Prezentare DoR – varianta scurtă
DoR #2 va apărea la mijlocul lui aprilie, primul dintre cele trei numere plănuite pentru acest an (DoR va fi trimestrial și va apărea odată cu anotimpurile).
Dacă vreți să ajutați echipa, să cumpărați publicitate, să puneți umărul la construcția unui proiect care vrea jurnalism de revistă mai bun decât oferă majoritatea titlurilor de pe piață, dați un semn la dor@decatorevistă.ro.
Reguli de scris (via The Guardian)
The Guardian a strâns câteva liste de reguli de scris de la o gașcă sănătoasă de scriitori. Sunt sfaturi simple, de bun simț, dar deseori ignorate de oamenii care pun deget pe tastă – indiferent de genul abordat. Am selectat câteva care se aplică la fel de bine și muncii de nonficționar (le las în engleză pentru că așa le-au enunțat autorii):
* Never use a verb other than “said” to carry dialogue. The line of dialogue belongs to the character; the verb is the writer sticking his nose in. But “said” is far less intrusive than “grumbled”, “gasped”, “cautioned”, “lied”. I once noticed Mary McCarthy ending a line of dialogue with “she asseverated” and had to stop reading and go to the dictionary.
* Read it aloud to yourself because that’s the only way to be sure the rhythms of the sentences are OK (prose rhythms are too complex and subtle to be thought out ““ they can be got right only by ear).
* Do, occasionally, give in to temptation. Wash the kitchen floor, hang out the washing. It’s research.
* Do it every day. Make a habit of putting your observations into words and gradually this will become instinct. This is the most important rule of all and, naturally, I don’t follow it.
* The reader is a friend, not an adversary, not a spectator.
* Don’t wait for inspiration. Discipline is the key.
* Write what you need to write, not what is currently popular or what you think will sell.
* Unless you are writing something very post-modernist ““ self-conscious, self-reflexive and “provocative” ““ be alert for possibilities of using plain familiar words in place of polysyllabic “big” words.
* Always carry a notebook. And I mean always. The short-term memory only retains information for three minutes; unless it is committed to paper you can lose an idea for ever.
* Stop feeling sorry for yourself.
* Never be satisfied with a first draft. In fact, never be satisfied with your own stuff at all, until you’re certain it’s as good as your finite powers can Âenable it to be.
* Love what you do.
Povestea mea în 6 cuvinte
Am făcut la cursul de joi un exercițiu de concizie. Zilele astea voi citi primul draft al textelor personale scrise de cursanții mei și i-am rugat să-și definească povestea în cât mai puține cuvinte. În șase mai precis. Iată ce a ieșit. Exerciții similar am mai făcut și cu grupurile anterioare (aici și aici în șase cuvinte; aici în 10 cuvinte).
Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.
Maria: Cum am acceptat despărțirea părinților mei.
Oana: Dragoste și ură cu strungăreața mea.
Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.
Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.
Dana: Cum am învățat să nu disper.
Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.
Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.
Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.
Revistele nu pot fi reproduse electronic
Simt nevoia să redau aproape integral editorialul lui David Granger din numărul de martie al Esquire US. De ce? Pentru că e vorba despre ce pot face revistele și despre cum tehnologia nu poate înlocui experiența răsfoitului/cititului unei reviste bine făcute.
For the last six months or so, the world has been abuzz on the topic of translating magazines for the next generation of devices, especially the Apple tablet. (…) The magazine industry itself has banded together in its conviction that a large part of the future is going to be on phones and ever-smaller, ever-more-versatile computers. After our intense experimentation with a lot of these devices, I have to say, I”™m not buying that they define our future. I believe they will provide new streams of revenue and help us reach substantial new audiences. But, having worked at this for a while now, I think all these things will end up supporting and enhancing what magazines do, rather than replacing them.
For the last fifteen years, all the hype has been about laying new pipe to facilitate the dissemination of ideas. We”™ve watched, awestruck and credulous, as AOL, and then Google, and then YouTube, Facebook, and Twitter have given us new ways to move information from one place to another on all sorts of new machines. These are the technicians of the new media world. These are the pressmen. It”™s the equivalent of Gutenberg”™s press that”™s had us mesmerized, rather than the words and ideas that were suddenly given life because of it. But here”™s the thing: Words and images and ideas work differently””are different””on these new devices.
Magazines won”™t/can”™t be replicated on the tablet.
There is a power and a beauty contained in magazines that will never be able to be translated to machines. And inevitably, when someone does master how to express ideas in these forms, it will be in a way that”™s native to those devices””and different from magazines. The medium is the message. Content is not actually all that liquid. The great stuff to be created on the tablet will come out of the form itself””exactly as it has in books, film, video, and every kind of art. The weird power of magazines derives from the unique collision of words and images and design””and it comes from the fact that a magazine is an experience that you have as a whole, that you spend time with, not glancingly as on the Web or in intervals as on mobile devices.
Cine ţi-e alături când scrii?
Un articol simpatic, pornit de la o întrebare simplă: le folosește scriitorilor să trăiască alături de un alt practicant? L-am găsit după ce ieri mi-am adus aminte de un articol zdrobitor din The New Yorker, publicat ulterior ca o cărticică – e vorba de un eseu scris de Calvin Trillin la moartea soției lui, Alice. Printre altele, textul conținea următorul paragraf:
I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”
Pe subiectul sex și relații cu alți scribi – jurnaliști de data asta – am mai scris aici.
Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)
Publicat în FHM România, iulie-august 2007.
“”-
HAINA ÎL FACE PE OM
Despre șosete rupte, pantaloni de stofă și cămăși cu sfârcuri.
Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toți cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde țipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roșie. Am părul lins către dreapta, o cămașă albă șifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic și un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, și ei mari, iar apoi la piece de resistance: șosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.
Deși e ziua bunicului și mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziția de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la școală fără să realizez că nu am pe mine decât cămașa pătată cu ciocolată, șlapii și chiloții albi cu buzunar pentru puță””mai încăpător decât ce am de pus în el.
Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca și cum n-aș ști să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieșiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la școală cu blugii cu fundul mare trași până la piept.
Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureș pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineața respectivă când am realizat (și am anunțat familia) că nu mi-am adus de la București decât hainele de pe mine: un tricou în care șoferul Daciei cu numărul B-69-MUE își erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinși cu o curea roșie, și teniși gri decolorați. Nu intenționasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv””perioada când răcneam în subteran și uram pe toată lumea s-a terminat în 2003″”ci pur și simplu nu conștientizasem că mă întorc acasă “ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.
Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui””toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri și crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spășit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămașa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puțin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârșit ca lăutar de restaurant care cântă “Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros (“Nothing”™s gonna change my love for you, Petruța”).
“Dacă eram într-un reality show””să zicem Casa lu”™ Tactu”™“”te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reușește să-și asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.
Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aș spune că eram cea mai evidentă improvizație. Și nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secțiunea “așa nu” din revistele de scandal.
Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu mințea, obișnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am așteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său și îmi trimitea mesaje din oră în oră: “vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungește vizita tatei și că nu mai vine. Eu mă frustrez puțin și hotărăsc să fac o noapte de FIFA, așa, în ciuda femeii.
După 11, sună să-mi spună că nu știu ce cu mine. “Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. “Mă gândesc la tine”, țipă ea peste duduielile muzicale din fundal. “Sunt în club cu Ana și doi prieteni de-ai ei”.
Vreau să cred că mi-a alunecat tasta și mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni și prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile””urma să descind în club, să mă postez vitriolic în fața ei și… mai departe nu mai știam.
Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne și mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!
Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi și țuști la club. Am coborât agresiv scările””eu în deschidere, el scheletic și adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonași strâmți și, bineînțeles, o bluziță.
Despre conţinut şi publicitate
Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul inițial și partnerul lui:
I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.
In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)
Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul și partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât și din afară – ca un furnizor de conținut, nu un spațiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau așa. În România e și mai rău – prea mulți dintre cei care cumpără spațiu publicitar se așteaptă automat la conținut dedicat, ceea ce naște zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puțini bani pe care îi iei vânzându-ți conținutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influențate din afară.
Această ecuație e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.
Întrebarea mea e dacă se poate și altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conținut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proști; mulți nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri și produse). Dacă se poate să funcționeze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (și pe care unii îl practică din fericire și la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.
Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conținut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienților. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranță.
Curs de design editorial cu Ray Bobar
Până luni, 18 ianuarie, cei interesați de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să învețe despre construcția vizuală a unei reviste:
Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuție vor fi revistele, abilitățile asimilate ““ crearea de secvențe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informație în același context, crearea de identitate de brand pentru publicații ““ se aplică și altor direcții de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broșuri, cărți, publicații electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.
Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbește despre fonturi ca despre niște bomboane de ciocolată. Așa e. Dar la fel vorbește și despre griduri, spațiere, ilustrarea unui material, ș.a.m.d. E rar să poți sta câteva săptămâni în preajma unui om care își ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecție pe care ați putea s-o învățați de la el.
Mai multe despre curs, aflați aici. Portofoliul lui Ray e aici. Și câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinței lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).
Despre respingere
Pasajul de mai jos, din introducerea cărții “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobișnuiți suntem să fim respinși în România.
În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am atașat un articol. Să mă anunțați când îl publicați”. Am avut de asemenea conversații neplăcute cu oameni siderați că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.
Relația dintre un editor și un colaborator – uneori chiar și un membru al redacției – trebuie să funcționeze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficțiune, la fel se întâmplă și cu bucățile de jurnalism). Editorul vede un potențial în autorul cu care corespondează și o încurajează să mai încerce până găsește punctul de intersecție dintre dorințele revistei și ale ei.
Puțini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Și mai puțini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.
Le-am spus mereu cursanților mei: eșuați, eșuați, eșuați. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeași scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înțeles mesajul. L-am înțeles. Dar în același timp am înțeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Așa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învățat. Am retrimis.
Și acum, din Yagoda:
*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”
Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story “” one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”
Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”
Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:
Oh, joy…
Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think “” original, strong, and true.
Panorama, un experiment
Panorama este un proiect minune al celor de la McSweeney’s. E numărul #33 al publicației și vine sub forma unui ziar de duminică. E o chestie spectaculoasă, făcută de oameni fără cine știe ce experiență în jurnalismul cotidian. E un manifest pentru jurnalism de calitate, pentru povești lungi, pentru imagini și design bestial și pentru nevoia de menține în viață aceste mijloace de distribuție a conținutului.
E un proiect construit într-un an și a beneficiat de munca a peste 200 de colaboratori, printre care nume mari: Dave Eggers (redactor șef), Michael Chabon, Stephen King, Chris Ware, Daniel Clowes. Miranda July, James Franco etc. Are peste 300 de pagini (120 de pagini de ziar plus câte 100 pentru revistele incluse) și a ieșit într-un tiraj inițial de 1,500 de exemplare.
E la ani lumină de ziarele românești de weekend – bate mai degrabă spre NY Times de duminică (inclusiv în greutate), dar și față de Times are niște chestii proaspete: 22 de pagini de comics, un supliment literar viu și amuzant, articole supriză (un text despre un concurs de mister pentru a alege modele masculine pentru coperțile romanelor de dragoste) și o mulțime de info-grafice actuale (mi-a plăcut la nebunie o diagramă cu mișcarea scenică a celor de la Death Cab for Cutie.)
Pozele de mai jos sunt făcute de mine, cu exemplarul propriu, așa că îmi cer scuze pentru calitatea lor. Nu transmit pe deplin experiența de a ține în mână, răsfoi și citi această publicație unicat, despre care echipa scrie:
This newspaper is and has been an experimental prototype published by a small group of writers and designers in San Francisco. This should not be taken as our definitive statement on what everz page of a newspaper should look like. Rather, it’s a grab-bag of some of the myriad things newsprint can do. And indeed there was much we did, and there was much we didn’t do. (…) This process has provided great insight into the magnificient operations that daily newspapers are. How they do this every day we will never know. That they must contiue has never been clearer. We raise our caffeinated beverages to them.
Puteți citi aici câteva articole din Panorama. Imagini mai reușite și o descriere mai completă aici.
PS: Da, m-am gândit la Decât o Revistă din primul moment în care am aflat de Panorama.