Lecţia de pian

Sandra Scarlat a scris un text disciplinat şi profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.

Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”

Citiți textul integral pe liternet.ro.

==================================
LECŢIA DE PIAN

De Sandra Scarlat
==================================

Prima lecţie de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învaţă pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar şi pentru că se spune că dezvoltă atenţia distributivă a copiilor şi, pe termen lung, îi face mai deştepţi.

* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.

O zi de bărbat

Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e uşor să descrii o experienţă formativă, cum e prima relaţie serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construieşti un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.

Matei a ales o abordare nepretenţioasă: extraordinarul acelui moment din viaţa lui era rutina. Eu cred că a funcţionat.

La final e şi un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.

==================================
O ZI DE BĂRBAT

De Matei Schwartz
==================================

Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi lăţit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Read more

De patru ani, dintotdeauna

Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediţia iarnă-primăvaraă ’09.

Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranţă rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Ţin povestea asta în mine de patru ani de zile şi mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost uşor s-o aştern.

Mulţi dintre noi avem poveşti care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm şi să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgenţa celui pe care-l veţi citi.

La final e şi un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.

==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA

De Sintia Radu
==================================

Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Aşa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aş fi avut dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Şi nu doar la nas. Să îşi lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să îşi bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuţă care dă semne că ar şchiopăta sau să îşi spele maşina bine pe dedesubt că rugineşte.

L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că ştiu totul despre dragoste şi visam să devin consilier matrominial ca să împărtăşesc din experienţa mea de viaţă. Avusesem vreo doi iubiţi online şi unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm „un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-şti pasionaţi de tehnologie, balerini şi maseuri, studenţi la teologie şi bucătari, frustraţi şi aroganţi, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în şir aranjându-mi ţinuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.

Read more

Ce am învăţat la curs (iarnă-primăvară ’09)

Ieri seară am terminat a cincea sesiune a cursului de jurnalism narativ de la CJI, poate cea mai reuşită de până acum. Veţi citi multe dintre textele produse la acest curs atât prin ziarele şi revistele româneşti (vă anunţ eu când) cât şi pe net. (Eseurile personale din această serie au început să fie publicate de săptămâna trecută pe Liternet).

La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învăţat în ultimele trei luni. Aveţi mai jos o selecţie din ce mi-au trimis:

PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veţi afla aici.

=====

CE AM ÎNVĂŢAT

* De acum voi scrie numai aşa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.

* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.

* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informaţiei. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.

* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să ştiu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar şi iar la ei şi că nu sunt în stare să fac materialul ca alţi jurnalişti, în 30 de minute.

* Am învăţat câte ceva şi despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.

* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.

* Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text „terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.

* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ţi goleşti creierul de prejudecăţi, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situaţie din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informaţiile, verifici informaţiile, dar nu-ţi dai cu părerea. Sunt mulţi alţii care vor face asta. Foarte important asta.

* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbeşte de un zid şi moare acolo. Credeam asta şi înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.

* Am învăţat să folosesc soluţie de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.

* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândeşte şi acţionează.

* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.

* Nu o să fiu niciodată mulţumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.

* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie şi cu paşi mici.

* Am descoperit…

…. texte care ţin loc de filme şi alte distracţii.
… texte care îţi pot schimba viata şi percepţia asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o şansă.
… că nu-i uşor, dar merită efortul.

Ce au învăţat cursanţii de la sesiunile anterioare, aici.

Cum m-am vindecat de păduchi

De astăzi – timp de câteva săptămâni – veţi putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanţii mei, colecţia de iarnă-primăvară 2009. Găsiţi textul integral pe Liternet.ro – aici aveţi doar primele paragrafe şi un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.

Primul este un text haios – şi foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeaşi soartă. Textul este până la urmă despre prietenie şi “suferinţă” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferinţă pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică şi plină de suprize ce-mi aminteşte de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff şi Sarah Vowell.

==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PĂDUCHI

De Karin Budrugeac
==================================

Când l-am găsit pe primul, şi mişca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, şi puteam să mă-nşel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agăţase în părul meu lung şi vălurit. M-am uitat pieziş în oglindă şi i-am dat drumul pe ţeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce uşor şi fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris şi mă atacaseră păduchii. Din nou.

Prima oară când am făcut cunoştinţă cu ei aveam vreo 5 ani şi-mi petreceam vara la ţară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a buşilea în coteţele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)

— continuarea aici

==================================
Un dialog cu Karin:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puţine lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de faţă cu ceilalţi. Mi se pare însă puţin mai auster decât aş fi vrut să spun eu povestea, am o febleţe pentru fraze luuungi şi au cam căzut la editare :)

* Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalţi, şi pentru că cei mai mulţi se scarpină :D Am primit de mai multe ori şi comentariul “Şi eu am avut păduchi, să ştii”.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunţ la detaliile la care eu ţineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 şi jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curăţat cel mai mult şi am redus substanţial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte şi iar cuvinte.

* Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))

* Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
Că şi eu sunt un ceaslov de poveşti.

Ce-am învăţat la curs (iarnă – primăvară ’09)

Mai jos, câteva lecţii de la jumătatea cursului de jurnalism narativ din această primăvară-iarnă. În curând şi texte.

* Am descoperit puterea carneţelului. În mână cu un carnetel, pot să vorbesc cu oricine. Lumea te bagă în seamă, se simt interesanţi, de câte ori notezi ceva încearcă să arunce un ochi: “Da ce notezi acolo? Tu de ce scrii totul în carneţel? Pot să văd ce ai notat? Ai notat ce am spus acum? Şi funcţionează regula: “Le e mai frică de tine decât ţie de ei!”

* Am învăţat să mă focusez pe ceea ce vreau sa spun cu textul meu şi cred ca mi-am temperat “floricelele” – am învăţat sa scriu mai curat.

* Mi-am adus aminte că scrisul este locul unde îmi găsesc fărâma de libertate.

* Când fac interviuri în jurnalismul narativ, întrebările se pun altfel. Practic, se despart în secvenţe cât mai mici (ideal). În loc să întreb “Când ai aflat de diagnostic?” pot întreba “Unde erai când ai aflat?”, “Cine ţi-a telefonat?”, “Ce ţi-a spus?”, “Ce ai răspuns?”, “Asta gândeai cu adevărat?”, “Ce ai făcut apoi?”, etc.

* Cititorii pot funcţiona ca nişte detectoare de minciuni – simt când acoperi lipsa de informaţie sau de coerenţă cu artificii de stil.

* Am învăţat cât de important e să ai o structură, o idee mare, un plan înainte de a scrie un text.

* Non-fiction e la fel de palpitant ca si fiction, ba chiar mai mult, pentru ca se întâmplă de-adevăratelea. Şi sunt foarte multe lucruri de învăţat dacă citeşti ce li se întâmplă semenilor tăi. Nu ştiu dacă asta e modalitate de a schimba lumea, dar e de-ajuns că doi, trei, cinci oameni ajung să ia în serios non-fiction-ul pe care îl citesc.

Povestea mea în 10 cuvinte

Am făcut ieri la curs unul dintre exerciţiile mele preferate. Cursanţii lucrează acum la primul draft al eseului lor personal (exemple din trecut, aici) şi cu ocazia asta i-am rugat să-şi rezume textul în 10 cuvinte. Până acum am făcut-o cu şase cuvinte (aici şi aici), dar am decis că limba română are nevoie de ceva mai multe prepoziţii şi conjuncţii ca să lege o idee coerentă.

Iată poveştile la care lucrează grupa mea de acum. Nu-i aşa că abia aşteptaţi să citiţi varianta integrală?

Mihaela: Ticu sparge rutina unui traseu parcurs zilnic prin muzică, film şi prieteni.

Carla: Sora mea şi cu mine trăim aproape identic, dar ne desparte un ocean.

Matei: Povestea unui puşti de 18 ani care încearcă să devină bărbat.

Elena: Lipit cutii de mâncare chinezească, lipit afişe şi lipit plicuri.

Andrei: Ipohondria este o boală grea, dar nu te omoară din prima.

Sintia: Ziua în care l-am cunoscut pe băiatul cu care sunt într-o relaţie de trei ani.

Mihai: “Ultima” ţigară nu e niciodată ultima, mă învaţă experienţa.

Smaranda: Cum am învănţat ce înseamnă “definitiv” şi “adio”.

Dragoş: Textul va gravita în jurul solistului trupei rock KUMM.

Mihaela: Cum mi-am regăsit cea mai bună prietenă din copilărie.

Anca: Primul picnic primăvăratec se încheie cu ameninţarea unui nor radioactiv.

Sandra: Pianul ar fi trebuit să fie viaţa mea. N-am fost de acord.

Adelina: Cum mi-am învins frica de a înţelege ce înţelege cel care mă citeşte.

Karin: Şi la Paris sunt păduchi, dar mai ales prieteni.

Bilanţ

Cei care au participat la atelierul de toamnă de la CJI (un fel de modul pentru avansaţi al cursului obişnuit) au avut un scop precis în cele trei weekend-uri în care ne-am întâlnit: să încerce să ducă la capăt o poveste şi să încerce să o publice. Acum, la aproape două luni de când ne-am despărţit, se poate face un mic bilanţ.

Din cei 11 participanţi, unul a fost “absolvit” de obligaţia de a scrie un text şi transformat într-un al doilea editor. Din cei 10 care au muncit la o poveste, o bună parte şi-au schimbat ideea cu care veniseră pentru că nu era fezabilă. (Pont: cu cât mai mică e povestea, cu atât ai mai multe şanse să-ţi iasă).

Şapte din cele 10 texte au fost finalizate până în acest moment. Trei – din câte ştiu – sunt încă în stadiul de documentare. Iată ce s-a întâmplat, sau se va întâmpla, cu cele şapte: (Vă împărtăşesc soarta lor ca să vedeţi că nu glumeam când spuneam că – în ciuda crizei, lipsei de spaţiu, fondurilor etc. – trăim vremuri bune pentru jurnalismul narativ):

– portretul ministrului culturii, Theodor Paleologu, a apărut în numărul de ianuarie-februarie al Esquire.
– portretul Mariei Costache, graficiana de la RomâniaFilm, a apărut în numărul din februarie al Tabu.
– despre cum se adună publicul care aplaudă la emisiuni TV (şi cine face treaba asta), aţi putut citi pe HotNews.
– de ieri, găsiţi pe 9AM, povestea primului turneu prin care a trecut Marius Crăciun după ce a devenit campion mondial la jocul FIFA.
– celelalte trei texte, despre care vă voi spune mai multe în momentul în care vor apărea, le veţi găsi în curând în Esquire, Tabu şi într-un număr viitor al revistei Pilot Magazin.

Vremuri bune şi narative

Sunt vremuri bune pentru jurnalismul narativ în România. (Spun asta şi sub influenţa – dăinuitoare – a debutului, aseară, a unui nou curs la CJI). Spun asta pentru că încet-încet, oamenii care au înţeles (şi s-au înţeles cu) această formă îşi publică textele în tot mai multe locuri. Pe site-ul CJI am colectat ieri o serie de texte scrise (şi publicate) de absolvenţii cursului. Altele le puteţi găsi în Tabu-ul din februarie (sau în orice Esquire recent şi viitor).

Iar azi dimineaţă, a apărut unul scris de Sorana Stănescu pe HotNews.ro. Textul este despre Radu Bacalu, coordonator de public pentru emisiunile TVR. Dacă v-aţi întrebat vreodată cum lucrează un om care facea lumea să aplaude, citiţi textul Soranei.

“Ştiri pe care le simţi”

Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedinţă, le dau participanţilor să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorinţa de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.

Unii dintre participanţi mi-au împărtăşit deja din reacţiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac aşa cum mă sfătuiesc oamenii ăştia?

Pentru majoritatea, obişnuită cu graba şi neglijenţa multor redacţii, jurnalismul narativ şi profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare şi de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacţia mea. N-am să-mi conving şefii niciodată.

Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze ştirile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):

We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.

The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”

Probabil vă întrebaţi cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “ştiri pe care le simţi”, jurnalism care transmite o experienţă şi un sentiment pe lângă informaţii. Păi, nu îi explici. Îi dai să citească.

Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanţă de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna aşa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” În corpul ambelor mesaje era acelaşi lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici şi pe care îl iubesc la nebunie.

E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câştigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o staţie de metrou din Washington, D.C. şi cântă şase compoziţii clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?

De ce a ajuns acest text un viral care circulă şi prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoţie. Pentru că vorbeşte despre cum trăim azi şi cât de absorbiţi suntem de propriile probleme. Şi nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATĂ: scenele şi vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepţie la publicare.

Dacă nu l-aţi citit, citiţi-l. Asta poate face o poveste bine documentată şi bine scrisă. Daca l-aţi citit odată, recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

Întrebaţi-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reuşeşte, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim şi a relaţiei pe care o avem cu ea.

Cum îşi permite să scrie ştiri pe care le poţi simţi? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.

← Previous PageNext Page →