Cum se naÅŸte un text (Zilele 3-4)
There is only one recipe – to care a great deal for the cookery (Henry James).
L-am auzit pe Liiceanu vorbind odată despre cum se motivează ““ fie că vine vorba de scris sau de condus o editură. Trebuie să crezi că ce faci e cel mai important lucru din lume, spunea el. Axis mundi. Am zâmbit pentru că așa mă păcălesc și eu. Jurnalismul ““ chiar și cel mai bun ““ e efemer. Dar, cum le zic și cursanților mei, ca să scrii cea mai bună poveste jurnalistică pe care o poți scrie, trebuie să te convingi că faci cel mai important lucru din lume.
Experimentul de-a scrie și de-a scrie în timp ce scriu nu m-a surprins prea mult. Am făcut un obicei din a-mi observa stilul de muncă ca să-i pot aduce îmbunătățiri. Ce m-a amuzat ““ poate chiar rușinat puțin ““ e cât răsfăț și autoamăgire ascunde acest proces.
Nu pun la socoteală izolarea și faptul că m-am închis în casă de sâmbătă și am ieșit maximum două ore pe zi. Ieri am ajuns până la Starbucks. Azi cred că nu voi apuca să ies deloc. Dar aș minți cu nerușinare dacă aș spune că scriu furibund.
Treaba stă mai degrabă așa: am cam trei ore productive dimineața ““ să zicem de la 7:30 la 10:30 -, când chiar scriu. (În tot acest timp trag de-o cană de cafea și probabil un bol de fulgi cu lapte sau iaurt).
Apoi, odată ce prietena mea pleacă la muncă, mă apuc de e-mailuri și telefoane legate de subiect. Mai cer o lămurire, mai verific o informație, mai confirm sau infirm o bănuială. Apoi, mai joc un golf pe Wii. Recordul meu e de -5 la un curs de nouă găuri și continui să cred că se poate mai bine. Golf-ul ăsta (mai jos imagea avatarului meu încercând o lovitură de efect) e metoda cu care pierd vremea câte 20-30-50 de minute pe zi de când a făcut fratele meu greșeala să-mi paseze consola.
Apoi, dacă am vreo revelație, mai scriu o bucată. Azi de exemplu, m-am reașezat la birou și scris finalul materialului. Nu era următorul pe listă, dar nu aveam răbdarea și starea necesară să scriu o întreagă secțiune legată ca să ajung la el. Știam de la început în ce direcție mă duc și cu trei sferturi din text gata, am vrut să văd cum sună.
Când scriu finaluri de text încep deseori să fac ca o găină care se laudă cu super-oul produs. Dau copy-paste pe mess, mă proclam fericit, mai fug până la frigider și, eventual, îmi promit încă niște golf.
Perioada între două și cinci e foarte lentă. Rareori fac ceva care să conteze cu adevărat (de obicei mai răspund la o rundă de e-mailuri sau spăl vasele). Astăzi, ca să mai treacă timpul, mi-am făcut macaroane cu brânză ““ o îmbunătățire față de regimul de sandwich-uri cu șuncă și iaurturi cu fructe din zilele precedente.
Spre sașe seara încep din nou să funcționez. Nu scriu, dar mă gândesc la pașii următori și îmi răsfoiesc notițele. Eventual, cum am făcut aseară, mai citesc unu-două articole care să mă inspire. Pericolul cu cititul de articole extraordinare e un blocaj ““ am prieteni care nu citesc atunci când scriu de frică că nu vor putea performa la noul standard.
Dacă e o seară reușită (ca duminică și ieri), mai scriu câteva paragrafe care să mă ajute să mă urnesc în dimineața următoare.
Scris, mâncat, golf electronic, procese de conștiință, o barbă de trei zile și un exces de autosugestie. Interesantă colecție. Îmi spun că e important procesul pentru că e important ca cititorul să aibă un text clar și muncit. Sau poate e important ca autorul să simtă că articolul ““ pe care puțină lume și-l va aminti la câteva săptămâni după apariție ““ n-a fost un efort inutil. A fost, cel puțin pentru câteva zile, cel mai important lucru din lume.
Electro Esquire
A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare și Esquire a folosit o versiune mai retrogradă și ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne așteaptă pe viitor.
Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele și ele sunt destinate tarabelor). Uitați unul dintre ele:
Mie mai interesant mi se pare conținutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluționa secolului XXI. De fapt asta e și tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.
Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcția Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deștept cuplu din America) și Chris Jones (despre expații americani din China). Și astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.
Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorința de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuție cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:
“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”
UPDATE: Un clip oficial și alte informații despre cum a fostt făcută coperta (și cum poate fi ea reciclată), aici.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 2)
Raport ziua 2.
Obiective îndeplinite: realizarea unui prim draft a primei scene și a unui segment mai special de deschidere.
Ore lucrate: Estimare pozitivă: 5 ore. Estimare realistă: 3 ore jumate.
Cuvinte: 1,465.
Cantitate de ciocolată consumată: Nu suficientă.
Cea mai mare frică: Că mâine nu voi reuși să scriu scena 2.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 1)
Eram într-o dimineață la metrou și ascultam un episod mai vechi din This American Life: The job that takes over your life. În deschidere, Ira Glass compara producerea unui episod cu cele cinci stadii ale răspunsului omului la boală: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Mi s-a părut amuzantă trimiterea pentru că deseori simt că trec prin aceste faze înainte să reușesc să mă apuc de scris – de la negarea faptului că perioada de documentare s-a încheiat, la furia că nu am destul material, la acceptarea faptului că scriitura de non-ficțiune nu poate fi perfectă și că trebuie să mă apuc de scris dacă e să public textul vreodată. (Când faci jurnalism de poveste, trebuie să accepți până la urmă că “perfect is the enemy of good”.)
Azi a fost ziua în care am trecut prin ultima fază, cea în care accept faptul că abia de mâine voi scrie susținut. V-am mai spus că am tendința să pierd o zi întreagă – deși e liberă – înainte de a începe un prim draft. Tot Glass spune în episodul cu pricina: “At least if I’m here, I’m think, I’m not out worrying about all the things I’m supposed to do when I get here.” Corect. Dacă stau în casă între carnețele și calculator, am senzația că mă pot apuca oricând.
Ca să nu fie o zi pierdută în totalitate, mi-am făcut o schemă a textului și mi-am petrecut după-amiaza subliniind prin cele cinci dosare cu notițe (transcrieri de interviuri cu personajul, alte texte despre el, informații ajutătoare etc etc etc) pasajele relevante pentru fiecare secțiune. (Notă: trebuie să-mi îmbogățesc paleta de highlighters.)
Mai jos aveți o imagine a mesei de bucătărie în timpul acestui proces. Scopul exercițiului e să-mi clarific direcția textului și să fac o primă triere a informațiilor. În plus, am încercat o primă distribuție materialului adunat în scene (din fericire am avut acces în viața personajului meu și am avut o de unde alege scenele relevante). Organizarea asta e singurul mod în care simt că scrie un text cât de cât coerent în patru zile.
Voi cum vă organizați?
*** Personajul despre care scriu va rămâne deocamdată un mister. Ce vă pot spune e că textul va apărea în numărul următor al Esquire România.
Vizionare de weekend (04.09.2008)
A.J. Jacobs e unul dintre cei mai amuzanți povestitori moderni. Nu scrie eseuri cum face David Sedaris, ci face experimente jurnalistice pe care apoi le povestește în Esquire sau direct în cărți. A.J., cu care am avut plăcerea să beau o cafea și să mânânc o omletă în New York – mă rog, eu clătite, el omletă din albușuri și pâine de secară (a lăsat cojile în farfurie) -, a scris despre încercarea lui de-a agăța bărbați pentru bona lui. A citit într-un an Encyclopaedia Britannica de la A la Z încercând să devină mai deștept. A testat sinceritatea radicală. Ultima lui carte este despre încercarea de-a trăi un an urmând sfaturile bibliei cuvânt cu cuvânt.
În prelegerea de mai jos (mulțumesc Bogdan), A.J. povestește în stilul lui caracteristic despre genul ăsta de jurnalism și rezultatele lui.
Nostalgia lui Igu
Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am publicat în Esquire în ultimul an este de astăzi disponibil pe LiterNet.ro. Este vorba de un portret făcut în decembrie lui Cristian “Igu” Vasile, omul din spatele proiectelor feeder.ro și latrecut.ro. Al doilea proiect și nostalgia generației lui Igu sunt motoarele acestei călătorii.
Textul a fost scris de Ionela Ilie. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi. Designul de Raymond Bobar. Descărcați articolul în format original (în PDF) de aici.
Ca să convingeți, începeți cu fragmentul de mai jos:
Cristian – Igu pentru oamenii din online-ul românesc și publicitate – a remarcat dispariția tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinților. A simțit regret, dar și curiozitate – oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat “o viață” afară, la joacă, au mai dispărut?!
Și-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borș, de apa cu gust dubios băută din țevile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcodușe (mai ales cele roșii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activități de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit și amintirea mănușilor întregi, cu un deget – făcute de bunica lui – de care zăpada se lipea ca o peliculă tare și pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar și mănușile s-au pierdut și, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.
În martie, privind colțul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu și-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conștient de a-și reaminti unitar o copilărie fericită și fără griji. Și pentru că de pe vremea mănușilor datează și pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta și fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este… latrecut.ro – “un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme și orice alt catalizator de amintiri”.
Audiţie de weekend (29.08.2008)
Acum câteva zile mă îndreptam spre un interviu și am vrut să-mi limpezesc mintea ca să mă pot concentra. Și atunci am zis că e timpul pentru Ira Glass și This American Life. Așa am ajuns să ascult episodul numit Matchmakers (se poate asculta integral, gratis).
Episodul conține o poveste senzațională, spusă viu și plin de umor. E ultima și v-o recomand cu căldură:
Act Three. Babies Buying Babies.
Elna Baker reads her story about the time she worked at the giant toy store, FAO Schwartz. Her job was to sell these lifelike “œnewborns” which were displayed in a “œnursery” inside the store. When the toys become the hot new present, they begin to fly off the shelves. When the white babies sell out, white parents are faced with a choice: will they go for an Asian, Latino, or African-American baby instead? What happens is so disturbing that Elna has a hard time even telling it.
Esquire România, Septembrie 2008
Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înțolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu știam dacă vreau (“trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl știm cu toții de pe radio și TV, sau dacă vreau (“trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.
A fost o dilemă chinuitoare și a rămas, chiar și acum, gata tipărită, tot o dilemă.
A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (“ceva”?) de care noi – mulți dintre noi – avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Și nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muștruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.
Vrei și tu? Dacă răspunsul e “da”, citește învățămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).
Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspirație și idei. Și mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împușcate și dosite într-un carnețel unde le poți găsi când îți poftește inima (ideal mai consumi din ele; nu le lași pur și simplu să putrezească):
E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine s㔑ți auzi ideile. E bine s㔑i asculți pe ceilalți. E bine să notezi. Nu”‘i rău deloc să notezi. Ä‚sta e un lucru pe care l”‘am învățat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul ““ mie nu”‘mi trebuie. Et voilà . (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și”‘l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? “Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoț; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Noteaz㔑le. Fișeaz㔑le. Å¢ine”‘le minte, băiete. Și nu renunța la ele. Dacă n”‘a mers aici, o să meargă altă dată.
Tot în numărul de septembrie:
– Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Și știi ce e tare? Abia a început. .
– Oana Sîrbu vrea să vadă bărbații purtând boxeri roșii.
– De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
– Ce am învățat: Claudiu Bleonț.
– Brăduț Ulmanu despre sănătatea mintală.
– O glumă bună spusă de Corina Caragea.
– 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.
* Design: Raymond Bobar.
Tot în şase cuvinte
Am repetat la curs exercițiul poveștilor spuse în șase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieșit niște variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veți putea citi din ele în curând.
Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinație.
Mona: Schimbările mari se produc dimineața devreme.
Irina: Întâmplările copilărie marcate de conștiință.
Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.
Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.
Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria
Andreea: Copilăria e o zi de vară.
Ionuț: Cum pasiunea de-o viață a dispărut.
UPDATE (21.08.2008): Și două variante puțin întârziate:
Irina: Liniștea de la capătul lanternei roșii.
Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureștiul.
Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoș Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuț.
De ceva timp puteți găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteți citi și cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoș Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuția noastră s-a centrat pe dorința lui de-a nu își exagera imaginea și personalitatea; pe o dorință încăpățânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacțiunii dintre un reporter și o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul știe că stă față în față cu un om dornic – sau cel puțin obișnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat știe la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să țină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial și sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetățeni de rând.
Artiștii sunt altfel. Deseori, sunt puși în postura de-a fi mediatizați nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă și – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu ai există gravitatea discuției cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Și tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloți, un muzician va spune că a ras pe nas cenușa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepția asupra vieții (deși și ultimele cinci făcuseră același lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puțin sceptic când Bucur deschide conversația spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă și să-i spună: “Tu ești ăla de la Zdob și Zdub”. Și apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-și mențină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face și azi. A fost Dragoș Bucur.