Esquire România, Iulie-August 2008
Nu e nici un secret că actrița Maria Dinulescu vrea să o iubești. Dar nu se așteaptă să o iubești necondiționat. Dacă ai ocazia s-o cunoști vei vedea că muncește ca să nu o uiți – e felul ei de-a fi și îi vine natural. Această dorință de “nu mă uita” și modul în care Maria se joacă cu situațiile pentru a le face memorabile e ideea pe care am mers în acest text, care e coverstory-ul numărului de iulie (pe tarabe de săptămâna viitoare). Dacă a reușit sau nu, e la judecata cititorilor. Mai jos, un fragment din text:
Ne întâlnim o săptămână mai târziu, într-o luni post electorală de iunie timpuriu. Ajunge la fără zece, plutind ca un puști-minune într-o echipă de seniori, o legănare nici îngâmfată, nici timidă, într-o rochiță clocotind de frunze înghesuite pe o pânză de indigo și sandale albe punctate de unghii roșu violent. Pe umărul stâng duce o geantă, iar în mâna dreaptă o cutie de Zuzu cu 1,5% grăsime.
În loc de salut, o întreb ce face cu laptele. “Îl beau”, îmi spune. “De sete.” Ne așezăm pe bancă: eu, ea și cutia de lapte. Și soarele, drept în față, mușcând din tot ce e, crestându-i buza de sus, împungându-i semnul din bărbie, pigmentându-i irișii căprui cu potrivit de mult verde. Știe că soarele îi face bine.
“Ești drăguț, ca un școlar. Ce șosete amuzante ai”, îmi spune râzând la pătrățelele alb-albastru. Scoate din geantă o cameră video digitală. “Vreau să le filmez.”
Pe lângă povestea Mariei, găsiți în numărul de iulie/august două texte despre virtualul românesc și oamenii responsabili cu inovația. Unul este despre Bobby Voicu, omul Yahoo! în România (portretizat de Simina Mistreanu), iar al doilea, scris de Gabriel Dobre, este despre gașca de la eOk.ro, un proiect care ar putea schimba fața muzicii românești.
Dar lucrurile memorabile nu sunt făcute doar de generația lui Voicu, Grozea și Gal. Tot în acest număr, Georgiana Ilie spune povestea lui Andrei Pandele, un arhitect-fotograf de 62 de ani, care timp de 30 de ani a documentat în imagini ravagiile făcute de dictatura comunistă.
Alte minunății în numărul de iulie/august (e număr dublu):
– Radu Naum, francofil covins, investighează ce s-a întâmplat cu moștenirea culturală franțuzească. Pe drum se întâlnește cu Cătălin Tolontan, Lucian Mândruță și Radu Banciu.
– Gică Popescu se transformă într-un simbol de stil.
– Proză scurtă de Ion Manolescu.
– Ce am învățat: Cristian Å¢opescu.
– Brăduț Ulmanu despre cum suntem mai curajoși pe net.
– O glumă bună spusă de Laura Cosoi.
– O explorare a cavalerismului în timpuri moderne.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF (Pag.1 și Pag.2). Mai jos găsiți spread-urile de deschidere a materialelor despre Maria, Bobby Voicu și eOk (click pentru o imagine mai mare):
* Design: Raymond Bobar.
* Coperta (aici în format PDF) este o reinterpretare tribut a unei coperți celebre americane.
Lectură de weekend: Ce am învăţat
Ca lectură de weekend vă propun niște ultime gânduri ale cursanților mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.
Puteți citi o parte din textele pe care le-au scris aici.
* A scrie e a rescrie și e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Național despre un tânăr actor de 20 de ani și mi-a zis: “Uite, un portret așa cum îți trebuie ție”. L-am citit și i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că așa era. M-am surprins și pe mine zicând asta.
* Înainte de curs nu obișnuiam să scriu cu o schiță sau cu o structură a textului în față. Scriam și credeam că merge și așa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învățat că nu este suficient să mă așez în fața foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională și că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citești mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie și că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt își are locul lui într-o fază și nu altul. Că detaliile și structura sunt importante.
* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât amintește lumii că în știri e vorba de oameni și permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu povești, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi și mai puțin prețuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informațională, pragmatică și până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt și devalorizarea acestui fel de jurnalism și odată cu el, a valorilor pe care le susține, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare și calitate mai bună per total în media românească.
* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanțezi și să privești din afară.
* În procesul de documentare, am învățat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleți un text și pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc și să mi-l pot imagina în acțiune, făcând ceea ce îi place.
* Am aflat despre mine că, dacă voi reuși vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die așa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulțumită
* Cred că dacă ai ce spune textul curge și nu pune prea multe probleme de stil. Și întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.
* Am învățat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învățat, totuși, cum să fac rost de aceasta răbdare și nu am deslușit de ce as face orice numai să nu ma așez la birou și să mă apuc de scris.
* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Și poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poți delimita pașii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât ești mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiția ca între timp să-ți dai seama ce vrei să spui și să urmărești firul care duce spre acest rezultat, altfel riști să te pierzi în detalii. Planificarea ține foarte mult de uneltele pe care vrei să le folosești pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ți fie util să ai la dispoziție cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind și scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obișnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveștii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncție, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conștient de ce anume faci în fiecare etapă a textului și să nu te lași purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.
* Și alți oameni trec prin ce trec eu.
Am crescut odată cu dioptriile mele
Mihaela a scris un text simplu și frumos despre cum dioptriile i-au afectat copilăria și despre cum a căzut până la urmă la pace cu ochelarii. Când i-am rugat pe să-și scrie eseul în șase cuvinte Mihaela l-a prezentat astfel: “O decizie care mi-a schimbat viața.”
La final puteți citi și un scurt dialog cu Mihaela pe marginea textului.
==================================
AM CRESCUT ODATÄ‚ CU DIOPTRIILE MELE
De Mihaela Dima
==================================
Mama a aflat că nu văd bine de la educatoarea mea de la grădiniță, care m-a pus să număr mărgelele de pe un șirag. Învățasem să numărăm și eram la capitolul “mulțimile numerelor”. Nu am distins mărgelele de pe șirag așa că educatoarea i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă la un control oftalmologic. Aveam trei ani jumătate și dioptrii în jur de -2 la ochiul stâng și -3 la dreptul.
Prima pereche de ochelari mi-o amintesc doar din poze. Erau foarte mari, iar mama spune că aveau un fel de arcuri cu care se prindeau de lobul urechii ca să nu-mi cadă. Știu însă cum arătam pe la șase ani ““ eram o fetiță mică, cu părul negru, cu breton și cu o pereche de ochelari imenși care îmi acopereau o mare parte din față.
Eu, roz
De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.
==================================
EU, ROZ
De Ani Sandu
==================================
Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Lectură de weekend (12.06.2008)
Aseară, la curs, Iulia mi-a amintit de discursul lui Orhan Pamuk de la premiile Nobel din 2006. Ne-a citit tuturor câteva rânduri în care Pamuk vorbește despre motivele pentru care scrie și au funcționat ca un medicament. Chiar ieri vorbeam cum viața reală se va interpune mereu între noi și lucrurile pe care vrem sau simțim că trebuie să le scriem. Ä‚la e momentul în care trebuie să-ți amintești de ce te simțeai atât de bine cu o foaie de hârtie în față sau cu tastele de plastic sub degetele, și să-ți reamintești că nu va exista niciodată o stare perfectă și un moment ideal pentru scris.
Uneori chiar actul de a scrie va atenua o stare și va induce alta. Asta aștept astăzi de la porția de scris pe care trebuie să o servesc.
I write to be alone. Perhaps I write because I hope to understand why I am so very, very angry at all of you, so very, very angry at everyone. I write because I like to be read. I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write.
I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there.
I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.
Neterminare
De astăzi până spre sfârșitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanți pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde și șlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulțumit.
Nu e o atitudine greșită cât timp fiecare dintre noi înțelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ți se încheie cariera la 18 ani”. Și dacă îți pasă de ce faci, fiecare text va fi puțin mai bun decât cel dinainte.
Textul de azi e un text despre construcție și maturizare și felul în care ne agățăm simțim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinții ei o construiesc de 18 ani încoace și despre dorința ei ca acest proces să continue.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.
==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârșesc inevitabil. Și există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.
De Sorana Stănescu
==================================
Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază și, când m-am trezit, am ieșit în curte. L-am văzut pe tata cu cotețul câinelui în brațe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. “Ne apucăm de casă”, a zis el.
Ce am învăţat (deocamdată)
Acum două săptămâni, la jumătatea cursului de jurnalism narativ, i-am rugat pe cursanții mei să scrie câteva dintre lucurile pe care le-au învățat până în acel moment. Selecția de mai jos e un sumar punctual al lucrurilor pe care un reporter care vrea să scrie povești convingătoare trebuie să le conștientizeze.
În curând veți citi și câteva dintre eseurile lor personale.
* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleași probleme și că putem învăța din obstacolele altora.
* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii și vezi cum textul se modelează.
* Partea de research e baza articolului. Mă așteptam ca ea să pălească în fața lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunțită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.
* Am învățat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ție ți se pare că textul curge. Pentru cel care citește, ce ai scris poate fi foarte complicat.
* Nu te da de ceasul morții dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie și a regândi permanent informația.
* Am învățat că există povești în absolut toate lucrurile și evenimentele de lânga noi. Am învățat că e ușor să le vedem și mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, așa cum o faci cu o știre, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.
* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.
* Am învățat că există o salvare. Am învățat că pot să plec mâine de unde lucrez și să fiu fericit. Și că pot învăța să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.
Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)
În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.
Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).
Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.
Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.
Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)
Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)
Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esențială supraviețuirii (asta nu te scutește de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi și ne apucăm să punem în text informație cu lopata, bucuroși că am putut executa ceva lung.
Dar cineva trebuie să te citească și, ideal, să povestească și altora despre ce a citit. Și atunci trebuie să fii atent la structură. Și trebuie să gândești fiecare decizie și să poți justifica fiecare paragraf. Un text reușit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.
Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul și ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar țin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoția pe care o simt când povestești despre el. Încearcă să găsești o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viață, ci va fi și reprezentativă pentru poveste.
Așa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spațiu de mișcare. Mai multe despre structură și despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:
==================================
Cum mi-am structurat textul
De Georgiana Ilie
==================================
Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăiește într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.
Familia Pouzet Oprean călătorește în jurul lumii cu rulota. Un stil de viață plănuit pentru câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc și să învăț cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena și Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aș fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA și Canada. Și le-am urmărit călătoria prin Mexic și America Centrală. Așa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, și să citesc și să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Și pentru că e greu să construiești o relație de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informații, ci motivație. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viața lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinți sunt povestitori minunați. Și au văzut la mine și entuziasmul personal și pe cel profesional. Au avut încredere.
Am fost atât de copleșită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, așa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.
Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conținut. Și a venit cu soluția ca fiecare parte a poveștii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota ““ ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul și sfârșitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune ““ alesesem de la început vizita la fluturii monarh ““ apoi totul între cele două să fie secvențe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Și ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiți și fermecători; până și Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.
Am devenit, așadar, un povestitor omniscient. Așa am renunțat și la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.
Îmi place cum a evoluat textul, de la șirul de informații aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficiența fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit și ei la fel de entuziasmați de prietenii mei călători.
Draft 2:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun.
Draft 3:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 4:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 5:
Dan are astăzi 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Draft 6:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, gătește, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Esquire România, Iunie 2008
Tudor Chirilă e responsabil cu soundtrack-ul generațiilor tinere de peste 10 ani. La începutul lui iunie, Chirilă și trupa lui, Vama, lansează albumul de debut. În cover story-ul din această lună, Gabriel Dobre ne arată cum urnește și controlează Chirilă această mașinărie de muzică și marketing pentru care e principalul responsabil.
Iunie e și luna lui Euro 2008 (de alegeri ne-am ocupat în numărul de mai). Ca să punctăm evenimentul am adunat povești despre fotbal scrise și spuse de oameni precum Gheorghe Hagi (care povestește despre primul lui turneu final), Radu Naum (care povestește despre serpentinele franceze și mondialul din ’98) sau Ilie Dumitrescu (care povestește meciul vieții lui – contra Argentinei în 1994)
Și pentru că vorbim de fotbal, numărul de iunie ascunde și fantastica poveste a lui Florin Petre, un puști de 16 ani, fundaș la Rapid, care visează să fie fotbalist. Gabriela Pițurlea spune această poveste, care începe așa:
Dacă ar mai exista oracole, Florin Petre l-ar completa pe al prietenei lui, Roxana. Ar scrie că s-a născut pe 29 mai 1992, în București. Că are 1,78 m, 64 de kilograme, dar tot pare slab. Că ascultă Snoop Dogg i Dr. Dre și ar scrie în paranteză “Rapper forever”¦ Manelist never”. Că i-au plăcut filmele Lord of the Rings (Stăpânul inelelor), Honey și Save the Last Dance (În ritm de hip hop). Că între înghețată de cacao și Fornetti cu ciocolată, înghețata ar câștiga detașat.
Că poartă numai teniși și adidași și că favoriții lui sunt niște Nike albi cu dungi verde-praz. Că se relaxează jucându-se la calculator ““ NBA, FIFA, Football Manager. Că nu vrea tatuaje sau să-și pună cercei și că n-a pus gura pe țigări, pentru că știe că nu sunt bune. Că într-o zi ideală s-ar trezi la 10 și nu s-ar ridica imediat din pat, ci ar mai sta nițel sub pătură, cu ochii închiși. Că citește Pro Sport și Gazeta Sporturilor pe internet. Că iubește fotbalul și pe Arsenal Londra. Dacă ar avea unde, ar scrie că el însuși joacă fotbal ““ fundaș la Rapid. Iar dacă ar trebui să răspundă la “Ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, i-ar ajunge un singur cuvânt: fotbalist.
Alte minunății în numărul de iunie:
– Povestea familiei Pouzet Oprean și a călătoriei pe care o fac cu copiii (și un camper) în jurul lumii.
– Poze și cuvinte din Cuba.
– Povești în 6 cuvinte scrise de oameni (bine îmbrăcați) din publicitate.
– Ce am învățat: Dorinel Munteanu.
– Brăduț Ulmanu despre nostalgie și acest clip.
– O glumă bună spusă de Giulia Anghelescu.
– Dana Războiu spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce spune cafeaua despre politica românească.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF (Pag. 1 și Pag. 2.)
Spread-urile de deschidere a materialelor despre familia călătoare și Florin Petre:
* Design: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.