Dudu (FHM, noiembrie 2009)

Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naștere a subiectului.

Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace și termină masterul vara asta.

“”-

DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.

Fratele meu Dudu este un meseriaș. Nu în sensul de meseriaș care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, ați înțeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se știe niciodată când îl veți întâlni și ar fi păcat să nu-i dați o bere.

Nu știu de ce am început să-i spunem Dudu ““ în buletin e Andrei ““, dar se zice că eu aș fi copt porecla, la puțin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloț de copil. Apariția lui a fost un fenomen interesant ““ sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere și îmbrăcare. Fascinație au stârnit ani întregi și cârlionții lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai țin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o “nemțească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu și era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ținem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna “acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.

Deși aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care țin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din “™94, care l-a exilat în “salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu și rămâneam amândoi singuri acasă și prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esențială. Nu se lăsa nicicum convins și astfel prelungea la infinit perioada de așteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.

Cum se întâmplă adesea cu frații separați de un ciclu școlar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima țigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet niște americani creduli care îi trimiteau eșarfe și sigle de cercetași, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă șpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea ““ avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în șpagat, eu cu burtă de adolescent.

Pe-atunci ascultam aceeași muzică, de obicei casete și CD-uri pirat cu euro-dance nemțesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory și alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat și în ceva grup al școlii și a câștigat un concurs județean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate și am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeț, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenției, deseori liantul găștii, meserie ingrată când gașca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferența principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)

Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deși în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toți trăgeam de el să învețe, iar unii făceau greșeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greșit. Am învățat bine doar în clasele I-IV, când mi-au și dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 și 9. Dar așa s-a construit narațiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreț.

Descurcăreț sigur e ““ i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni și de a-i face să-și dorească să-l ajute, dar are și un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliția după ce a depășit pe linie continuă. N-a încercat să dea șpagă ci și-a recunoscut onest greșeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulație: nu-mi luați carnetul, pentru că trebuie să ies cu mașina din țară. “Sunt director la o firmă de IT și îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândești ce cadou de nuntă să-i cumperi. Polițistul i-a urat casă de piatră și l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu știu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveștii.

Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu știe ce vrea să facă, iar școala e cea mai bună ascunzătoare până i se ivește ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemțesc, ci drum & bass cu care-mi terfelește timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Își zice Dudawles și dacă-l prindeți prin vreun club ““ cel mai probabil în Cluj ““ mergeți să-l vedeți. Luați-i o bere și lăsați-l să vă binedispună. Nu uitați să-i mulțumiți când plecați acasă. Meseriași ca el se găsesc greu.

Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)

>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010.  <<<

Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.

La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.

Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.

Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.

Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.

Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”

Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).

Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.

Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.

Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”

Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.

Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)

Publicat în FHM România, iulie-august 2007.

“”-

HAINA ÎL FACE PE OM
Despre șosete rupte, pantaloni de stofă și cămăși cu sfârcuri.

Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toți cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde țipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roșie. Am părul lins către dreapta, o cămașă albă șifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic și un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, și ei mari, iar apoi la piece de resistance: șosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.

Deși e ziua bunicului și mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziția de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la școală fără să realizez că nu am pe mine decât cămașa pătată cu ciocolată, șlapii și chiloții albi cu buzunar pentru puță””mai încăpător decât ce am de pus în el.

Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca și cum n-aș ști să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieșiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la școală cu blugii cu fundul mare trași până la piept.

Recent am dat o fugă acasă la Târgu Mureș pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineața respectivă când am realizat (și am anunțat familia) că nu mi-am adus de la București decât hainele de pe mine: un tricou în care șoferul Daciei cu numărul B-69-MUE își erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinși cu o curea roșie, și teniși gri decolorați. Nu intenționasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv””perioada când răcneam în subteran și uram pe toată lumea s-a terminat în 2003″”ci pur și simplu nu conștientizasem că mă întorc acasă “ca un rupt”, cum îi place tatei să spună.

Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui””toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri și crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spășit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămașa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puțin, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârșit ca lăutar de restaurant care cântă “Feelings, nothing more than feelings” la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros (“Nothing”™s gonna change my love for you, Petruța”).

“Dacă eram într-un reality show””să zicem Casa lu”™ Tactu”™“”te-ai fi făcut de căcat în episodul ăsta”, spune Andrei, fratele meu care deseori reușește să-și asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.

Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aș spune că eram cea mai evidentă improvizație. Și nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secțiunea “așa nu” din revistele de scandal.

Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu mințea, obișnuia să ascundă adevărul. Într-o sâmbătă am așteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său și îmi trimitea mesaje din oră în oră: “vin, vin”. Spre seară îmi spune că se prelungește vizita tatei și că nu mai vine. Eu mă frustrez puțin și hotărăsc să fac o noapte de FIFA, așa, în ciuda femeii.

După 11, sună să-mi spună că nu știu ce cu mine. “Ce cu mine?” întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. “Mă gândesc la tine”, țipă ea peste duduielile muzicale din fundal. “Sunt în club cu Ana și doi prieteni de-ai ei”.

Vreau să cred că mi-a alunecat tasta și mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni și prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile””urma să descind în club, să mă postez vitriolic în fața ei și… mai departe nu mai știam.

Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne și mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!

Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi și țuști la club. Am coborât agresiv scările””eu în deschidere, el scheletic și adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonași strâmți și, bineînțeles, o bluziță.

Cine sunt eu? (FHM, Octombrie ’09)

>>> Publicat în FHM România, octombrie 2009.

CINE SUNT EU?
Despre ce am aflat după ce mi-am testat personalitatea.

Ani buni am trăit fără să fac vreun test de personalitate. Ba chiar aveam impresia că dispăruseră și că lumea e la pace cu sine; că începusem să ne acceptăm mai abitir decât îl acceptă Moni pe Iri. Apoi, lumea a început să facă teste pe Facebook. Unu-cinci-treișpe, de parcă era cineva interesat de ce fel de inimă are testatul, ce zeitate greacă îi seamănă sau ce cântec îi exprimă personalitatea. Am refuzat să fac vreun test d-ăsta și dat multe clickuri ca să nu-mi mai apară rezultatele prietenilor.

Dar n-am putut scăpa de neliniștea revelației că s-au întors testele de personalitate, și nu oricum, ci într-o formă agresivă, exhibiționistă și inutilă. Așa că, inspirat și de un test menit să-ți evalueze pornirile narcisiste, am hotărât să aflu cine sunt. Și pentru că se poartă, vă spun și vouă. Singura condiție a experimentului: fără teste de pe Facebook.

La narcisism am făcut 14 puncte, un scor mediu. Cică vedetele punctează spre 18, iar adevărații narcisiști peste 20. Cel mai bine am ieșit la “autoritate” (4 puncte) și la secțiunea “totul mi se cuvinte” (3 puncte).

La testul Jung Myers-Briggs, folosit și de departamentele de resurse umane care cred în bifat căsuțe, am ieșit INTJ ““ introvertit, intuitiv, gânditor, critic ““, însă numai primele două în procentaje de peste 75 la sută. Una dintre interpretări m-a informat că sunt un mastermind, adică înțeleg cum se construiește un proiect și lucrez după un plan A, dar sunt mereu pregătit să trec la planul B. Cică un mastermind nu e impresionat de autoritate și adoptă doar ideile care i se par bune ““ indiferent de cine le-a copt. Îi place să ia decizii, dar îi place mai mult cercetarea dinaintea lor. Cică aș fi în compania lui Nietzsche, Petru cel Mare și, desigur, Nostradamus, un tip cunoscut pentru tendința lui de a privi spre viitor.

Am mai aflat ““ dintr-un test care pretindea că îmi va spune cărui lider îi seamăn ““ că sunt John F. Kennedy. Adică îmi place puterea pentru că îmi poate spori opțiunile sexuale. Ce-i drept, asta era declarația mea de intenție acum zece ani ““ scriu ca să pun mâna pe femei. Astăzi scriu ca să nu mă roage s-o ridic.

Dintr-un test obositor, în care am agreat și respins diverse ipoteze, am aflat că stau prost la capitolul “stabilitate emoțională” și că sunt anxios și prăpăstios. Măcar testul m-a indicat drept un tip ordonat, ceea ce înseamnă că sunt la fel spontan și amuzant ca un cartof.

Muzical ““ spune alt test ““ pasiunile ocazionale pentru hituri cântate de femei cu părul lung și lins (vezi Nicole și Lady GaGa) mă fac doar 48 la sută indie. Informația asta expune și un secret de consum: îmi plac cafenelele independente, dar îmi place și să intru la Starbucks și să comand în scorneala lor snoabă de limbă.

Două teste diferite mi-au indicat că sunt stângist de creier ““ adică nu înțeleg decât chestiile explicite și logice. Ä‚sta e probabil motivul pentru care filmele europene mi se par un fel de Discovery Channel pentru absolvenții de filozofie, iar arta abstractă o variantă ironică a orelor de desen din generală.

Alt test, care spune că am un IQ de 133 (adică sunt o inteligență superioară, bă!), m-a declarat matematician vizual capabil să distingă relații și similitudini. Ba mai mult, mi-a spus că sunt genul de om care vede “the big picture”; cam ca Russell Crowe în A Beautiful Mind, doar că puțin mai prost și mai sănătos la cap.

Testul cel mai istovitor pe care l-am făcut a fost PersonalDNA, care m-a anunțat că sunt inventator grijuliu, adică găsesc cărări nebătute, dar nu fac pipi pe copaci. (N-am găsit nici un test care să evalueze calitatea comparațiilor pe care le folosesc în scris). Testul mi-a confirmat că văd bine lucrurile în ansamblu și că îmi place să mă organizez. Ah, și că pe o scară de la 1 la 100 sunt 62 masculin și 46 feminin, cu o încredere de 76. Asta explică de ce am fost mereu cel mai bun prieten al femeilor, care nu înțelegeau că eu voiam alt rol decât atunci când le făceam cadou o pereche de tanga negri de dantelă și un trandafir. Iar atunci era prea târziu ““ nu voiau să strice minunata prietenie dintre noi, deși, dacă doream, puteam să văd cum le stau chiloții.

Testul Enneagram, care împarte personalitatea în nouă tendințe comportamentale, mă clasifică așa:

Scorurile obținute mă încadrează în tipul 3 de personalitate, care, spun ei, se ghidează după mottoul: “Trebuie să fiu impresionant și atrăgător ca să fiu fericit”.

Pentru că nicio evaluare nu e completă fără părerea celorlalți, am deschis și o fereastră Johari, adică un test în care am ales cinci trăsături definitorii pentru mine și apoi i-am rugat pe alții să facă la fel, ca să văd diferențele de percepție. Eu am ales organizat, idealist, de încredere, conștient de sine și timid. Din cei opt oameni care au răspuns, șase au spus că sunt organizat și patru că sunt idealist. Timid e singura trăsătură pe care nu a ales-o nimeni.

Am fost. (FHM, noiembrie 2007)

>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.

AM FOST. PROMIT CÄ‚ REVIN. AVEÅ¢I FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.

M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozități străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus ““ cu mențiunea că Iisus nu are nici o intenție de-a dormi la Hilton și de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.

Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulți, nu toți erau latini. Pe unii i-am așteptat cu pâine și sare, pe alții cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.

Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu”™ să țâțâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în București, cunoști reacția “Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa și papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrățoasă.

E o adevărată isterie națională care se așterne când ne vizitează cineva mica și amărâta țară ““ de parcă ne-am născut cu toții fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare și constantă de clișee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:

* Pentru prima oară în România. Este esențial să știm când cineva vine prima oară în România. Pentru toți cei care țin evidența rupților* care au fost și celor care mai au de venit, această informație e esențială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu “prima oară în România” și o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toți au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieții jurnaliști care stau la gura avionului și numără ștampilele din pașaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulți și a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ȘI A DOUA OARÄ‚ în România, țara în care numai boul se întoarce. Caută pe net “a doua oară în România” și vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară și vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezență ne onorează și ne dovedește că am intrat în Europa. Ori ceva.

* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt știrile care insistă pe cât de bine s-a simțit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiționalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari și a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecință, va mai veni, că doar o fo”™ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era știrea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aștept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulțumească de pe scenă că există. Și Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Și Rolling Stones au promis că vor reveni în România ““ mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până și patru grupuri de italieni, care au împușcat 100 de iepuri, potârnichi și fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri și nevizitați de nimeni. Îi vom aștepta cu patru urși legați la ochi ““ unul pentru fiecare grup ““ și cu un rând de mitraliere.

* Aveți cele mai frumoase femei. Da”™ de unde. Aproape toate țările ““ mai puțin Anglia ““ primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deștept care aduce un artist în România, îi spune: “Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă ești fericit când cobori din avion, să spui “˜Salut, România!”™ când cobori din caleașcă la hotel, și apoi să declari că ți-au plăcut femeile.”

Au respectat sfatul înțelept privind femeile, printre alții, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcățeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat țara!) și, bineînțeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a și pus mâna și a înhățat una din susmeționatele.

Om deștept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flatați.

Sfaturi de vară (FHM, iunie 2009)

A sosit timpul pentru ceva mai frivol. Text publicat în FHM, în iunie 2009. Pentru alte texte din FHM, vezi aici.

“””“

Sfaturi pentru o vară fierbinte
Ce să porți, ce să spui și ce să faci ca să amețească femeile.

Aproape tot ce e de știut despre femei și sex am învățat de la revista “Salut”, o publicație adolescentină din anii “™90. De exemplu: cum să o săruți fără să-i ciobești caninii (acoperă-ți dinții cu guma), cum să ajungi să-i bagi mâna sub tricou (oferă-i o frecție cu alcool sanitar), sau cum să depășești dorința de a îți bagă capul sticlei de apă minerală în fund (cu răbdare și tratament).

Sfaturile astea erau foarte practice vara, când fiecare bărbat fără o parteneră se gândește la ce ar trebui să facă ca să ajungă să-i dea jderul la veveriță (expresia nu-mi aparține) tipei cu picioare lungi, care are cititul și călătoriile ca hobby-uri. Ce urmează sunt câteva sugestii pe care ar trebui să le urmezi ca aveți o vară (și tu și jderul) fără umilințe.

Slip vs. șort? Platoșa inghinală dă tot mai mult de furcă. Redactorul-șef al acestei reviste nu înțelege de ce slipul a ajuns mai hulit decât Miron Cozma. Dacă ar fi fost ca și mine la mare cu Adi Å¢ăranu”™ ar fi înțeles. Adi, purtător de vestă din petice de piele, avea un slip albastru-senin cu un model de fazan în față. Pe lângă hipnoza involuntară, mai avea două obiceiuri proaste: își rula lateralul slipului până semăna cu un șnur și apoi își purta penisul în poziția lipit de burtă, de parcă adăpostea un hamster adormit. De atunci nu mai intru în apă fără “mânecuțe”. Sigur, sunt femei care nu vor să-ți vadă bermudele umflate ca niște baloane, așa că încearcă o variantă intermediară ““ eventual o pereche mulată de “boxeri de apă”.

Maiou. Nu ești nici gimnast, nici Mircea Badea și sper că nu conduci un Logan tunat. Oricum te-ai bronzat cu formă de tricou la toate berile băute la început de vară.

Șlapi. Bine că ai întrebat. În duș și când mănânci șaorme pe faleză.

Tatuaje. Parcă e din nou la modă. Te rog, fii creativ. Vremea asortării unei sârme ghimpate la un tricou cu mușchi a apus demult. Și fără litere chinezești. Dacă nu ți le face vreun chinez angajat la fabrica locală de textile, există riscul ca în loc de triada pace, “A” de la Andrei și energie, caracterele de pe tine să însemne de fapt 1.000, fată, forță.

Kefia, zice un prieten. “Năframa aia palestiniană. Tocmai l-am văzut pe Sorinel Puștiu la TV purtând una și mi-am promis că nu o mai scot pe a mea din șifonier în următorii 5 ani (da, spre rușinea mea am așa ceva în șifonier).”

Telefonul. Dacă ai iPhone, bravo. Și noi avem. Până și tipa cu picioare lungi a apăsat de câteva ori pe un touchscreen. Nu mai încerca texte de genul: “Vrei s-o măresc sau s-o micșorez cu două degete?” Dacă funcționează, înseamnă că ești unul dintre ăia care parchează scuterul la poarta liceului ca să cunoască fete. Și tu ai 25 de ani.

Dansează. Toată țara dansează, când pentru tine, când pentru alții. Nu se pun lecțiile lui Bahoi de pe YouTube. Pune mâna și învață să conduci femeia într-un tango zbuciumat. Nu se pune dacă te freci de ea la un Silent Disco.

Pilozități. Avem un prieten care a aflat la 18 ani că femeile mai aranjează prin ogradă înainte de perioada bikini. Ajuns acasă, și-a defrișat toți puieții la vedere. S-a scărpinat două săptămâni. Fă totul cu moderație și niciodată cu aceeași foarfecă cu care tai puiul.

Haleală. Dacă cumva tipa cu picioare lungi ajunge la tine acasă, e bine să știi să faci și altceva decât crenvurști. Dacă e un sandwich, fă-l deștept. Pune niște felii de prosciutto într-o baghetă încălzită. Decorează cu niște rucola și cașcaval. Merge și cu chips-uri: pune-le într-o tăviță, răzălește cașcaval deasupra, decorează cu niște ardei roșu și bucăți de măsline și bagă la cuptor.

Băutură. Nu din pet-urile răsuflate din care bei când e meci. Învață să combini un alcool cu ceva suc. Nu palincă cu sirop de brad.

Conversație. Nu spune nimeni să nu te uiți la “Mondenii”, dar nu abuza de “la naiba, în puii mei”. Încearcă să nu răspunzi la întrebări cu: “6 cai frumoși”. Și nu te prezenta la telefon, “Bahoi de la Constanța”. Nu-ți inventa porecle pentru penis. Ajunge că i-am spus jder. Cu siguranță nimeni nu vrea să-l cunoască pe Jegosu”™. Nici pe Emil Racoviță.

Regula de aur. Iubirea de o vară se găsește după regula de aur a lui Aristotel, la mijlocul distanței dintre femeia care-ți cere bani de-o bere și femeia care vrea să știe ce mașină conduci înainte să știe cum te cheamă.

Alte sfaturi. Nu sunt singurul care îți va da sfaturi. Atenție însă la cele numerotate. E penibil să iei în seamă “13 sfaturi pentru o vară fierbinte”.

27 (FHM, iulie 2008)

Text scris acum un an. Publicat în FHM România, în iulie 2008.

“””“

27

Despre vârsta la care trebuie să ai păreri vehemente.

Am scris acest text cu ceva mai mult de o săptămână înainte să împlinesc 27 de ani. Pentru buna curgere a lecturii vom presupune că e scris după (de citit oricum îl citiți după). Vă întrebați poate de ce contează și bine faceți. Nu e mare diferență între 26 și 27 – nici măcar performanțele fizice nu scad dramatic. Și totuși, există un lucru permis la 27 de ani care nu e permis la 26: să ai o atitudine vehementă față de absolut orice.

Asta înseamnă că orice părere pe care o voi avea timp de un an va fi îngreunată de vârstă, așa că am de gând să am multe și să fiu foarte sigur pe ele.

Acum câțiva ani am citit un text scris de un autor american, Chuck Klosterman, care spune că există două vârste care contează în viața unui bărbat. Cea mai importantă e vârsta de 33 ani, când bărbatul se trezește dimineața și realizează că lucrează la aceeași firmă, că stă de cinci ani în același apartament și că a făcut mult mai puține lucruri în viață decât Iisus. Care Iisus, în ciuda contractului pe care îl avea la firma Tatălui – unde muncește și astăzi dealtfel -, rămâne unul dintre cei mai puri freelanceri ai omenirii, executând slujbe la domiciliul clientului pe domenii de la vinologie la învieri. Pe scurt, 33 e vârsta la care majoritatea bărbaților își dau seama că realizările lor sunt neglijabile – mai ales că singurii pași făcuți pe apă au fost prin bălțile acumulate după ploaie.

A doua vârstă ca importanță e 27. E singura vârstă la care, din punct de vedere comercial, e OK să o mierlești. Adică dacă mori la 27 de ani, potențialul tău comercial e mult mai mare decât dacă ai muri la 26 sau la 28. 27 vinde. Gândiți-vă la toți muzicienii decedați la această vârstă (de altfel singura la care nu e penibil să sfârșești asfixiat în propria vomă, după o supradoză de orice se găsea prin casă): Jimi Hendrix, Jim Morrison, Kurt Cobain.

Pentru că am ajuns și eu la această vârstă, sunt de acord cu importanța ei; chiar dacă nu cânt în nici o trupă (deși în a XII-a visam la o carieră sub numele de Mookoo în trupa de rap Flori di Mucighai). La o astfel de vârstă seminală nu poți avea păreri spuse cu jumătate de gură. Trebuie să crezi în ceea ce spui și să știi că aura vârstei te susține.

Pe parcursul următorului an vă voi împărtăși multe păreri vehemente, care, vreți nu vreți, vor fi de cele mai multe ori și pertinente. Iată câteva care nu mai trebuie dezvoltate prea mult:

– 27 e cea importantă vârstă dintre 18 și 33. În clasament au mai fost 21 (când realizezi că ai băut în exces în mai multe nopți decât ai făcut sex), 25 (când raportul alcool-sex se schimbă – asta dacă renunți la muzica electronică) și 30 (când până și părinții îți urează “La mulți ani, pensionarule”).

– Dacă tot faci biluțe, nu le ascunde sub pat și nu le lipi de fundul mesei sau a scaunului pentru că acolo vor rămâne. Dacă nu ai un covor persan, de tipul celor care se spălau vara în curtea blocului (la care sper că ai renunțat în 2000), aruncă biluțele prin casă. Le va aduna aspiratorul.

– Nu e OK să te masturbezi peste tot prin casă și să ascunzi rezultatul sub covorul mai sus menționat. Nici în acvariu. Nici într-o șosetă. Revista “Salut” ne-a învățat acum 15 ani să ne masturbăm fără să ne gândim la consecințe. De atunci însă am devenit mai conștienți social, iar respectul nostru pentru mediul înconjurător a crescut. Și nu, niciodată între paginile acestei reviste.

– Un sondaj făcut de prietena mea împarte lumea în trei categorii – cei care trag hârtia igienică pe sub rolă, cei care o trag de deasupra și cei care n-au nici o preferință. Eu cred că trebuie să-ți alegi prietenii și partenerii în funcție de modul în care montează rola de hârtie: dacă nu fac ca tine, viața-ți va fi un dezastru. Dacă vrei s-o faci cum trebuie – nu uita că la 27 de ani am păreri foarte clare despre viață -, trage-o de dedesubt.

– Gmail e mai OK decât Yahoo, care e mai OK decât Hotmail. Oamenii care sunt încă pe Hotmail sunt împotriva progresului. Ei sunt probabil aceiași care mai au covoare persane în casă.

– Dacă vrei să ilustrezi ceva, nu da mai mult de trei exemple. Când exemplifici, trei semnifică un total. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Hagi, Popescu și Petrescu. Sex, droguri și rock’n’roll. Trei e mai mult ca patru sau cinci. (Treaba asta nu se aplică părerilor și regulilor pe care le-am expus aici pentru că ele sunt prezentate sub forma unei liste).

Spune NU (FHM, martie 2008)

Publicat în FHM România, martie 2008.

—–

Spune NU
Lumea spune “da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?

Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.

Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureș unde activa Zoli, omul responsabil pentru eșecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, așa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenități unde am găsit o poză cu Titus ieșind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată și sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb și o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuși că va fi bine, i-am zis și m-am pipăit în cap.

Read more

Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)

Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.

—-

Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supraviețuirea și încă una pe care am uitat-o. De la mine o știe pe prima. E a unui prieten din copilărie și s-a născut așa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat și pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el și încă doi băieți. Într-o dimineață, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele și os cum a fost toată viața lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. “De ce bagi mă așa?”, l-am întrebat. “Supraviețuirea”, mi-a răspuns.

Am crescut în Târgu-Mureș la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluș, apoi a devenit fundație pentru o biserică, a cărei construcție era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu și ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanți la Revoluție până să fim deportați – eu și fratele meu – la bunici, pentru “protecție”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la școală. De acolo scuipam după oameni de la înălțime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut și auzit sunt mai mari.

Florin era copilul unei vânzătoare și al unui ofițer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcați în pulovăr) și lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai știu ce ne-a apropiat, dar știu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor și-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. “Ce-i aia?”, îi întreba el. “Gumă”, îi răspundeau.

Deși familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureș (ne-am luat și noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat și noi HC 90) și avea pești (am primit odată doi papagali, care au murit de inanție). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tușeu de filantropie. Tot acolo am citit și cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moșie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătușa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărțuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franța.

Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat și coordonat tot felul de competiții de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la țeava de gaz, gimnastică pe ciment și coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai știu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.

Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieții din curtea blocului erau convinși că asta înseamnă “vagin”). Majoritatea erau discuții dintre un realizator radio și un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuți și să-i anunțăm că au cîștigat electronice, sau să le spunem: “Sunt vecinul de sus. Aveți apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: “Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”

În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraș, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio și încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă și multă improvizație. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba știriști, ba senseiul și elevul. Odată am filmat la ștrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.

S-ar putea să greșesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai și urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomerația de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America și Bin Laden și teoria conspirației și despre organizația de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mișto. Supraviețuirea, frate.

Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)

Mi-am început dimineața cu o discuție despre tabloidizare (inspirată de Cristina) și am ajuns la una despre ghetto-urile culturale românești, despre prețiozitatea unora dintre ele și intenționata inaccesibilitate a altora, și, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim și care ne ocupă tot timpul).

De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o șansă de-a îmbrățișa fără pretenții realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puțin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston și împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbește – oarecum – despre cele de mai sus.

Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.

“””””“

Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007

Astăzi stau și bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloții speciali cu gaură și cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colț. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărți în cutii.

Scenariul de mai sus e ideal pentru muci și behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanțele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet și te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecție în care te gândești cum ar fi decurs viața ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă și-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).

Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel și buhăit, se holba spre vest, și noi după el ca turma după Miorița. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câștiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărți de citit, nu una în care aleargă cu “frații” după “jegoasele” din Eforie care trădează băieții ce o iubește.

Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur și dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund și mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanța Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceți când nu ascultați muzică? Derulez!

Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă și mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliști precum rușii, dar ne e rușine să fim prea binedispuși; să fim “pop” dacă vreți. Noi suntem marșuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme românești ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, și calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: “Viața e o curvă, iar apoi murim.”

În Boston, în două episoade separate, am consumat niște spirtoase cu niște românce și am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agățăm o chelneriță pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăște pe toată lumea și în care are impresia că toți îi vor răul. I-am zis că știu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriții ce vor trage din sticlă și ierbuț când va descinde Marilyn Manson la București. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.

– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…

– În România? o întrerup eu.

Se strâmbă ușor, dar amabil.

– În România… sau în Somalia…

– Da, zic eu, înțelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.

A două româncă cu care am împărțit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecții, pentru că mereu iese din pasele astea “ca o patură udă”: prost dispusă și profund neapreciată. Singura soluție pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepurași.

În poveștile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în fața pesimismului carpato-danubian, și un scepticism la ideea că poți trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o țară în care “marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizați. Poetul național Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocența copilăriei, scrie despre pule.

Mulți dintre noi, deși am văzut “Liceenii”, nu se permitem să rimăm “flori” cu “culori” cum face formația Vank (cea mai bună formație românească din ultimii 10 ani). E prea “penal” pentru un neam care respectă “floarea de mucegai” mai mult decât “dragostea din tei”.

Nu trebuie să fim cu toții la fel de roz ca și guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare și e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, șeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formația Vank, care e veselă cu toate că e rârâită și are păr pe piept: “Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”

Next Page →