Cum am fost învăţată să cred

Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moş Crăciun şi despre cum e să continui să crezi şi să-ţi păstrezi o parte din inocenţa cu care priveai lumea când erai copil. Fascinaţia şi deschiderea sinceră faţă de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui poveşti. Cu siguranţă mai sănătoasă decât cinismul. Citiţi restul eseurilor aici.

==================================
CUM AM FOST ÎNVAŢATĂ SĂ CRED

De Alexandra Popescu
==================================

Pe la şase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleaşcă de jucărie cu doi însurăţei. Ţin minte că preţul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinţii cât câştigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.

Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie şi, cu litere mari, caligrafice, abia învăţate, i-am scris Moşului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preţ. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poştă şi am aşteptat.

Read more

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Cosmaciuc)

V-am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de săptămâna trecută. Citiţi şi regăsiţi-vă. Eu am făcut-o.

Răspunde: Călin Cosmaciuc.

Au răspuns: Luiza Ilie (aici), Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici).

Călin Cosmaciuc, 30 de ani, este jurnalist freelance. Are 12 ani de experienţă în presa scrisă. Ultima lui slujbă a fost la Evenimentului Zilei ca editor la departamentul “Reporteri Speciali”. Are şi blog.

Ultima dată am început cu o…pauză. Vineri terminasem interviurile, aveam înregistrate vreo trei ore pe reportofon. De asta mi-e groază – de transcrieri.

M-am hotărât să nu le transcriu. Şi, da, să încep cu o binemeritată pauză. Am închiriat un film de la mall, unde am mai pierdut vremea la o cafea, apoi acasă am terminat de citit un roman de spionaj. Am adormit târziu, după film, cu gândul ca o să mă trezesc cat mai devreme, ca să încep la zece. In timp ce făceam toate astea, îmi treceau prin cap tot felul de lucruri legate de povestea pe care urma să o scriu: de la construcţie, pana la lucrurile pe care le-as mai putea afla pana sa termin textul.

Oare mai puteam afla lucruri care să rotunjească story-ul? Ar merita efortul de a lungi timpul de documentare? Ar fi schimbat construcţia aceste eventuale noi informaţii? N-ar fi schimbat mare lucru, dar ar fi colorat un pic povestea. În fine, am zis, hai să încep cu ce am si pe parcurs voi mai afla poate lucruri noi. Chiar ar fi prins bine nişte pauze de la scris pentru telefoane, o întâlnire, o căutare pe Internet.

E 10 şi ceva dimineaţa. Cafea sau ness? Ness, că se face mai repede. Ţigări am destule. Încep să ascult înregistrările şi îmi notez time-code-uri. Povestea mea are doua părţi, aşa că mă hotărăsc să încep cu profilul personajului – îl aveam proaspăt în minte, mă întâlnisem cu el cu o zi înainte pentru interviu. Să încep cu o scenă. Să fie una de la interviu? Nuuuuu. El e violonist şi îl văzusem în concert cu o lună şi jumătate în urmă.

Îmi dau seama că a trecut cam mult de atunci. Aprind o ţigară, mă duc să mai fac o cafea. Îmi deschid blogul, dar n-am chef de scris. Doar verific dacă a postat cineva vreun comentariu. Iau ziarele online la rând, să vad ce mai e nou pe la noi şi prin lume. Mă întorc la Word-ul meu gol. Degeaba. Vreau să fie foarte bună “deschiderea”.

Îmi vine o idee: YouTube. As putea să gasesc ceva asemănător, care să îmi dea un “refresh”. Gasesc o inregistrare de un minut cu el, într-un alt recital decât cel la care fusesem eu. Însă e acelaşi personaj, aceeaşi atitudine. Da! M-a ajutat. Îmi amintesc totul. E chiar mai bine: la spectacol nu îl văzusem de aproape, fiindcă aveam bilet undeva mai în spate – doar acolo mai găsisem.

Data viitoare, însă, chiar dacă e o poveste pe care o voi scrie peste un an, trebuie sa nu mai fiu comod si sa scriu bucata imediat ce mă întorc de la locul faptei! Trecuseră două ore de când am deschis Word-ul, pentru a mă apuca de scris. Croşetez trei rânduri. E bine? Nu. O iau de la început. Ce-i mai greu a trecut. E dupa-amiază şi am două sute de cuvinte. Nu-i mult, dar de aici încolo ştiu foarte bine ce am de făcut. Merge ca uns.

Camera s-a umplut de fum, aşa că deschid geamul. Trag aer curat şi trec la următorul nivel al story-ului. Greul a trecut!

O zi în jurul portocalei

Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simţi când timpul şi spaţiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem şi cum ne schimbăm când păşim în etape de viaţă mai responsabile.

==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI

De Roxana Ciucur
==================================

E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe şezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce ţin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitaţia zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins şi fin se aşează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinţi urmărindu-i cu privirea, de pe mal.

Port costumul cumpărat special pentru această vacanţă la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari şi o panglică roşie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează şi mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Îşi ţine ochii închişi. Are un zâmbet abia schiţat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.

„Dormi?”

Read more

Lectura de weekend (08.02.2008)

* Marţi a avut loc Super Tuesday, acea zi nebună în procesul american de alegeri primare în care peste 20 de state au votat candidatul/candidata pe care vor să-i vadă la alegerile din noiembrie. Pe lângă articolele de campanie, toată lumea s-a înghesuit să facă un profil candidaţilor – acel articol care să-i explice şi să-i umanizeze. E o provocare să faci un portret coerent şi concludent al unui politician, dar genul de jurnalism de care vorbim are uneletele necesare.

Vă recomand, în funcţie de preferinţele politice:
Hillary Clinton has a Sexy Mouth de Tom Junod. Scris în 1999, înainte ca doamna Clinton săintre în senat. Junod dovedeşte din nou un curaj uşor nebun – dar ca întotdeauna o face cu mana pe pulsul ţării.
John McCain’s Last War de Chris Jones. Cum a reuşit John McCain să găsească forţa să rămână în cursă.
Goodbye to All That: Why Obama Matters de Andrew Sullivan. De ce Obama ar fi un alt fel de preşedinte.
The Wilderness Campaign: Al Gore lives on a street in Nashville de David Remnick. Când toată lumea era concentrată pe duelul Kerry-Bush din 2004, Remnick l-a vizitat pe Gore, care pe atunci nu livra adevăruri incomode. Un portret zguduitor al unui politician uitat.
The Mission: Mitt Romney’s strategies for success de Ryan Lizza. Despre cum un politican îşi include religia şi experienţa de business în campania politică.
It’s Kucinich Time! de Scott Raab. Portretul unui om fără nici o şansă la nominalizare. Şi totuşi…

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Luiza Ilie)

Vorbeam astăzi cu o prietenă care se mira cât de asemănător e procesul ei de pre-lucru cu al altora. Eu întotdeauna m-am simţit împlinit de ideea că fac parte dintr-o comunitate de scriitori care se confruntă cu probleme similare. În acest spirit voi adauga încă un răspuns la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde: Luiza Ilie.

Au răspuns: Dia Radu (aici), Georgiana Ilie şi Brăduţ Ulmanu (aici)

Luiza Ilie este jurnalist. În 2005, unul din articolele pe care le-a scris în timpul unui program de master în America a fost coperta alt-weekly-ului Illinois Times.

Nu scriu niciodată înainte de a aduna (mai mult decât) toate informaţiile care îmi trebuie. Mai trec o dată prin tot după care îmi scot ideile la plimbare. La propriu. Le scot în oraş, de preferinţă pe străzi golaşe de oameni – Calea Victoriei duminică dimineaţa, genul ăsta de decor. Le las câteva zile să se aşeze cum vor ele. Mă uit pe geam la oameni, apusuri, şi răsărituri, accidente de maşină, Jerry’s Pizza de la colţ, porumbeii vecinului de peste drum. Vorbesc mai putin, evit oameni – sunt ocupată observând mişcarea ideilor dintr-un colţ.

Primele fraze se conturează aproape întotdeauna pe hârtie, de regulă în timpul plimbărilor sau melancoliilor de fereastră mai sus pomenite – poate şi unul dintre motivele pentru care nu plec niciunde fără hârtie şi pentru care la mine în casă găseşti carneţele şi pixuri împrăştiate peste tot – în dulapul de lângă chiuvetă, lângă pat, pe birou, în dulapul de pe hol.

Odată ce văd că ideile curg pe hârtie mă apucă aşa o nerăbdare să ajung cât mai repede la calculator unde lucrez începutul textului fără să-mi pese de nimic din jur – de fapt, ţigări sa fie. De-abia după ce am începutul vin tabieturile – cafea, scrumieră curată, spaţiu pe birou, documentele întinse în şir indian pe podea în jurul meu, ciocolată, susan, alune… pentru că odată ce am începutul îmi place să scriu primul draft deodată.

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Dia Radu)

Continuăm seria răspunsurilor la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde astăzi: Dia Radu.

Dia Radu este jurnalist. În decembrie a publicat în Esquire un material despre Experimentul Piteşti.

Cu o zi înainte de ziua cea mare, îmi propun să mă trezesc foarte devreme, ca să fiu eficientă. La 8 dimineaţa, când sună ceasul, realizez însă că raţionamentul meu a fost complet eronat. O zi eficientă ai atunci când te trezeşti bine dispus şi simţi zbătându-se în piept dorinţa de a face ceva măreţ. A te trezi forţat, împotriva voinţei tale, aduce atingeri libertăţii personale. Or, un scriitor e un om fundamental liber, care prin natura lui detestă constrângerile de orice fel. În numele literaturii şi al jurnalismului narativ, mă întorc pe cealaltă parte.

Inspiraţia nu trebuie forţată, trebuie tratată cu delicateţe, ca o amantă gata să facă nazuri şi să se care când ţi-e lumea mai dragă. Pe la 11 deschid messengerul şi-mi postez ca avatar „busy” sau „working”. Nimeni nu îndrăzneşte să mă abordeze şi asta mă frustrează groaznic. Chiar nu-i pasă nimănui de mine că muncesc? Deschid două trei conversaţii să mă plâng. După 50 de minute îmi zic că nu se mai poate şi trec pe invisible. Şi constat că mi-e foarte, foarte foame. Nu pierd timpul preţios să-mi fac de mâncare. Comand la chinezi. În aşteptarea mâncării, îmi dau seama că în biroul meu e un haos şi că sub nici o formă nu pot lucra în asemenea condiţii. Mă apuc de curăţenie. Nu doar aşa, pe masa de lucru, ci chiar şi prin sertarele prin care n-am mai umblat de cinci ani. Un suflu de înnoire pune stăpânire pe mine.

Deodată mi se pare că biroul ar trebui mutat mai la lumină. Ar trebui să-mi cumpăr un scaun nou, ăsta e mult prea şubred. Şi am mare, mare nevoie de un raft de cd-uri. Pe când mă poziţionez confortabil cu catalogul Ikea în braţe să studiez oferta, sună la uşă mâncarea. După masă, mă simt ca un şarpe boa care a înghiţit o căprioară sălbatică. E musai să mă întind puţin pe pat. Când mă trezesc, e destul de întuneric şi pe ecranul laptopului tronează un offline de la un editor: „Ce se mai aude cu textul ăla?”

Moonlight Allegretto

Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îţi spună asta; ţi-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruieşte scenele. Are ochi pentru detaliu şi reuseşte să te ducă acolo. Şi da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Şcolar.

Găsiţi restul eseurilor personale din această serie aici.

==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO

De Camelia Bucioveanu
==================================

Nici nu împlinisem şapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochiţa roşie cu mâneci trei sferturi, învăţătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alţi câţiva colegi, ne-a aşezat în şir indian şi ne-a condus către cabinetul de muzică.

Acolo, purtând bască şi-un pulover gri, un domn între două vârste aşezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit uşor diapazonul de colţul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un „la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun şi s-a plimbat cu pas cadenţat prin faţa fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat aşa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de şah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuţie. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecţie ad-hoc, nici acum nu ştiu bine cum, am ajuns să iau lecţii de pian.

Read more

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Eu, Ulmanu, Ilie)

Într-o zi, la un curs, una dintre participante a spus că e înconjurată de profesori. După câteva săptămâni de discuţie despre procesul de scriere, despre frici, despre probleme, despre soluţii, despre tabieturi, ea rostise un gând care ştiam că e în mintea multora.

Când desfaci scrisul în bucăţi, realizezi ce multe piese avem în comun. De atunci încolo vei ştii că nu eşti singura persoană care se luptă cu o anumită problemă. Iar când o piesă se strică, te inspiră când vezi cum a găsit altcineva soluţia.

De săptămâna asta voi începe să deconspir ceva din modul de lucru a unor oameni la care ţin şi pe care îi respect ca jurnalişti de poveste. Chiar dacă nu îi ştiţi pe unii dintre ei, credeţi-mă când vă spun că înţeleg şi abordează o idee cu o pasiune şi o seriozitate rară. Iar rezultatul muncii lor este de cele mai multe ori o poveste care merită citită.

I-am întrebat care e rutina lor înainte de a se aşeza la masa de scris. Nu cum fac documentare, interviuri, transcrieri, planuri şi alte etape mari care preced scrisul. Ce vroiam eu să ştiu e care e rutina şi care sunt gândurile pe care le au înainte să pună primele cuvinte pe ecran.

Întrebarea e: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspund astăzi: eu, Braduţ Ulmanu şi Georgiana Ilie.

Read more

Talent făcut cioburi

Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agaţe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea şi poziţionarea anecdotelor au fost paşii esenţiali în cizelarea articolului, care s-a aşezat odată ce Gabi a găsit începutul şi sfârşitul poveştii. Nici o ruşine că a ajuns la al patrulea draft şi asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ăsta e şi motivul pentru care textul se citeşte dintr-o suflare.

======================================
TALENT FĂCUT CIOBURI
Cǎutarea unui talent este, poate, primul semn cǎ nu ai nici unul

De Gabriela Piţurlea
======================================

Într-o zi de toamnǎ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângǎ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prǎfuite şi pǎtate şi, dupǎ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorǎpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lânǎ, am fixat o agrafǎ din bretonul scurt şi am început sǎ fredonez.

“Fatǎ dagǎ, nu fii tistǎ, fiin’cǎ e pǎcat.”

Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.

Read more

Lectura de weekend (02.02.2008)

* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp şi implicare – poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.

Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire şi este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 – la aniversarea de 70 de ani a revistei – ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer şi Tom Wolfe erau şi ei printre candidaţi). Articolul rămâne şi astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrităţi. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.

Articolul e un tur de forţă de documentare şi observaţie. Partea cea mai interesantă e că deşi s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aştepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese şi-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului şi a încercat să fie de faţă la toate apariţiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, şi-a dat seama că a dat peste ceva unic în notiţele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conţine bucăţi de notiţe şi e o parte a schemei de organizare pe care Talese şi-a făcut-o înainte de a începe să scrie).

“I may not get the piece we’d hoped for – the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it—and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks – we will be getting close to the truth about the man.”

Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrităţi, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citeşte-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).

Gay Talese - notes

← Previous PageNext Page →