Vorba e ieftină. Jurnalistul e leneş.

De o săptămână citesc gazetarii români de seamă împungând cu condeiele (1, 2, etc.) despre ce înseamnă să faci meseria asta. Unii mai lucizi, alţii mai acizi, toţi preocupaţi de acelaşi fenomen: al omului-ziar, al gazetarului-brand, al celui care comentează, opinează, părerologeşte, face analize şi dă direcţie.

Acest tip de gazetar român o duce însă foarte bine. E plin de ei. Că nu toţi s-or adresa inteligenţei domnului Pleşu şi nu toţi or scrie bine, cum îşi doreşte dânsul, e mai degrabă o chestie de gust. Dar specia comentatorului nu e pe cale de dispariţie.

Specia reporterului însă da. Cititorii nu pleacă doar pentru că editorialiştii şi comentatorii şi-au pierdut credibilitatea, au uitat de deontologie sau mai ştiu eu ce. Pleacă pentru că vorba e ieftină, iar majoritatea jurnaliştilor români sunt leneşi. Preferă munca de birou celei de teren, fac documentare superficială şi scriu cu speranţa că vor ajunge şi ei, într-o bună zi, comentatori.

Un jurnalist bun e cel care e capabil să arate ce s-a întâmplat astăzi în lumea în care trăiesc. Şi o face scriind cu informaţii. Nu scriind bine şi împungând din condei.

Cum se face jurnalismul ăsta? Cam aşa. Sau aşa. Sau aşa.

Povestea ideală are personaj, acţiune, semnificaţie

Jon Franklin, un magician autoritar al construcţiei poveştilor pe structura complicaţie – desfăşurarea acţiunii – rezolvare, vorbeşte în acest interviu despre cum găsim O SINGURĂ POVESTE în ideea noastră (şi cum ea împleteşte personaj cu acţiune şi cu semnificaţie). Da, cele mai bune articole sunt despre UN SINGUR LUCRU.

Q. What should one look for [when reporting]?
A. We as humans live stories. What you do — and this talks a lot easier than it lives, of course — is look for the stories that the character is living, and pick one. Being able to see stories in life, that’s part of the reporting. A lot of reporters find this very difficult because they confuse meaning with opinion, but they are not the same thing at all. Meanings are the facts that come out of the story.

Q. A reporter should look for the meaning of a story?
A. The story has a lot of aspects. It has character, meaning, plot. As a reporter, when you find any one of these you can connect the dots and find all the others. Often one bit of trouble the reporter will get into is that we’re all living multiple stories at once. So they try to report the hottest parts of four stories, but you can’t do that. You have to pick one. If you don’t it’ll be a bloody mess. You see a lot of that problem. People try to do the top of three or four stories.

Q. Can you explain that?
A. Take me. I’m a reporter, a human being, a father. I take care of repairing my home. I’m a driver. These are all different aspects of my life. If you were to interview me and decided you wanted to take a little bit from everything, you probably are going to end up with a jumble. Say you were telling a story about a very impatient person. You can tell that through how he drives, of course, but you have to focus on one story, one aspect of a character’s life. I’m not saying you can’t cross those lines, but you can only tell one story.

Q. In your book, [Writing for Story] you focus a lot on the action in things. Why is that?
A. One of the most curious things about modern journalism is that you have to ask that question at all. Journalism has become so based on quotes. But in life, you don’t just count what people say. When you watch someone, their words aren’t nearly as important as their actions.

It’s almost a cliche: action is more important than words. So when we say that we want to tell a story about how people live, we mean that we want to tell a story about how people act and react. I hardly ever use quotes. I use dialogue, but that’s different. The reader is no dummy. When the reporter stands there with his notebook and asks the subject a question and then quotes him, that quote is the answer to the reporter.

Making of “Tedy” (Tabu, martie ’09)

Ana-Maria Onisei, un reporter în perpetuă agitaţie şi un scriitor cu suflet mare, povesteşte aici despre procesul care a dus la naşterea textului ei despre Tedy, un tânăr regizor care suferă de tetrapareză. (Îl găsiţi în Tabu de martie). E o confesiune sinceră a unui jurnalist care, ca noi toţi, se luptă să insufle faptele cu emoţie şi semnificaţie.

Mai jos, câteva paragrafe cu lecţiile învăţate de Ana. Restul aici.

[Pe] măsură ce avansam cu întâlnirile a trebuit să-mi dozez accesele de uimire şi să pot judeca la rece, să devin cenzorul generozităţii sau retractilităţii lui Tudor. O responsabilitate şi o presiune mari, ca şi cea de a nu răstălmăci, odată cu această selecţie, esenţa personajului

[Un] exces de informaţie e necesar, fiindcă altfel n-ai fi stăpân pe felul în care crezi că ai surprins personajul. Oricum, nu eşti niciodată stăpân pe deplin, dar măcar te poţi bucura de ce ţine de tine: senzaţia de tihnă a un reporting temeinic

Pe măsură ce mă apropiam de deadline ÅŸi trebuia să termin de scris povestea, m-a cuprins panica. O stare întunecată ÅŸi vorace care făcea pământul să-mi fugă de sub picioare ÅŸi tastatura de sub mâini. Timp de două săptămâni, Tudor m-a bântuit. După selecÅ£ia informaÅ£iilor ÅŸi stabilirea unei perspective (răspunsul la întrebarea: ce-l defineÅŸte cel mai bine pe personaj?) – în varianta mea, ritmul exterior versus ritmul interior al lui Tudor, a trebuit să torn totul într-o formă care să-mi susÅ£ină cronologic, coerent ÅŸi emoÅ£ionant perspectiva. A fost momentul când, trezită din beÅ£ia reporting-ului, mi-am dat seama că textul trebuie să treacă prin 19 ani din viaÅ£a unui om.

Până la acest text, n-am ştiut ce înseamnă editarea. Pe de o parte, e reconfortant să ştii ca ai o plasa de siguranţă când te arunci în gol. Pe de alta, ţi-e că nu ştii să cazi în ea, fiindcă inclusiv ricoşeul poate fi periculos. Or, pentru o aterizare bună, e nevoie de exerciţiu. Editorul te ajută să cenzurezi bucăţi din tine şi, implicit, din text, să le modelezi şi remodelezi până când atingi o formă cât mai clară. Şi te încurajează cu aceeaşi însufleţire cu care îţi taie orice pornire excesivă din text.

Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur

esq_mar_09ÃŽn numărul special “Ce am învăţat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcÅ£ie a centralelor nucleare, aÅŸa că n-am rezistat tentaÅ£iei să-i pun niÅŸte întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. CitiÅ£i ce-a ieÅŸit în continuare acestui post.

În numărul din martie al Esquire veţi mai găsi înţelepciune de viaţă şi sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Ţăndărică, Teodor Meleşcanu, Mircea Baniciu şi mulţi alţii.

Read more

Veşti despre narativul românesc

La sfârşitul anului trecut, am fost invitat să scriu un text despre jurnalismul narativ în România pentru newsletter-ul de primăvară al International Association for Literary Journalism Studies (IALJS), o asociaţie de profesori şi cercetători din lumea întreagă.

Textul îl puteţi găsi atât în newsletterul asociaţiei (aici), cât şi în continuare acestui post.

Notă: Articolul Gabrielei la care textul meu face referinţă – ÅžaiÅŸpe – îl puteÅ£i citi aici. Mai multe despre cum a fost făcut (plus jurnal de poveste), aici.

Read more

A scrie e a scrie cu informaţii

Ne e greu să abandonăm ideea că poveÅŸtile spectaculoase Å£in de „condei”. Nu-mi place cuvântul „condei”. De fapt, aÅŸ renunÅ£a oricând la „condei” pentru „informaÅ£ii”. PoveÅŸtile jurnalistice bine spuse depind de informaÅ£ii. Iar „informaÅ£ii” nu înseamnă sunt doar ce s-a întâmplat, când ÅŸi ce părere aveÅ£i dumneavoastră, sursa mea, despre asta?

InformaÅ£iile – când vine vorba de poveÅŸti – sunt mulÅ£imea de piese cu care vei construi: de la detalii de atmosferă, la cronologie, la semnificaÅ£ie, la acÅ£iune, la dialog etc. Åži, pe cuvânt, toate astea sunt pe teren. Nu vin din „condei”.

Cursanţii mei pornesc zilele astea în căutarea unei poveşti (a doua, una care nu e despre ei) şi îi văd pe unii cum se străduiesc apriori să identifice în ideile lor toate piesele acestei construcţii. Eu încerc să îi conving că le vor găsi, una câte una, că n-are rost să încerce să le ghicească înainte să iasă pe teren. Să presupunem că ai găsit un personaj care te atrage, un tip care-şi petrece nopţile sculptând portrete în castane. Pare interesant, îţi spui. Dar care e semnificaţia? Ce se întâmplă în povestea asta? Ce tensiune construiesc dacă omul nu participă la un campionat de sculptat în castane? Toate întrebări esenţiale când evaluezi o poveste.

Dar nu vei afla răspunsul la ele întrebându-te dacă în povestea acestui sculptor chiar există toate piesele. Du-te la el acasă. Stai cu el noaptea când sculptează ÅŸi ziua când face altceva. Vezi cine e. Află despre el. ÃŽnÅ£elege-l. Observă-l. Åži poate vei afla că e în divorÅ£. Sau că sculptează noaptea pentru că atunci e liniÅŸte în cartier – ar sculpta ziua, dar nu are bani să se mute din blocul în care stă. Vei găsi acÅ£iune. Vei găsi tensiune. Åži vei găsi ÅŸi semnificaÅ£ie în povestea acestui om aparent mic.

Informaţiile se vor aduna, una după alta. Apoi vei începe să îmbini piesele. Vei hotărî care e ideea pe care vrei s-o transmiţi. Vei ridica o structură. O vei întări. O vei şlefui. Şi ici-colo, vei pune nişte floricele.

Meşteşugăreşte. Dă-l încolo de condei.

Sigur că scriitura contează. Dar ea se poate îmbunătăţi la birou, prin exerciţiu. Dar ca să ai pe ce s-o exersezi, du-te pe teren. Nu aştepta povestea ideală, pentru că nu-ţi va pica în poală. Caută oameni, intră în viaţa lor, adună informaţii. Şi apoi, când ai strâns de te dor picioarele de la mers, degetele de la notat şi capul de la gândit, pune şi nişte condei. După gust.

Realitatea devenită carte

Unele poveşti sunt atât de complexe încât nu pot fi epuizate într-un articol. De-asta mulţi dintre jurnaliştii americani enumeraţi pe acest blog au publicat şi cărţi de nonficţiune devenite clasice ale genului.

Jonathan Harr este un astfel de jurnalist. El preferă să scrie despre grupuri de persoane implicate într-o acţiune cu suişuri, coborâşuri şi, ideal, un deznodământ care să încheie şi povestea lui.

La fel ca Talese, Harr petrece foarte mult timp cu un subiect. I-a luat opt ani ca să documenteze şi să scrie prima lui carte, A Civil Action, celebră pentru abordare şi pentru accesul incredibil pe care l-a obţinut. Harr a urmărit procesul dintre opt familii din Massachusetts şi două corporaţii, alegându-şi ca protagonişti avocaţii acuzării şi reuşind să fie aproape în permanenţă în preajma lor, chiar şi la cele mai delicate şi importante întâlniri. (A Civil Action a fost ecranizată în 1998, cu John Travolta şi Robert Duvall în rolurile principale)

A doua carte a lui Harr, The Lost Painting, despre un tablou de Caravaggio dispărut din Italia şi descoperit într-o mănăstire din Dublin, a fost tradusă şi la noi (Tabloul pierdut, Editura RAO).

Anul trecut, jurnalistul a fost invitat la o universitate din Chicago şi a vorbit despre cum a ajuns să scrie nonficţiune, cum a documentat A Civil Action şi cum lucrează de obicei. Fragmente audio aici. Mai jos un citat-antidot pentru frica de scris:

I think that what I wanted to do was do something that somebody else read, not just me, do something that didn’t just get stuck in the bottom of a desk drawer and turn yellow with age. I wanted to try, to see if I could write. First of all I wasn’t sure that I was any good at writing (…) You wanna be a writer, but when you’re 20, 22, 23 years-old you wonder “Do I have the talent? Am I good enough? Can I do it?” There’s no way of answering that question except by doing it.

După ce-l ascultaţi pe Harr, citiţi şi cel mai recent story pe care l-a scris pentru The New Yorker. Lives of the Saints este despre taberele sudaneze de refugiaţi din Ciad, unde a stat şase săptămâni.

– Gabi

← Previous Page