Jurnalism narativ la CJI (din ianuarie 2009)
Începând cu 29 ianuarie 2009 încep un nou curs de jurnalism narativ la CJI. Detaliile le găsiţi mai jos, în anunţul de la Centru. Dacă vă interesează, sfatul meu e să citiţi cu atenţie descrierea cursului, unde veţi găsi mai multe informaţii despre cerinţe şi planurile mele.
Vor fi 12 locuri, iar înscrierile se fac până în 18 decembrie.
Centrul pentru Jurnalism Independent organizeaza o noua sesiune a cursului Jurnalism narativ incepand cu data de 29 ianuarie 2009. Cursul se adreseaza jurnalistilor, studentilor la jurnalism sau la facultati cu specific apropiat si este condus de Cristian Lupsa, jurnalist freelance, fost senior editor al revistei Esquire si colaborator la mai multe publicatii.
Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.00 la 20.00, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 300 RON si se se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.
Pentru inscriere trimiteti la email carmen@cji.ro sau fax 021 311 13 78 urmatoarele: CV, o scrisoare de intentie si doua articole pe care le considerati model de scriitura, motivandu-va alegerea.
Va rugam consultati descrierea cursului aici.Aplicatiile se primesc pana la data de 18 decembrie 2008.
O vizită tabu la atelierul de poveşti
Am invitat-o sâmbătă la atelierul de depanat idei şi poveşti pe Cristina Bazavan, redactorul-şef de la Tabu. Am făcut-o pentru că îmi spusese că e curioasă să vadă ce facem acolo şi pentru că – în secret – vroiam să expun grupul la un om din “lumea reală”, care are putere de decizie asupra conţinutului. Cristina mi-a spus că nu vrea să vorbească, dar am păcălit-o până la urmă. M-am bucurat să o aud repetând că facerea de jurnalism narativ la acest moment în presa românească e importantă, iar cei care se apucă, deschizători de drumuri.
Nu e uşor şi există frici şi e bine că există. Standardele pentru un astfel de text sunt mari (citiţi la întâmplare dintre cele recomandate aici şi veţi vedea despre ce vorbesc). Dar călătoria pentru a crea o astfel de poveste merită. Şi – are dreptate Cristina – e un privilegiu să fii printre cei care curăţă cărarea. Citiţi reacţiile ei, aici.
Un fragment:
la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.
mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.
Despre asemănări şi frici
În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos şi chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toţi să începem să le folosim – să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.
Când am terminat „concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili şi nu fac zgomot în text. Alţii sunt stridenţi. Alţii zguduie cititorul prin prezenţă. Trebuie să ne găsim vocea şi să învăţăm să o stăpânim şi s-o folosim în favoarea poveştilor pe care vrem să le spunem.
E una din cele mai bune lecţii pe care le-am primit vreodată şi una din cele mai personale experienţe pe care le-am trăit într-un mediu academic.
Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mişună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrăţişând imaginea idilică a copilăriei dar despărţindu-se de ea în acelaşi timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial – textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri şi câteva alăturări delicioase.
Citiţi la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RĂMAS BUN COPILĂRIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez preţul biletelor de autobuz. Pentru a obţine reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiţii: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Şi cum ştampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aş avea o relaţie amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicuşor şi domnul Costicuţă, şoferii autobuzului cu care merg de la Bucureşti la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, şi, înainte de a-i cunoaşte, am avut de supravieţuit copiilor de ţigani care urlă în gura mare, moşilor parfumaţi cu zer de brânză şi tonelor de bagaje ale bazariştilor care umpleau şi ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca şi cum aş fi dat cârciuma de la ţară pe-o braserie franţuzească. Aşa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viaţa de om mare şi „acasă” de o lume străină. Cei doi şoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniştea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. „Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feţi-Frumoşi probabil că visează!“
Atelier de depanat idei şi texte
Titlul se referă la un workshop pe care îl voi ţine la Centrul pentru Jurnalism Independent în această toamnă. Este un modul pentru avansaţi al cursului de jurnalism narativ (varianta tradiţională a acestuia va începe probabil în 2009).
Date tehnice:
- Programul. Vor fi 24 de ore împărţite în trei weekend-uri: 8-9 noiembrie, 22-23 noiembrie, 6-7 decembrie;
- Cursanţi. Grupa maximă va fi de 10 cursanţi.
- Taxă: 350 RON.
Ce trebuie să ştiţi despre acest curs? De ce e nevoie pentru participare? Ce vom face?
Am încercat să răspund la aceste întrebări în documentul care descrie cursul. Voi face însă un sumar şi vă invit să puneţi întrebări dacă vă e ceva neclar:
Acest atelier este o variantă avansată şi intensivă a cursului de jurnalism narativ. El se adresează jurnaliştilor familiarizaţi cu realizarea de reportaje, portrete şi feature-uri, şi care doresc mai mult de la textele lor. În acest workshop vom aprofunda elemente de documentare, organizare, structură şi vom caută împreună, prin dialog, calea către povestea ideală. Pe parcursul cursului fiecare participant va lucra la realizarea/finalizarea unui articol.
Asta înseamnă că selecţia va fi mai strictă decât de obicei. “Avansaţi” nu înseamnă neapărat absolvenţi ai cursului tradiţional – nici pe departe -, dar termenul presupune un grad de familiaritate cu pregătirea, documentarea şi scrierea unor materiale complexe. Mai ales că dorinţa mea e ca fiecare să ieşim de acolo cu un text sănătos.
De ce e nevoie pentru înscriere:
- un CV cât mai concis.
- o scrisoare de intenţie de maxim 500 de cuvinte. E indicat ca scrisoarea să vorbească despre cine sunteţi ca jurnalişti, povestitori sau scriitori şi să identifice câteva din punctele voastre slabe. Scrieţi despre etapele procesului de documentare/scriere pe care aţi vrea să le perfecţionaţi în cadrul acestui curs.
- Alegeţi două articole/exemple de scriitură pe care le consideraţi un model pentru munca jurnalistică pe care vreţi să o faceţi. Spuneţi în două-trei paragrafe de ce aţi ales aceste texte şi care e motivul pentru care vă inspiră. (E de ajuns dacă spuneţi despre ce texte e vorba; nu trebuie să ataşaţi copii. Dacă ele sunt disponibile online, includeţi un link).
- Propuneţi două idei care consideraţi că au potenţial narativ şi pe care aţi dori să le executaţi. Ideal vom încerca realizarea uneia dintre ele în cadrul cursului. Trimiteţi câteva paragrafe despre fiecare idee, explicând şi stadiul în care vă aflaţi cu ea. În selecţia candidaţilor vom acorda prioritate celor ale căror idei sunt într-un stadiu avansat. Ex: un reporter care vrea să facă portretul unui personaj şi şi-a negociat deja accesul; poate chiar şi o publicaţie interesată. Sau: un reporter care vrea să scrie despre un anumit fenomen şi a identificat deja personajele şi momentele cheie la care va trebui să ajungă pentru a putea realiza materialul. Sau: un reporter care a început deja documentarea unui material, dar pe care vrea să-l strunească şi să-i găsească cea mai bună formă până la finalul cursului.
Voi încerca să răspund la întrebări în timp util, dar e important de reţinut că înscrierile trebuie făcute până în 15 octombrie şi documentele trebuie să ajungă la CJI (aflaţi aici căile).
Încă o precizare importantă:
Acest curs va fi intensiv şi va necesita un maxim de implicare din partea participanţilor pe parcursul celor trei weekend-uri în care se va desfăşura. La acest workshop se va scrie şi se va citi mult. Admiterea la curs este condiţionată de participare şi muncă. Învăţarea se va produce prin dialog cu colegii şi prin exerciţii; nu este un curs pentru aplicanţii care doresc prelegeri.
Acestea fiind spune, vă aştept cu drag.
Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creştere a numărului de biciclete, se înmulţiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roţi”.
Ce n-am citit şi n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declaraţii, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieţii ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoţionată la gândul că va pedala printre maşinile din Bucureşti, aşa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Aşa te împrieteneşti cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea şi înţelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurţi, sandale şi rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Ce am învăţat (de la curs în vara lui 2008)
Ieri am ţinut ultima sedinţă din sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ de la CJI. E momentul în care fiecare cursant împărtăşeşte cu restul ce a învăţat şi care e prioritatea lui/ei de acum încolo. Pentru mine e momentul în care evaluez dacă premisele cu care am pornit cursul au fost acceptate. Le-am spus în prima zi că pentru mine scriitura ţine mai puţin de talent cât de răbdare şi meşteşug.
A scrie, i-am provocat, e:
- un proces;
- a citi;
- a gândi;
- a rescrie;
- a renunţa la ideea că muzele te vor inspira;
- a greşi.
Iată ce au avut de spus cei care au trecut prin cursul de vară:
* Am descoperit şi m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspiraţie, e, într-adevăr, un meşteşug. Ăsta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum ştiu că scriitura nu e a „oamenilor aleşi“ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.
* Consider că am dobândit rigurozitate. Am înţeles că nu se rezumă totul la fler, talent, noroc, inspiraţie etc. şi că succesul stă de fapt în munca enormă pe care trebuie să o depui în documentare, planificare şi scriere. Am dobândit mai multă atenţie la detalii, am învăţat să ascult mai bine, să recitesc un text cu voce tare până când sună cât mai cursiv, cât mai muzical. Pe scurt cel mai important lucru pe care l-am învăţat este faptul că întotdeauna se poate “şi mai bine” şi că trebuie să îţi impui nişte standarde realiste dar suficient de ridicate încât să te provoace să îţi depăşeşti limitele şi să munceşti cu adevărat la un text.
* Povestea e o construcţie pentru care ridici fiecare cărămidă şi mesteci mortar, cauţi cea mai bună combinaţie doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câţi mai mulţi curioşi, îi plimbi, le arăţi confortul, le arăţi zonele de joacă, le arăţi cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei şi apoi îi conduci spre ieşire sperând că au sufletul la gură.
* Am învăţat că a scrie un text bun înseamnă a re-scrie ceea ce ai scris, având în minte cititorul, ceea ce îşi doreşte el şi modul în care percepe textul. A urmat apoi lecţia despre documentare, despre ceea ce înseamnă interviul şi despre importanţa obţinerii cât mai multor informaţii despre persoana pe care o ai în faţă, pentru a putea reda apoi o imagine reală.
* Am învăţat despre cât de greu este să faci oamenii să vorbească despre lucruri cu adevărat importante. Am învăţat că orice etapă de scriere parcursă în fugă se reflectă în text. E nevoie de timp, de răbdare, de concentrare, de perseverenţă pentru a crea un text valoros.
* Mi-a plăcut faza cu feedback de la colegi: m-a distrat şi mi-am îndeplinit dorinţa să citesc şi textele celorlalţi.
* Poate să sune melodramatic sau numai bun de un scenariu de film categorie B dar cel mai valoros lucru pe care l-am primit de la curs este încrederea. De acolo vine determinarea necesară abordării unui asemenea stil de jurnalism. Tot un lucru important este faptul că am conştientizat cât de mult este de muncă şi cât de important este să fie totul cât mai bine planificat. Nu mă aşteptam în nici un caz la story-board-uri, fişe, zeci de ore de înregistrări, poze, filme, etc. Privit din exterior totul părea foarte simplu. Acum pare îngrozitor şi în acelaşi timp minunat de complicat.
*Am aflat cum funcţionez eu atunci când scriu. Care îmi sunt punctele slabe şi unde stau lucrurile mai bine. Până înainte de curs, puteam să intuiesc, dar acum lucrurile sunt clare. A fost bine şi să văd câte dintre probleme sunt numai ale mele şi câte sunt cele cu care ne confruntăm cu toţii.
* Am să insist exact pe aceea parte pe care o ignoram înainte să fiu la curs – documentarea şi organizarea. Am înţeles cât de esenţiale sunt încât am să uit pentru moment de faptul că în trecut aş fi preferat să-mi cizelez cuvintele decât ceea ce se află în spatele lor.
* Am învăţat că poveştile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.
Găsiţi aici mai multe “lecţii” de la cursurile anterioare.
Schimbări pe Calea Moşilor
Mi-a plăcut de la bun început textul Monei pentru că era un subiect personal şi dificil pentru ea. Era dificil pentru că e un episod pe care nu vroia să-l povestească fals. Un text autentic ar trebui să fie ţelul fiecărui scriitor care se apucă de jurnalism personal. Însă, şi aici vine greul, el trebuie să găsească linia fină dintre autenticitate şi claritate, punctul în care nu-ţi neglijezi propria poveste, dar nici n-o scrii într-un mod inaccesibil pentru cititor.
Deseori, când ne aruncăm asupra unei poveşti pentru că vrem s-o spunem, iese un text intens, dar închis. E o confesiune scrisă de noi… către noi. Atunci urmează rescrierea. Atunci te gândeşti la cititor. Ce trebuie el să ştie despre mine ca să înţeleagă acest episod? Ce detalii, pe care eu nu le consideram necesare în poveste atunci când am scris-o doar pentru mine, trebuie să apară ca să înţeleagă situaţia?
Astea sunt întrebări cu care ştiu sigur că s-a luptat şi Mona. După cum spune şi ea: “pentru mine prima variantă transmitea ceea ce îmi doream eu să spun şi nu vedeam cum aş putea să găsesc o altă modalitate de a transmite aceleaşi lucruri. A fost prima dată când a trebuit să mă gândesc la cel care va citi şi la modul în care primeşte informaţia, nu la mine ca scriitor şi la ce îmi place mie.”
Citiţi la finalul textului un dialog cu Mona despre cum a fost făcut.
==================================
SCHIMBĂRI PE CALEA MOŞILOR
De Monica Moldovean
==================================
După-amiaza petrecută cu Alex pe pontonul lacului din inima Herăstrăului urma să se prelungească, iar gândul că va trebui să fac faţă încă unei nopţi albe îmi provoca nelinişte. Starea era sporită şi de ideea de a continua seara într-un club în care Alex este „de-al casei”. El nu era însă omul pe care să îl refuzi. Pentru el „nu”, nu există.
În camera mare, decorată abundent cu pânze închise la culoare, aruncate neglijent pe pereţi, cu scaune înalte şi mese din lemn natur împraştiate în câteva separeuri, se înghesuia o grămadă de oameni veseli. Muzica a început să curgă retrospectiv, de la un mix house-dance, spre un rock-jazz-electronic. După două pahare de vodcă-orange şi alte două de gin tonic, muzica dobândeşte o altă tonalitate.
Inhibiţiile şi conştiinţa iau o pauză.
Tot în şase cuvinte
Am repetat la curs exerciţiul poveştilor spuse în şase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieşit nişte variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veţi putea citi din ele în curând.
Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinaţie.
Mona: Schimbările mari se produc dimineaţa devreme.
Irina: Întâmplările copilărie marcate de conştiinţă.
Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.
Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.
Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria
Andreea: Copilăria e o zi de vară.
Ionuţ: Cum pasiunea de-o viaţă a dispărut.
UPDATE (21.08.2008): Şi două variante puţin întârziate:
Irina: Liniştea de la capătul lanternei roşii.
Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureştiul.
Ce am învăţat (deocamdată)
Acum două săptămâni, la jumătatea cursului de jurnalism narativ, i-am rugat pe cursanţii mei să scrie câteva dintre lucurile pe care le-au învăţat până în acel moment. Selecţia de mai jos e un sumar punctual al lucrurilor pe care un reporter care vrea să scrie poveşti convingătoare trebuie să le conştientizeze.
În curând veţi citi şi câteva dintre eseurile lor personale.
* Se vede că toată lumea se confruntă cam cu aceleaşi probleme şi că putem învăţa din obstacolele altora.
* O idee se transformă treptat în timp ce scrii un text. Scrii, rescrii şi vezi cum textul se modelează.
* Partea de research e baza articolului. Mă aşteptam ca ea să pălească în faţa lucrului pe text. Acum mi se pare firesc: cu cât e mai amănunţită partea de research, cu atât ai mai mult material de lucru.
* Am învăţat că structura unui articol bun nu vine de la sine, din simplul fapt că ţie ţi se pare că textul curge. Pentru cel care citeşte, ce ai scris poate fi foarte complicat.
* Nu te da de ceasul morţii dacă textul nu iese din prima. O să iasă dintr-a treia. A scrie e a rescrie şi a regândi permanent informaţia.
* Am învăţat că există poveşti în absolut toate lucrurile şi evenimentele de lânga noi. Am învăţat că e uşor să le vedem şi mai greu să le spunem. Că e minunat să nu surprinzi doar un unghi de abordare, aşa cum o faci cu o ştire, ci o întreagă poveste. Iar cel mai tare lucru din toată povestea asta e că rămâi tot jurnalist.
* Nu trebuie să îmi fie frică să scriu.
* Am învăţat că există o salvare. Am învăţat că pot să plec mâine de unde lucrez şi să fiu fericit. Şi că pot învăţa să fac lucruri mult mai frumoase, care mă fac să mă simt viu.