconic photos of rock stars on the walls, a bottle of Jack Daniels on the desk. Some kind of large and colorful talking bird occupied a cage on the window ledge, which commanded a view of Central Park. Then-managing editor David Rosenthal was so blown away by my idea””searching down American vets who were living in Thailand as expats after the Vietnam War””that he offered me $1,800 and no expenses to do the piece. (The story ran at a little over 5,000 words. You can figure out the pay rate if you want; I have made a commitment over the years not to drive myself crazy with that kind of math.)
One month later, having arranged a leave of absence from my job as a staff writer at The Washington Post, I was on a plane. In 1983, you could buy a ticket around the world for $2,000. You could go anywhere you wanted for as long as you wanted; you just had to keep traveling in the same general direction. And so I did, moving creatively eastward for the next three months.
Three months and one week later, I was sitting in the office of Post publisher Don Graham, saying goodbye to my career as a daily journalist. Everyone thought I”™d gone insane.
UPDATE (13.10.2008): Mike Sager vorbește despre poveștile lui. (de la Gabi)
Amanda Palmer sau cum creezi contrast
În ultimele două săptămâni am ascultat de nenumărate ori albumul solo al Amandei Palmer, jumătatea feminină a trupei The Dresden Dolls. Mi-a plăcut întotdeauna de Amanda, pentru că vede muzica ca pe-o experiență transformatoare – atât pentru cei care o ascultă, cât și pentru ea. Piesele și modul în care își face show-ul (pe Dresden Dolls i-am văzut odată într-o combinație de concert/teatru/confesional) sunt similare unor eseuri personale. Clare, intime, directe și create cu scopul de-a împărtăși o experiență umană cu care publicul să empatizeze.
Amanda mai face ceva – și ăsta e un procedeu mai greu de aplicat în scris. Spune o poveste tristă folosind o melodie veselă. E echivalentul scriiturii despre un moment dramatic, doar că cititorul parcurge textul cu un zâmbet pe buze. Și nu pentru că te chinui să iei povestea peste picior (bășcălia n-are ce căuta în jurnalismul narativ), ci pentru că ritmul și cuvintele creează o stare de bine, care contrastează cu miezul poveștii. This American Life face asta într-un mod senzațional în fiecare poveste pe care o spun.
(La fel și povestea asta, pe care am citit-o la fiecare sesiune a cursului. E un text scris de un bărbat orb despre soția lui. Chiar dacă unele paragrafe sunt sfâșietoare, textul e departe de-a fi patetic. E chiar comic pe alocuri. Și senzația de la final e de speranță, nu de înfrângere.)
Nu sunt expert în aranjamente muzicale, doar ușor de entuziasmat. Nu aud ce se întâmplă într-o piesă, dar reacționez la ce transmite – fie prin cuvinte, fie prin melodie. Asta ar trebuie să facă un text bun despre lumea în care trăim. Să stârnească senzații atât prin ce spune, cât și prin cum o spune. Iar dacă un subiect dramatic transmite speranță, sau unul vesel te pune pe gânduri, înseamnă că ai atins o hoardă de coarde sensibile.
Dar să mă întorc la Amanda Palmer ca să vă dau un exemplu. “Oasis”, piesa numărul 10 de pe albumul “Who Killed Amanda Palmer” este despre un viol și un avort (și exces și prietenie și liceu și formațiile Oasis și Blur – toate astea în mai puțin de trei minute). Dar povestea e orchestrată de parcă ar fi interpretată de corul școlii la serbarea de final de an. Începe cu pian și percuție și creează un ritm obsedant, forțându-te să dai din cap. Lor și se adaugă niște maracas și, pe la secunda 40, un cor care alternează “aaa”-urile cu “uuuu”-urile și cu bătăi din palme. Când personajul ajunge la spital pentru avort, îți vine să fredonezi și să aplauzi și tu.
Ascultați un fragment de melodie și apoi citiți versurile. (Și ascultați Amanda Palmer).
Amanda Palmer – Oasis
when i got to the party they gave me a forty
and i must have been thirsty
“˜cause i drank it so quickly
when i got to the bedroom
there was somebody waiting
and it isn”™t my fault that the barbarian raped me
when i went to get tested i brought along my best friend
melissa mahoney (who had once been molested)
and she knew how to get there
she knew all the nurses; they were all very friendly
but the test came out positive
i”™ve had better days but i don”™t care
“˜cause i just sent a letter in the mail
when i got my abortion i brought along my boyfriend
we got there an hour before the appointment
and outside the building were all these annoying
fundamentalist christians; we tried to ignore them
i”™ve had better days but i don”™t care
oasis got my letter in the mail
when vacation was over
the word was all over that i was a crackwhore
melissa had told them
and so now we”™re not talking except we have tickets
to see blur in october and i think we”™re still going
i”™ve seen better days but i don”™t care
oh, i just got a letter in the mail
oasis sent a photograph it”™s autographed and everything
melissa”™s gonna wet herself i swear
Notă: Și alții au vorbit despre această piesă.
Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.
Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ
Cea mai bună copertă americană a anului
American Society of Magazine Editors (ASME) a desemnat ieri cele mai bune coperte de revistă ale anului. Câștigătoare la trei categorii, inclusiv Cover of the Year, este o producție din primăvară a revistei New York. Coperta e legată de scandalul care a dus la demisia lui Eliot Spitzer din postul de guvernator al statului New York (Spitzer fusese clientul fidel al unei rețele de prostituție). Mai jos, o parte din povestea copertei. Restul câștigătorilor, aici. Despre revista New York am mai scris aici.
Looking for personal, opinionated perspectives on the topic, the magazine solicited visual commentary from artists, graphic designers, and advertising creatives, providing them with five photographs of Spitzer to work off. Artist Barbara Kruger”™s graphic interpretation on Henry Leutwyler”™s photograph””the word “œBRAIN” in a bright-red box with an arrow pointing to the area of Spitzer”™s anatomy that seemed to have been thinking for him””was quickly selected, thanks to its directness, humor, and simplicity. The cover required no headlines.
Atelier de depanat idei ÅŸi texte
Titlul se referă la un workshop pe care îl voi ține la Centrul pentru Jurnalism Independent în această toamnă. Este un modul pentru avansați al cursului de jurnalism narativ (varianta tradițională a acestuia va începe probabil în 2009).
Date tehnice:
– Programul. Vor fi 24 de ore împărțite în trei weekend-uri: 8-9 noiembrie, 22-23 noiembrie, 6-7 decembrie;
– Cursanți. Grupa maximă va fi de 10 cursanți.
– Taxă: 350 RON.
Ce trebuie să știți despre acest curs? De ce e nevoie pentru participare? Ce vom face?
Am încercat să răspund la aceste întrebări în documentul care descrie cursul. Voi face însă un sumar și vă invit să puneți întrebări dacă vă e ceva neclar:
Acest atelier este o variantă avansată și intensivă a cursului de jurnalism narativ. El se adresează jurnaliștilor familiarizați cu realizarea de reportaje, portrete și feature-uri, și care doresc mai mult de la textele lor. În acest workshop vom aprofunda elemente de documentare, organizare, structură și vom caută împreună, prin dialog, calea către povestea ideală. Pe parcursul cursului fiecare participant va lucra la realizarea/finalizarea unui articol.
Asta înseamnă că selecția va fi mai strictă decât de obicei. “Avansați” nu înseamnă neapărat absolvenți ai cursului tradițional – nici pe departe -, dar termenul presupune un grad de familiaritate cu pregătirea, documentarea și scrierea unor materiale complexe. Mai ales că dorința mea e ca fiecare să ieșim de acolo cu un text sănătos.
De ce e nevoie pentru înscriere:
– un CV cât mai concis.
– o scrisoare de intenție de maxim 500 de cuvinte. E indicat ca scrisoarea să vorbească despre cine sunteți ca jurnaliști, povestitori sau scriitori și să identifice câteva din punctele voastre slabe. Scrieți despre etapele procesului de documentare/scriere pe care ați vrea să le perfecționați în cadrul acestui curs.
– Alegeți două articole/exemple de scriitură pe care le considerați un model pentru munca jurnalistică pe care vreți să o faceți. Spuneți în două-trei paragrafe de ce ați ales aceste texte și care e motivul pentru care vă inspiră. (E de ajuns dacă spuneți despre ce texte e vorba; nu trebuie să atașați copii. Dacă ele sunt disponibile online, includeți un link).
– Propuneți două idei care considerați că au potențial narativ și pe care ați dori să le executați. Ideal vom încerca realizarea uneia dintre ele în cadrul cursului. Trimiteți câteva paragrafe despre fiecare idee, explicând și stadiul în care vă aflați cu ea. În selecția candidaților vom acorda prioritate celor ale căror idei sunt într-un stadiu avansat. Ex: un reporter care vrea să facă portretul unui personaj și și-a negociat deja accesul; poate chiar și o publicație interesată. Sau: un reporter care vrea să scrie despre un anumit fenomen și a identificat deja personajele și momentele cheie la care va trebui să ajungă pentru a putea realiza materialul. Sau: un reporter care a început deja documentarea unui material, dar pe care vrea să-l strunească și să-i găsească cea mai bună formă până la finalul cursului.
Voi încerca să răspund la întrebări în timp util, dar e important de reținut că înscrierile trebuie făcute până în 15 octombrie și documentele trebuie să ajungă la CJI (aflați aici căile).
Încă o precizare importantă:
Acest curs va fi intensiv și va necesita un maxim de implicare din partea participanților pe parcursul celor trei weekend-uri în care se va desfășura. La acest workshop se va scrie și se va citi mult. Admiterea la curs este condiționată de participare și muncă. Învățarea se va produce prin dialog cu colegii și prin exerciții; nu este un curs pentru aplicanții care doresc prelegeri.
Acestea fiind spune, vă aștept cu drag.
Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.
Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Scene din viaţa de freelancer
De o săptămână (și ceva) nu trece zi să nu mă întrebe cineva cum e viața de freelancer. E ok, le spun. În afară de faptul că nu mai merg la birou și pot asculta Amanda Palmer toată ziua (am să revin cu un post despre poveștile pe care le spune) nu s-au schimbat multe. Scriu, editez și aștept să găsesc timp să mai citesc și eu ceva. Dar înțeleg curiozitatea. Încercarea de a face ceva pe cont propriu e o poveste universală – suntem curioși să vedem dacă se poate.
Aseară mi-am amintit de discuția cu Gheorghe și o mică bucată de dialog pe care nu am redat-o în text. L-am întrebat dacă i-a sunat telefonul de când e liber. În stilul caracteristic, mi-a răspuns că nu duce lipsă de oferte:
Întotdeauna. Telefoanele sunt niște obiecte care sună. Ele sună și fel de fel de cetățeni vorbesc în limbaj de telefon “Băi ce mai faci. Îmi pare rău”. Telefoanele nu reprezintă nimic.
Ce vroia el să spună – am detaliat apoi – e că telefonul în sine nu reprezintă mare lucru dacă nu e acompaniat de ceva interesant. Iar Gheorghe spunea că nu a mai auzit o idee interesantă în media românească de ceva vreme.
Să te faci freelancer ca să scrii jurnalism narativ are o doză de inconștiență pe care mi-am asumat-o. Dacă a sunat telefonul? A sunat. Au venit și mailuri. Și mă bucur. Mă bucur pentru că poate poate e începutul unui drum pentru spusul de povești în media noastră.
Eu cu sora mea mai mare
Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întărești niște stereotipuri, și spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat și îmbunătățit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hățișul de cuvinte după un înțeles.
Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex și mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge și mai departe. Dar și așa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci și cel de auto-documentare și cizelare a înțelesului textului.
Citiți la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.
==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE
De Andreea Pavel
==================================
E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, și reușim, într-un sfârșit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei și cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem “treburile femeiești”.
“Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.
“Lasă-te de glume d-astea, că nu ține!”, i-o retez eu.
“Mami… nu glumesc, pune mâna.”
Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap și ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 “găuri,” de mărimea unor nuci.
Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
