Dudu (FHM, noiembrie 2009)

Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naştere a subiectului.

Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace şi termină masterul vara asta.

—-

DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.

Fratele meu Dudu este un meseriaş. Nu în sensul de meseriaş care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, aţi înţeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se ştie niciodată când îl veţi întâlni şi ar fi păcat să nu-i daţi o bere.

Nu ştiu de ce am început să-i spunem Dudu – în buletin e Andrei –, dar se zice că eu aş fi copt porecla, la puţin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloţ de copil. Apariţia lui a fost un fenomen interesant – sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere şi îmbrăcare. Fascinaţie au stârnit ani întregi şi cârlionţii lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai ţin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o „nemţească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu şi era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ţinem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna „acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.

Deşi aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care ţin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din ’94, care l-a exilat în „salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu şi rămâneam amândoi singuri acasă şi prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esenţială. Nu se lăsa nicicum convins şi astfel prelungea la infinit perioada de aşteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.

Cum se întâmplă adesea cu fraţii separaţi de un ciclu şcolar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima ţigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet nişte americani creduli care îi trimiteau eşarfe şi sigle de cercetaşi, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă şpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea – avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în şpagat, eu cu burtă de adolescent.

Pe-atunci ascultam aceeaşi muzică, de obicei casete şi CD-uri pirat cu euro-dance nemţesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory şi alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat şi în ceva grup al şcolii şi a câştigat un concurs judeţean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate şi am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeţ, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenţiei, deseori liantul găştii, meserie ingrată când gaşca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferenţa principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)

Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deşi în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toţi trăgeam de el să înveţe, iar unii făceau greşeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greşit. Am învăţat bine doar în clasele I-IV, când mi-au şi dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 şi 9. Dar aşa s-a construit naraţiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreţ.

Descurcăreţ sigur e – i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni şi de a-i face să-şi dorească să-l ajute, dar are şi un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliţia după ce a depăşit pe linie continuă. N-a încercat să dea şpagă ci şi-a recunoscut onest greşeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulaţie: nu-mi luaţi carnetul, pentru că trebuie să ies cu maşina din ţară. „Sunt director la o firmă de IT şi îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândeşti ce cadou de nuntă să-i cumperi. Poliţistul i-a urat casă de piatră şi l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu ştiu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveştii.

Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu ştie ce vrea să facă, iar şcoala e cea mai bună ascunzătoare până i se iveşte ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemţesc, ci drum & bass cu care-mi terfeleşte timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Îşi zice Dudawles şi dacă-l prindeţi prin vreun club – cel mai probabil în Cluj – mergeţi să-l vedeţi. Luaţi-i o bere şi lăsaţi-l să vă binedispună. Nu uitaţi să-i mulţumiţi când plecaţi acasă. Meseriaşi ca el se găsesc greu.

Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)

>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010.  <<<

Mitul Portiţei
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizaţiei.

La sfârşitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiţei, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Goloviţa şi Marea Neagră. Portiţa e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entităţi cu bani, o mini-staţiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporaşul sau cu şalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV şi Wi-Fi.

Ne-am dus o gaşcă mare, 13 oameni, cu toţii obosiţi după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea iniţiatoarei excursiei pentru că ştiam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coşmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portiţa e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spaţii de locuit şi trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, şi era vândut ca atare în literatura de promovare: „Eden a conservat farmecul şi naturaleţea pe care a avut-o de pe vremea când primul El şi prima Ea au călcat limba de nisip”.

Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să ştiţi că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăţia naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator şi apoi, la câţiva ani distanţă, mă uit contemplativ la imagini şi descriu cu precizie îndoielnică: „Asta e o stâncă”, „Ăsta era un soi de copac sacru”, „Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului şi sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna şaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton şi artă motivaţională, mă pot înghesui în metrouri şi pot cere o halbă cu berea locului.

Pe şleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.

Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supravieţuitor şi explorator e minuscul. Majoritatea, deşi îndoctrinaţi să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizaţi s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puţin un chioşc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanţă acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde „preţurile sunt accesibile, mai ales dacă ţinem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”

Citatul e din prezentarea Portiţei. N-ai cum să-i învinuieşti. Proprietarii au înţeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă şi a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că ştiu că prea puţini dintre noi mai au curajul şi disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuţele, discoteca, îngheţata la frigider şi ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru ştim că n-am putea să supravieţuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparţinând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraş, unde şeful ne-a umilit şi ne-a micşorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la maşina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).

Gura Portiţei nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance româneşti, un soi de templu a tot ce suna a Inna – adică a gol sufletesc –, unde ţânţarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă şi unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust – chiar şi „celebrele preparate de peşte”.

Sesizaţi ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlneşte nisipul e de porc să faci fiţe, e burghez, e jenant, te comporţi ca un orăşean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orăşeneşti, trâmbiţând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiţionat, un „teritoriul în care tentaculele tranziţiei nu te mai pot ajunge”. Adică e cald şi bine şi borşul de peşte e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.

Dacă mi-a plăcut la Portiţa e pentru că am fost cu gaşca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poţi vinde o experienţă pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poţi pune un preţ. Prezentarea Portiţei spune aşa: „într-un secol de civilizaţie, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”

Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend – se acceptă şi cash şi carduri.

Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)

Publicat în FHM România, iulie-august 2007.

—-

HAINA ÎL FACE PE OM
Despre şosete rupte, pantaloni de stofă şi cămăşi cu sfârcuri.

Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toţi cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde ţipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roşie. Am părul lins către dreapta, o cămaşă albă şifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic şi un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, şi ei mari, iar apoi la piece de resistance: şosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.

Deşi e ziua bunicului şi mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziţia de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la şcoală fără să realizez că nu am pe mine decât cămaşa pătată cu ciocolată, şlapii şi chiloţii albi cu buzunar pentru puţă—mai încăpător decât ce am de pus în el.

Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca şi cum n-aş şti să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieşiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la şcoală cu blugii cu fundul mare traşi până la piept.

Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureş pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineaţa respectivă când am realizat (şi am anunţat familia) că nu mi-am adus de la Bucureşti decât hainele de pe mine: un tricou în care şoferul Daciei cu numărul B-69-MUE îşi erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinşi cu o curea roşie, şi tenişi gri decoloraţi. Nu intenţionasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv—perioada când răcneam în subteran şi uram pe toată lumea s-a terminat în 2003—ci pur şi simplu nu conştientizasem că mă întorc acasă „ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.

Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui—toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri şi crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spăşit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămaşa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puţin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârşit ca lăutar de restaurant care cântă „Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros („Nothing’s gonna change my love for you, Petruţa”).

„Dacă eram într-un reality show—să zicem Casa lu’ Tactu’—te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reuşeşte să-şi asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.

Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aş spune că eram cea mai evidentă improvizaţie. Şi nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secţiunea „aşa nu” din revistele de scandal.

Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu minţea, obişnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am aşteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său şi îmi trimitea mesaje din oră în oră: „vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungeşte vizita tatei şi că nu mai vine. Eu mă frustrez puţin şi hotărăsc să fac o noapte de FIFA, aşa, în ciuda femeii.

După 11, sună să-mi spună că nu ştiu ce cu mine. „Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. „Mă gândesc la tine”, ţipă ea peste duduielile muzicale din fundal. „Sunt în club cu Ana şi doi prieteni de-ai ei”.

Vreau să cred că mi-a alunecat tasta şi mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni şi prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile—urma să descind în club, să mă postez vitriolic în faţa ei şi… mai departe nu mai ştiam.

Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne şi mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!

Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi şi ţuşti la club. Am coborât agresiv scările—eu în deschidere, el scheletic şi adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonaşi strâmţi şi, bineînţeles, o bluziţă.

Cine sunt eu? (FHM, Octombrie ’09)

>>> Publicat în FHM România, octombrie 2009.

CINE SUNT EU?
Despre ce am aflat după ce mi-am testat personalitatea.

Ani buni am trăit fără să fac vreun test de personalitate. Ba chiar aveam impresia că dispăruseră şi că lumea e la pace cu sine; că începusem să ne acceptăm mai abitir decât îl acceptă Moni pe Iri. Apoi, lumea a început să facă teste pe Facebook. Unu-cinci-treişpe, de parcă era cineva interesat de ce fel de inimă are testatul, ce zeitate greacă îi seamănă sau ce cântec îi exprimă personalitatea. Am refuzat să fac vreun test d-ăsta şi dat multe clickuri ca să nu-mi mai apară rezultatele prietenilor.

Dar n-am putut scăpa de neliniştea revelaţiei că s-au întors testele de personalitate, şi nu oricum, ci într-o formă agresivă, exhibiţionistă şi inutilă. Aşa că, inspirat şi de un test menit să-ţi evalueze pornirile narcisiste, am hotărât să aflu cine sunt. Şi pentru că se poartă, vă spun şi vouă. Singura condiţie a experimentului: fără teste de pe Facebook.

La narcisism am făcut 14 puncte, un scor mediu. Cică vedetele punctează spre 18, iar adevăraţii narcisişti peste 20. Cel mai bine am ieşit la „autoritate” (4 puncte) şi la secţiunea „totul mi se cuvinte” (3 puncte).

La testul Jung Myers-Briggs, folosit şi de departamentele de resurse umane care cred în bifat căsuţe, am ieşit INTJ – introvertit, intuitiv, gânditor, critic –, însă numai primele două în procentaje de peste 75 la sută. Una dintre interpretări m-a informat că sunt un mastermind, adică înţeleg cum se construieşte un proiect şi lucrez după un plan A, dar sunt mereu pregătit să trec la planul B. Cică un mastermind nu e impresionat de autoritate şi adoptă doar ideile care i se par bune – indiferent de cine le-a copt. Îi place să ia decizii, dar îi place mai mult cercetarea dinaintea lor. Cică aş fi în compania lui Nietzsche, Petru cel Mare şi, desigur, Nostradamus, un tip cunoscut pentru tendinţa lui de a privi spre viitor.

Am mai aflat – dintr-un test care pretindea că îmi va spune cărui lider îi seamăn – că sunt John F. Kennedy. Adică îmi place puterea pentru că îmi poate spori opţiunile sexuale. Ce-i drept, asta era declaraţia mea de intenţie acum zece ani – scriu ca să pun mâna pe femei. Astăzi scriu ca să nu mă roage s-o ridic.

Dintr-un test obositor, în care am agreat şi respins diverse ipoteze, am aflat că stau prost la capitolul „stabilitate emoţională” şi că sunt anxios şi prăpăstios. Măcar testul m-a indicat drept un tip ordonat, ceea ce înseamnă că sunt la fel spontan şi amuzant ca un cartof.

Muzical – spune alt test – pasiunile ocazionale pentru hituri cântate de femei cu părul lung şi lins (vezi Nicole şi Lady GaGa) mă fac doar 48 la sută indie. Informaţia asta expune şi un secret de consum: îmi plac cafenelele independente, dar îmi place şi să intru la Starbucks şi să comand în scorneala lor snoabă de limbă.

Două teste diferite mi-au indicat că sunt stângist de creier – adică nu înţeleg decât chestiile explicite şi logice. Ăsta e probabil motivul pentru care filmele europene mi se par un fel de Discovery Channel pentru absolvenţii de filozofie, iar arta abstractă o variantă ironică a orelor de desen din generală.

Alt test, care spune că am un IQ de 133 (adică sunt o inteligenţă superioară, bă!), m-a declarat matematician vizual capabil să distingă relaţii şi similitudini. Ba mai mult, mi-a spus că sunt genul de om care vede „the big picture”; cam ca Russell Crowe în A Beautiful Mind, doar că puţin mai prost şi mai sănătos la cap.

Testul cel mai istovitor pe care l-am făcut a fost PersonalDNA, care m-a anunţat că sunt inventator grijuliu, adică găsesc cărări nebătute, dar nu fac pipi pe copaci. (N-am găsit nici un test care să evalueze calitatea comparaţiilor pe care le folosesc în scris). Testul mi-a confirmat că văd bine lucrurile în ansamblu şi că îmi place să mă organizez. Ah, şi că pe o scară de la 1 la 100 sunt 62 masculin şi 46 feminin, cu o încredere de 76. Asta explică de ce am fost mereu cel mai bun prieten al femeilor, care nu înţelegeau că eu voiam alt rol decât atunci când le făceam cadou o pereche de tanga negri de dantelă şi un trandafir. Iar atunci era prea târziu – nu voiau să strice minunata prietenie dintre noi, deşi, dacă doream, puteam să văd cum le stau chiloţii.

Testul Enneagram, care împarte personalitatea în nouă tendinţe comportamentale, mă clasifică aşa:

Scorurile obţinute mă încadrează în tipul 3 de personalitate, care, spun ei, se ghidează după mottoul: „Trebuie să fiu impresionant şi atrăgător ca să fiu fericit”.

Pentru că nicio evaluare nu e completă fără părerea celorlalţi, am deschis şi o fereastră Johari, adică un test în care am ales cinci trăsături definitorii pentru mine şi apoi i-am rugat pe alţii să facă la fel, ca să văd diferenţele de percepţie. Eu am ales organizat, idealist, de încredere, conştient de sine şi timid. Din cei opt oameni care au răspuns, şase au spus că sunt organizat şi patru că sunt idealist. Timid e singura trăsătură pe care nu a ales-o nimeni.

Am fost. (FHM, noiembrie 2007)

>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.

AM FOST. PROMIT CĂ REVIN. AVEŢI FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.

M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozităţi străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus – cu menţiunea că Iisus nu are nici o intenţie de-a dormi la Hilton şi de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.

Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulţi, nu toţi erau latini. Pe unii i-am aşteptat cu pâine şi sare, pe alţii cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.

Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu’ să ţâţâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în Bucureşti, cunoşti reacţia „Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa şi papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrăţoasă.

E o adevărată isterie naţională care se aşterne când ne vizitează cineva mica şi amărâta ţară – de parcă ne-am născut cu toţii fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare şi constantă de clişee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:

* Pentru prima oară în România. Este esenţial să ştim când cineva vine prima oară în România. Pentru toţi cei care ţin evidenţa rupţilor* care au fost şi celor care mai au de venit, această informaţie e esenţială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu „prima oară în România” şi o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toţi au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieţii jurnalişti care stau la gura avionului şi numără ştampilele din paşaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulţi şi a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ŞI A DOUA OARĂ în România, ţara în care numai boul se întoarce. Caută pe net „a doua oară în România” şi vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară şi vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezenţă ne onorează şi ne dovedeşte că am intrat în Europa. Ori ceva.

* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt ştirile care insistă pe cât de bine s-a simţit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiţionalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari şi a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecinţă, va mai veni, că doar o fo’ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era ştirea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aştept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulţumească de pe scenă că există. Şi Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Şi Rolling Stones au promis că vor reveni în România – mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până şi patru grupuri de italieni, care au împuşcat 100 de iepuri, potârnichi şi fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri şi nevizitaţi de nimeni. Îi vom aştepta cu patru urşi legaţi la ochi – unul pentru fiecare grup – şi cu un rând de mitraliere.

* Aveţi cele mai frumoase femei. Da’ de unde. Aproape toate ţările – mai puţin Anglia – primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deştept care aduce un artist în România, îi spune: „Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă eşti fericit când cobori din avion, să spui ‘Salut, România!’ când cobori din caleaşcă la hotel, şi apoi să declari că ţi-au plăcut femeile.”

Au respectat sfatul înţelept privind femeile, printre alţii, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcăţeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat ţara!) şi, bineînţeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a şi pus mâna şi a înhăţat una din susmeţionatele.

Om deştept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flataţi.

Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)

A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.

—–

Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porţi, ce să spui şi ce să faci ca să ameţească femeile.

Aproape tot ce e de ştiut despre femei şi sex am învăţat de la revista „Salut”, o publicaţie adolescentină din anii ’90. De exemplu: cum să o săruţi fără să-i ciobeşti caninii (acoperă-ţi dinţii cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecţie cu alcool sanitar), sau cum să depăşeşti dorinţa de a îţi bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare şi tratament).

Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândeşte la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriţă (expresia nu-mi aparţine) tipei cu picioare lungi, care are cititul şi călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveţi o vară (şi tu şi jderul) fără umilinţe.

Slip vs. şort? Platoşa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-şef al acestei reviste nu înţelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca şi mine la mare cu Adi Ţăranu’ ar fi înţeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în faţă. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: îşi rula lateralul slipului până semăna cu un şnur şi apoi îşi purta penisul în poziţia lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără „mânecuţe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ţi vadă bermudele umflate ca nişte baloane, aşa că încearcă o variantă intermediară – eventual o pereche mulată de „boxeri de apă”.

Maiou. Nu eşti nici gimnast, nici Mircea Badea şi sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.

Şlapi. Bine că ai întrebat. În duş şi când mănânci şaorme pe faleză.

Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu muşchi a apus demult. Şi fără litere chinezeşti. Dacă nu ţi le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, „A” de la Andrei şi energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forţă.

Kefia, zice un prieten. „Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puştiu la TV purtând una şi mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din şifonier în următorii 5 ani (da, spre ruşinea mea am aşa ceva în şifonier).”

Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Şi noi avem. Până şi tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: „Vrei s-o măresc sau s-o micşorez cu două degete?” Dacă funcţionează, înseamnă că eşti unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Şi tu ai 25 de ani.

Dansează. Toată ţara dansează, când pentru tine, când pentru alţii. Nu se pun lecţiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna şi învaţă să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.

Pilozităţi. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, şi-a defrişat toţi puieţii la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderaţie şi niciodată cu aceeaşi foarfecă cu care tai puiul.

Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să ştii să faci şi altceva decât crenvurşti. Dacă e un sandwich, fă-l deştept. Pune nişte felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu nişte rucola şi caşcaval. Merge şi cu chips-uri: pune-le într-o tăviţă, răzăleşte caşcaval deasupra, decorează cu nişte ardei roşu şi bucăţi de măsline şi bagă la cuptor.

Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învaţă să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.

Conversaţie. Nu spune nimeni să nu te uiţi la „Mondenii”, dar nu abuza de „la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: „6 cai frumoşi”. Şi nu te prezenta la telefon, „Bahoi de la Constanţa”. Nu-ţi inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranţă nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu’. Nici pe Emil Racoviţă.

Regula de aur. Iubirea de o vară se găseşte după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanţei dintre femeia care-ţi cere bani de-o bere şi femeia care vrea să ştie ce maşină conduci înainte să ştie cum te cheamă.

Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îţi va da sfaturi. Atenţie însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă „13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.

27 (FHM, iulie 2008)

Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.

—–

27

Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.

Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiţi după). Vă întrebaţi poate de ce contează şi bine faceţi. Nu e mare diferenţă între 26 şi 27 – nici măcar performanţele fizice nu scad dramatic. Şi totuşi, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă faţă de absolut orice.

Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, aşa că am de gând să am multe şi să fiu foarte sigur pe ele.

Acum câţiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viaţa unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezeşte dimineaţa şi realizează că lucrează la aceeaşi firmă, că stă de cinci ani în acelaşi apartament şi că a făcut mult mai puţine lucruri în viaţă decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde munceşte şi astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaţilor îşi dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii paşi făcuţi pe apă au fost prin bălţile acumulate după ploaie.

A doua vârstă ca importanţă e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierleşti. Adică dacă mori la 27 de ani, potenţialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiţi-vă la toţi muzicienii decedaţi la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârşeşti asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.

Pentru că am ajuns şi eu la această vârstă, sunt de acord cu importanţa ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deşi în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poţi avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui şi să ştii că aura vârstei te susţine.

Pe parcursul următorului an vă voi împărtăşi multe păreri vehemente, care, vreţi nu vreţi, vor fi de cele mai multe ori şi pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:

– 27 e cea importantă vârstă dintre 18 şi 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopţi decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunţi la muzica electronică) şi 30 (când până şi părinţii îţi urează „La mulţi ani, pensionarule”).

– Dacă tot faci biluţe, nu le ascunde sub pat şi nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunţat în 2000), aruncă biluţele prin casă. Le va aduna aspiratorul.

– Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă şi să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menţionat. Nici în acvariu. Nici într-o şosetă. Revista „Salut” ne-a învăţat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecinţe. De atunci însă am devenit mai conştienţi social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Şi nu, niciodată între paginile acestei reviste.

– Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra şi cei care n-au nici o preferinţă. Eu cred că trebuie să-ţi alegi prietenii şi partenerii în funcţie de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viaţa-ţi va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viaţă -, trage-o de dedesubt.

– Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiaşi care mai au covoare persane în casă.

– Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Hagi, Popescu şi Petrescu. Sex, droguri şi rock’n’roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor şi regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).

Spune NU (FHM, martie 2008)

Publicat în FHM România, martie 2008.

—–

Spune NU
Lumea spune „da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?

Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.

Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureş unde activa Zoli, omul responsabil pentru eşecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, aşa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenităţi unde am găsit o poză cu Titus ieşind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată şi sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb şi o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuşi că va fi bine, i-am zis şi m-am pipăit în cap.

Read more

Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)

Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.

—-

Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supravieţuirea şi încă una pe care am uitat-o. De la mine o ştie pe prima. E a unui prieten din copilărie şi s-a născut aşa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat şi pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el şi încă doi băieţi. Într-o dimineaţă, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele şi os cum a fost toată viaţa lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. „De ce bagi mă aşa?”, l-am întrebat. „Supravieţuirea”, mi-a răspuns.

Am crescut în Târgu-Mureş la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluş, apoi a devenit fundaţie pentru o biserică, a cărei construcţie era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu şi ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanţi la Revoluţie până să fim deportaţi – eu şi fratele meu – la bunici, pentru „protecţie”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la şcoală. De acolo scuipam după oameni de la înălţime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut şi auzit sunt mai mari.

Florin era copilul unei vânzătoare şi al unui ofiţer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcaţi în pulovăr) şi lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai ştiu ce ne-a apropiat, dar ştiu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor şi-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. „Ce-i aia?”, îi întreba el. „Gumă”, îi răspundeau.

Deşi familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureş (ne-am luat şi noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat şi noi HC 90) şi avea peşti (am primit odată doi papagali, care au murit de inanţie). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tuşeu de filantropie. Tot acolo am citit şi cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moşie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătuşa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărţuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franţa.

Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat şi coordonat tot felul de competiţii de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la ţeava de gaz, gimnastică pe ciment şi coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai ştiu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.

Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieţii din curtea blocului erau convinşi că asta înseamnă „vagin”). Majoritatea erau discuţii dintre un realizator radio şi un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuţi şi să-i anunţăm că au cîştigat electronice, sau să le spunem: „Sunt vecinul de sus. Aveţi apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: „Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”

În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraş, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio şi încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă şi multă improvizaţie. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba ştirişti, ba senseiul şi elevul. Odată am filmat la ştrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.

S-ar putea să greşesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai şi urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomeraţia de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America şi Bin Laden şi teoria conspiraţiei şi despre organizaţia de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mişto. Supravieţuirea, frate.

Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)

Mi-am început dimineaţa cu o discuţie despre tabloidizare (inspirată de Cristina) şi am ajuns la una despre ghetto-urile culturale româneşti, despre preţiozitatea unora dintre ele şi intenţionata inaccesibilitate a altora, şi, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim şi care ne ocupă tot timpul).

De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o şansă de-a îmbrăţişa fără pretenţii realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puţin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston şi împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbeşte – oarecum – despre cele de mai sus.

Avertisment: Textul conţine glume îndoielnice şi nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.

——–

Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007

Astăzi stau şi bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloţii speciali cu gaură şi cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colţ. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărţi în cutii.

Scenariul de mai sus e ideal pentru muci şi behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanţele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet şi te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecţie în care te gândeşti cum ar fi decurs viaţa ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă şi-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).

Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel şi buhăit, se holba spre vest, şi noi după el ca turma după Mioriţa. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câştiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărţi de citit, nu una în care aleargă cu „fraţii” după „jegoasele” din Eforie care trădează băieţii ce o iubeşte.

Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur şi dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund şi mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanţa Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceţi când nu ascultaţi muzică? Derulez!

Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă şi mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fatalişti precum ruşii, dar ne e ruşine să fim prea binedispuşi; să fim „pop” dacă vreţi. Noi suntem marşuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme româneşti ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, şi calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: „Viaţa e o curvă, iar apoi murim.”

În Boston, în două episoade separate, am consumat nişte spirtoase cu nişte românce şi am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agăţăm o chelneriţă pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăşte pe toată lumea şi în care are impresia că toţi îi vor răul. I-am zis că ştiu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriţii ce vor trage din sticlă şi ierbuţ când va descinde Marilyn Manson la Bucureşti. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.

– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…

– În România? o întrerup eu.

Se strâmbă uşor, dar amabil.

– În România… sau în Somalia…

– Da, zic eu, înţelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.

A două româncă cu care am împărţit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecţii, pentru că mereu iese din pasele astea „ca o patură udă”: prost dispusă şi profund neapreciată. Singura soluţie pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepuraşi.

În poveştile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în faţa pesimismului carpato-danubian, şi un scepticism la ideea că poţi trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o ţară în care „marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizaţi. Poetul naţional Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocenţa copilăriei, scrie despre pule.

Mulţi dintre noi, deşi am văzut „Liceenii”, nu se permitem să rimăm „flori” cu „culori” cum face formaţia Vank (cea mai bună formaţie românească din ultimii 10 ani). E prea „penal” pentru un neam care respectă „floarea de mucegai” mai mult decât „dragostea din tei”.

Nu trebuie să fim cu toţii la fel de roz ca şi guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare şi e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, şeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formaţia Vank, care e veselă cu toate că e rârâită şi are păr pe piept: „Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”

Next Page →