Litere care punctează (FHM, mai 2007)
Acum vreo două luni, l-am întrebat pe Eddie Å¢one de la FHM, omul indirect vinovat de ce-am făcut în ultimul an-jumate, dacă îmi permite să pun pe blog din textele pe care le scriu de ceva vreme pentru o rubrică lunară în revista lui. Nici o problemă, mi-a spus Eddie. “Poți să scoți și carte dacă vrei. Numai să spui că au fost publicate în FHM”.
N-am știut cu ce text să încep până ieri, când am citit un text spectaculos despre Scrabble în The New Yorker. Scrabble-ul competitiv e un subiect despre care mi-ar plăcea la nebunie să scriu (sau să editez pe cineva care scrie despre el). Până la o poveste documentată mai e. Primul pas, și acum fac legătura cu FHM, e acest text de opinie publicat în mai 2007, inspirat de niște partide năprasnice de Scribo (varianta mai săracă a jocului original).
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și cuvinte explicite – majoritatea sub formă de CUVINTE de pe tablă.
——–
LITERE CARE PUNCTEAZÄ‚
FHM, mai 2007
Pe 12 octombrie 2006, Michael Cresta, un tâmplar din Lexington, Massachussetts, a zdrobit recordul nord-american și mondial pentru cele mai multe puncte obținute într-un joc de scrabble: 830. Recordul american anterior era de 770 de puncte și rezista din 1993. Cresta, un jucător amator, a avut norocul tâmplarului, punctând 365 cu QUIXOTRY (scheme vizionare) și 239 cu FLATFISH.
Pe 13 aprilie 2007, Geo, un prieten din Târgu Mureș, cartierul Tudor, a zdrobit recordul apartamentului meu, punctând 509 cu FURCÄ‚””ce-i drept, într-o versiune mai jenantă (și mai ieftină) a jocului adevărat.
Despre Cresta s-a scris în toate ziarele și a apărut la cele mai importante buletine de știri. Geo s-a bucurat modest, s-a clătit cu o dușcă de vin și s-a-nfruptat dintr-un drob de miel mixat cu salată de cartofi cu ceapă. Duhnind în gură ca niciodată, și-a chemat un taxi și a plecat acasă. Scorul lui Cresta a fost o anomalie statistică. Geo în schimb punctase 417 cu doar un tur în urmă (cu CHIT) și 480 cu ceva zile în urmă (cu ARGAT).
Știu la ce vă gândiți. Voi sunteți de părere că indiferent de cât punctează cu cuvintele lor, atât Cresta cât și Geo (implicit și eu) sunt niște fătălăi care din lipsă de femei, se joacă cu litere. Dragii mei, femeile au fost cucerite mai des de cuvinte decât de burți odihnite pe volanul unei mașini străine. Geo până una-alta, cu toate că puțea a frigider dezafectat, a plecat acasă cu o femeie. Un campion!
De ce vă spun toate astea? Pentru că am realizat recent că frecarea, amestecarea și așezarea haotică a literelor sunt treburi care nu numai că excită femeile care știu alfabetul, ci și bucură sufletul mai abitir decât meciurile din Liga I. Așa că ascultați la mine cum trebuie să faceți ca să vă preafericiți pe tablă:
* În primul rând trebuie să renunțați la ideea că scrabble-ul (sau scribo-ul, dacă jucați varianta jenantă) e un joc pe care îl joci când ți s-a rupt tăblia de rumi. Pune mâna și organizează în locuință o partidă de scrabble piperată cu niște vin și vei vedea cum stau domnițele la coadă la dozatorul de litere sperând să le pice “X” (statistic se știe că cine are “X” va încerca imediat să pună un SEX pe tablă).
* În al doilea rând trebuie să înțelegeți că scrabble-ul e cea mai bună scuză să enumeri toate cuvintele care se agită în tine. E chiar încurajat să privești tabla pensiv și să spui: “Unde pun și eu o LABÄ‚?” Sau, cu un ochi către DEX (Dumnezeu al cuvintelor ce e el) și cu altul către partenerele de joc, să întrebi: “Oare este FUT în dicționar?” La care ele vor exclama neîntinându-se nicicum: “Păi dacă este, eu pun PUŢĂ sau CURULEÅ¢!” Să-mi spuneți mie BOU dacă o astfel de partidă se poate termina cu tine înnoptând de unul singur jinduind la reclamele pentru vibratoare de pe canalul porno.
* În al treilea rând, un joc bine plănuit îți permite să gâdili misterul creativității umane. Oare ești mai inspirat, mai literat și mai amuzant când bei? Ia-ți o tablă și cercetează. O prietenă de-a mea făcuse un experiment în facultate în care le-a dat oamenilor de băut, iar apoi le-a testat creativitatea. A observat că până la un moment dat, alcoolul îi făcea mai expresivi. Așa e și cu tabla. Butelca bine drămuită face minuni. Dovada că alcoolul funcționează ca și dezinhibitor sunt scorurile, care cresc la fiecare joc. Dacă primul s-a câștigat cu 400-500 de puncte, în al doilea bătălia se dădea pe la 600, iar în al treilea s-a mutat spre 700.
Ca să adaugi dinamism și puțină confuzie e recomandat să joci fiecare joc sub alt nume. În seara în care Geo ne-a distrus am jucat primul joc sub numele de Cristi, al doilea sub porecla fratelui meu (Dudu), iar al treilea sub pseudonimul Hahubfa, un cuvânt inventat din literele existente la un moment dat pe tablă. În ciuda excesului de zel creativ, n-am putut să-l stăvilesc pe Geo, care a cutreierat prin runda întâi ca și George, în a doua a fost Fufi, iar in cea de-a treia a fost Licurg (depersonificarea nu a făcut decât să-l ajute).
Dacă nu v-am convins încă, mai trebuie menționat că o seară de scrabble poate fi un lubricant pentru violență. La un moment dat, survolând carnagiul pe care l-a lăsat în urmă, Geo a spus: “Am făcut o FURCÄ‚ cu BÄ‚ȘINA aia”. Păi să nu scoți tabla la el?
Dorinţe 2010
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2010. Ediția de anul trecut e aici.
Ce-mi doresc eu mie (și celorlați) în debutul noii decade
E al treilea an în care îmi expun public dorințele și am tot mai multă încredere în acest proces. O spun încurajat de bilanțul anului trecut. Mi-am propus să fac mușchi, de exemplu. Nu există la momentul scrierii, dar în vară am avut niște vizitatori ““ în special în zona pectorală ““ datorită unei perioade disciplinate în care făceam câte 50 de flotări dintr-un foc. Mi-am luat și bormașină, ca să bifez anul răzbunării, deși n-am reușit să montez decât două rafturi. Am primit și candidatul surpriză pe care l-am cerut, dar mai importantă ““ și mai de viitor ““ a fost sosirea berii cu gust de fructe. Nu e Bergenbier Lubeniță cum speram, dar e un început. Să trecem la 2010:
O SECRETARÄ‚. Nu știu exact la ce aș folosi-o, nici unde aș pune-o având în vedere că lucrez și locuiesc într-o garsonieră. Dar îmi imaginez că ar putea să facă tot felul de lucruri: cafea, răspuns la mailuri, telefoane și mai ales transcrieri de interviuri. Știu că aș fi un șef model și ar avea dreptul să aleagă ce piese vestimentare crede ea că îi vor completa cel mai bine cizmele negre din piele, înalte cât un copil de trei ani. Vin cu recuzita, n-am ce să le fac.
UN BRAND DE Å¢ARÄ‚. Imediat se fac 10 ani de când România se străduiește să-și coacă o identitate vandabilă. Au încercat cei din sectorul privat, a încercat și statul și degeaba. Nu reușim să depășim faza fabulospiritelor mereu surprinzătoare ori a bazaconiilor lingvistice gen “land of choice”. E limpede că ne trebuie ceva dacă mai e să sperăm la o mișcare puternică de colonizare dinspre Vest. Am două soluții. Prima e o comisie formată din istorici specializați în antichitate și în Evul Mediu care să răspundă unei întrebări simple: de ce au trecut cotropitorii cu plăcere pe la noi. A doua ““ și am senzația că răspunsurile pot fi legate ““ o implică pe secretara mea și cizmele ei negre din piele.
DISCIPLINÄ‚. Nu mai pot. De ce? Să vă explic puțin cum stau lucrurile. Mă trezesc devreme în fiecare dimineață, pus pe fapte mari. Apoi intră peste mine Gmail și Facebook și Twitter și GReader și intru într-o transă de refresh din care nu mă scoate decât foamea, undeva pe la prânz. N-am produs nimic în afară de vină și durere, mă culc. Mă reactivez pe la trei, de-a dreptul panicat. Anul 2010 e anul concentrării și disciplinei electronice monastice. Dacă nu voi reuși singur să-mi prioritizez viața, voi adăuga la recuzita secretarei mele o armă de răpus procrastinarea ““ probabil un bici care să se asorteze cu cizmele negre din piele.
SÄ‚-MI FAC REVISTÄ‚. Am lucrat la o revistă pentru bărbați, apoi la una pentru femei. Ce-am învățat din experiențele asta sunt următoarele: 1. E mereu un Gregory”™s în preajmă care să te scuture de bani cu foietaje mai uscate decât o vacanță de iulie în Dobrogea. 2. Aerul și liniștea pentru un birou sunt ca dinozaurii pentru istoria speciilor. 3. Indiferent pentru cine scrii, tot femeile citesc. A sosit timpul să încerc pe cont propriu. Voi avea nevoie de oameni care să mă ajute și de bani cu care să-i plătesc. Oameni se găsesc ““ vezi dăruirea secretarei mele. Banii intră la categoria dorințe.
SÄ‚ PLEC. Din țară. Nu de tot. Nu neapărat departe. Măcar câteva luni. Să mă pot gândi la altceva. Să mi se facă dor. Secretara va prelua mesajele. Câte poate. Și va ține revista. Cât poate. O să mă găsească pe mail. Și la telefon. Măcar de două ori pe săptămână. O voi recompensa. Cum pot. Probabil cu o pereche nouă de cizme negre din piele neagră.
Dorinţe 2009
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2009. Pentru o scurtă evaluare a ce sa îndeplinit, vezi FHM de ianuarie 2010. Tot acolo e și lista de dorințe pentru 2010.
DORINÅ¢E 2009
Ce-mi doresc eu mie (și celorlați) în anul ăsta
Anul trecut, în acest spațiu, v-am spus ce vreau de la mine și de la alții în 2008. Înainte să trecem la lista aferentă pe 2009, vreau să fac un mic bilanț. Spuneam că vreau să ajung la Ikea. Am ajuns. Am cumpărat rafturi. Le-am montat. Timp de câteva ore m-am simțit atât matur cât și tâmplar. Mai visam să-mi dresez rețeaua socială, care între timp și-a dublat numărul de conexiuni atât pe Facebook (merge spre 200), cât și pe LinkedIn (100). N-am reușit să-i conving pe oamenii ăștia să-mi schimbe prizele, dar îmi fac trafic la blog. În ciuda presiunilor, cred că renunț de tot la ideea de a-mi face firmă. Acum, dorințele pe 2009:
SÄ‚ ÎMI FAC GAȘCÄ‚. Am aflat recent că o gașcă de prieteni e ca un supermarket. Cu cât e mai mare, cu atât ai mai multe sortimente. Se spune că în găștile de prieteni ““ alea care fac ședință să decidă cine ce aduce de rev ““, oamenii sunt împărțiți după aptitudini și selectați (sau înlocuiți) în funcție de ce oferă. E ăla cu multe filme furate. E aia cu pile la o textilărie care produce pentru export. Ä‚la cu apartament cu trei camere. Aia cu mașină cu portbagaj mare. Eu nu știu exact ce pot face într-o gașcă, dar m-am decis să aplic pentru poziția de dactilograf. Cineva trebuie să-și asume acuratețea listelor de cumpărături pentru excursiile de weekend.
SÄ‚ FAC MUȘCHI. Nu știu exact câți. Cel puțin unul, maxim șapte. Mi se pare futil să spui “merg la sală”. Așa spun și doctorii și asta nu pare să-i mențină în formă. Eu sunt mai orientat. Întotdeauna mi-a plăcut să văd bărbați ridicându-și femeile de la sol fără să respire greu sau fără să facă hernie. Vreau și eu. Deocamdată pot ridica doua baxuri de apă stând pe loc. Dacă e de transportat, pot duce un bax fără probleme pe o distanță de 300 de metri. Doar spre mai bine pot merge de aici.
SÄ‚ ÎMI IAU BORMAȘINÄ‚. Stau într-o garsonieră unde mă zguduie constant câte un vecin care-și găurește aici, își șmirghelește acolo, își doboară dincolo. 2009 e anul răzbunării. Nu știu ce dracu voi găuri, dar vreau să-mi iau o bormașină și s-o activez zilnic când încep știrile de seară, până vor realiza că indifirent de ce zice Esca, realitatea lor e aprig de repetitivă.
UN CANDIDAT SURPRIZÄ‚. Nu ar fi interesant să avem și noi un candidat neașteptat la prezidențiale? Unu care să ne facă să ne pese? Măcar așa, de show? Nu un Obama, că despre negri încă facem bancuri în ziare (“Ä‚la e atât de negru încât nu-l vezi noaptea în casă până nu aprinzi lumina”). Dar măcar o fostă gimnastă ““ oricare dintre ele. Doar s-a desfăcut în șpagat pe atâtea soluri; contează mult experiența asta internațională. Sau Mihaela Rădulescu ““ măcar știi că face sex. Și știm cu toții că nu putem avea încredere în oamenii care nu fac sex. Da, cred că Mircea Geoană și Traian Băsescu nu prea fac.
TÄ‚RIE. Răzbunarea ““ vezi bormașina și mușchii ““ nu e singura zodie sub care stă 2009. Pe când citiți aceste rânduri, eu îmi voi fi început o activitate la o revistă cu profil femeiesc. Nu am dorințe explicite de la această schimbare ““ deși nu m-ar deranja să mă invite la cât mai multe party-uri în lenjerie (a lor) ““, dar sper să am tăria necesară să stau departe de oje și creme. Am avut întotdeauna un punct sensibil pentru cuvântul “exfoliere”, așa că pericolul de-a păcătui există.
BERE CU GUST DE FRUCTE. Știu, se pot cumpăra variante de import. Dar acum, când ar trebui să consumăm local ca să susținem economia (da, asta înseamnă și hârtie igienică de la Bușteni ““ nu doar șterge ci și scarpină) , cineva ar trebuie să ne ofere opțiuni. Ursus Fructus cu Mure. Silva Merișor. Stejar Cais. Bergenbier Lubeniță (la pet, bidon și cazan). Ar fi o mișcare furtunoasă în industrie și ar crea un pod de flori între cei care plantează și cei care distilează.
NOI DILEME. Recent se întreba cineva dacă poți fi considerat culpabil pentru un pârț silențios dar împuțit tras într-o aglomerație? Și dacă ăsta e cumva mai josnic decât cel duduitor dar totuși blând olfactiv. Și m-am gândit: aceeași întrebare mi-am pus-o și la 11 ani. Vreau ceva nou. Niște dileme sociale mai angajante decât ce faci cu biluța din nas când ești într-un bar sau cum agăți o femeie ebrietată fără să simți că abuzezi de disponibilitatea ei.
ALTÄ‚ CRIZÄ‚. Una pe care o înțeleg mai ușor decât pe asta economică. Sau mă rog, una care să nu-mi influențeze negativ contul din bancă.
Cum să te vinzi (pe tine)
>>> Publicat în FHM România, decembrie 2007.
CUM SÄ‚ TE VINZI (PE TINE)
Sfaturi gratis ca să ieși din anonimatul în care te-ai băgat.
Port chiloții prietenei mele în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt verzi și au mânecuțe. De fapt, sunt verde-brotăcel. De când îi port le-am adăugat câteva găuri, ca să m-asigur că nu-i va cere înapoi.
Nu-i așa că vrei să citești mai departe ““ măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăța ceva despre mine. Cel puțin, îndeajuns ca să mă eviți.
Ei, asta vrea și un angajator să știe despre tine.
În ultima vreme am citit zeci de CV-uri și scrisori de intenție ““ marea majoritate de la băieți și fete care vor să scrie. Cu mici excepții, am rămas la fel de ignorant față de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, și că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbește ocazional altă limbă, ce-am învățat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferențiază ei de ceilalți studenți și translatori de-o vară. Îți spun eu: deloc.
Ești la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri și scrisori de intenție, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiția mea spune că, pe hârtie, ești la fel de incolor și inodor ca majoritatea contracandidaților. Și am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare și pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeași biografie de 10 ori, doar sub alt nume.
Lecția numărul 1: Vinde-mi o poveste în deschiderea scrisorii de intenție. Scurtă, dar care să mă prindă. Cum e asta cu chiloții. (Nu, nu mă jenează). Revenind. Poveste. Dacă vrei să fii IT manager, zi-mi de noaptea în care ai operat un calculator și ai aspirat placa de bază cu tot cu câteva piese. Erai atât de sărac (aici smulgi lacrimi fără să fii dramatic) încât le-ai scos din punga de aspirator și le-ai lipit la loc, folosind lipici din piață (detaliile ajută). Până acum ai arătat că ești ordonat, creativ și independent fără să le treci la rubrica “calități”. Lipiciul n-a făcut bine plăcii, care a făcut “bum” la 14, 5 cm de nasul tău. N-ai pățit nimic și, după trei luni de servit șaorme la non-stop, ți-ai luat alta. Rezistent și devotat.
Lecția numărul 2: Scrisoarea trebuie să fie scurtă, dar nu așa de scurtă cum o faci de obicei: “Intenționez să aplic pentru acest post și mi-am atașat CV-ul. Ar fi o oportunitate minunată pentru mine.” Asta spune: “Băi, ăsta fie e leneș, fie are imaginația unui fluture.” Gluma cu fluturele ține de încăpățânarea cu care se izbește de bec. Povestea, care nu trebuie lungită, e un început. Dar nu ajunge. Mai ai nevoie de trei elemente, tot cam de-un paragraf: de ce vrei la mine, ce aduci nou și la revedere. Și aici trebuie să fii mai creativ decât în exemplul de mai sus. Dacă vrei să scrii pentru FHM și îi spui lui Eddie Å¢one: “Vreau să  scriu în revistă pentru că sunteți marfă și pentru că și mie îmi plac femeile“, atunci vei ajunge în sacul cu incompetenți, care mai are puțin și blochează culoarul!
Nu crezi că ar fi mai interesat dacă i-ai spune că ai o idee pentru o rubrică de sex și șah și că ai crescut cu șapte surori, toate câștigătoare ale concursului Miss Olănești, orașul în care de altfel se petrece acțiunea din nuvela ta horror “Despicătorul de perineu” ? Ce i-ai spus lui Eddie aici? Că știi că revista are o slăbiciune pentru sex și hăcuieli, că ar trebui să scrie mai mult despre lumea tumultoasă a șahului și că ai șapte posibile pictoriale în propria ta casă. Adică ești o mină de aur. Å¢ine minte: arată că știi despre companie, arată că te potrivești, convinge-i că locul tău e acolo și spune-le că aștepți vești.
Lecția numărul 3: CV-ul. La vârsta ta, dacă nu cânți cu filarmonica de la 4 ani sau n-ai terminat fizică atomică la 17 ani, n-ai nevoie de un CV mai lung de o pagină. Experiență profesională, studii, eventuale premii ori alte realizări, cunoștințe de limbă ș-atât. Dacă ai făcut o oră de voluntariat aranjând sala pentru concursul de miss din Olănești și asta apare în CV, îți sugerez să te apuci mai serios de șah.
Lecția numărul 4: Se subînțelege că tot ce scrii în scrisoarea de intenție și CV trebuie să fie adevărat. Exact. Te-ai prins. Chiar sunt verde-brotăcel.
Pe cine iubeÅŸti? (Septembrie ’09)
>>> Publicat în FHM România, septembrie 2009.
PE CINE IUBEȘTI?
Despre cum n-ar trebui să folosești un oracol.
Am scris în numărul trecut un monolog antinostalgie de care am fost foarte mândru. Până când, într-o vizită acasă la Târgu-Mureș, am dat peste trei oracole și m-a năpădit și pe mine. Oracolelor li se mai spune “caiete de amintiri”, o alegere pentru cei patetici ““ cum eram și eu printr-a șasea din moment ce așa le-am denumit pe toate.
Caietele sunt de prin “™92-“™93, o perioadă în care tranzacționam jocuri video pe casete și visam la un IBM cu monitor color. Nu știu dacă ați completat un astfel de caiet sau dacă ați văzut așa ceva vreodată (zvonurile indică că ele mai circulă). Sunt echivalentul analog și disciplinat al hi5 ““ o listă de preferințe și autodescrieri menite să te ajute să pupi ceva. Zic “pupi” pentru că le-am creat în generală, când era considerat o victorie simplul fapt că ții fata de mână.
Scheletul lor era similar, un șir de întrebări, de la cum te cheamă la care sunt formațiile tale preferate la întrebarea cheie: “Pe cine iubești?”. Aveai un rând pentru fiecare răspuns și ăsta cu iubirea era punctul culminant ““ singura șansă să afle Mirela c-o placi. (Oracolele erau completate de obicei de colegii de clasă, așa că circulau continuu). Cel mai curajos răspuns era să scrii “Mirela”. Apoi să-i dai doar inițialele, “SM”. Apoi să-i scrii numele, dar să-l ștergi cu pixul, făcându-l greu de descifrat. Răspunsurile cele mai neproductive erau: “Pe cine vreau” sau “Secret”.
Oracolele pe care le-am inițiat au avut același scop ““ să știe Mirela mea că o iubesc. Ne știam de la grădiniță și într-a doua, în excursie cu clasa la fabrica de sticlă din Sighișoara, învățătoarea ne-a cuplat doi câte doi și am ținut-o de mână. A fost sublim, am transpirat în palmă și m-am atașat iremediabil de ea. Scopul meu în generală devenise să stau în bancă cu ea și s-o fac să mă iubească. Era micuță și fragilă și blonduță și arăta ca un șoricel. Când purta costumașul care-mi aducea aminte de marinari, turbam. Când am citit “Cei trei mușchetari” mi-am imaginat că eu sunt d”™Artagnan și ea Milady, sexy, dar vicleană. Printr-a șasea am scris o nuvelă de aventuri în care o salvam nonșalant dintr-o serie de situații groaznice.
Pe acest fond s-au născut caietele. Mi-am dat seama că degeaba o urmăresc până acasă; ca s-o cuceresc trebuia să afle totul despre mine, inclusiv pasiunea mea pentru ea. Avea să-mi citească preferințele ““ de la actori la reviste ““ și să vadă că eu sunt ăla cu care trebuie să danseze pe November Rain.
Eroarea pe care mi-am descoperit-o răsfoind oracolele a fost că Mirela nu a completat decât unul. Iar în ăla mi-a fost jenă să întreb “pe cine iubești?” Am întrebat: “Iubiți?”. Mirela a răspuns “da” și atât. Într-un singur caiet există întrebarea formulată clar. Eu l-am completat de două ori ““ privilegiul deținătorului ““ și doar o dată am avut curajul să-i scriu inițialele ““ SM ““, dar și atunci le-am șters. Analizând acea pagină am observat că mai erau încă patru-cinci băieți care o doreau pe Mirela: unul i-a scris numele cu majuscule și apoi a tras linii de lipire intre piciorușele literelor, unul a scris “Secret Mare”, altul “Satu Mare”.
Citind mi-am adus aminte că eram cinci colegi care o iubeam declarat pe Mirela. Nu numai că o iubeam, dar vorbeam despre cum o iubim și ne încurajam unii pe alții. Pe prima foaie a unuia dintre oracole sunt trecute patru dintre cele cinci nume, asociate cu porecle din două cuvinte, al doilea fiind mereu “software”. Eu eram “Chrish software”. (Nu-mi explic nici azi al doilea “h”, deși se regăsește și pe casetele cu blues-uri pe care le înregistram pe atunci: Chrishman music).
Cu așa branding personal nu mă miră că Mirela n-a fost interesată. Nu mai vorbim de întrebările pe care le-am pus în scris: “Florile preferate”, “Cel mai bun prieten?” sau “Îți place cum arăți?”. La ultima am răspuns: “Cine? Eu? Poate.” Cu atâta siguranță n-aș fi pus mâna nici pe Adriana, deși despre ea circulau zvonuri că s-ar pupa cu toată lumea.
Despre mine n-am aflat mare lucru din oracolele astea. Se pare că deși le produceam, eram printre cei mai monosilabici completatori (am răspuns “cu haine” la întrebarea “Cu ce te îmbraci?”). Dar am acceptat că Mirela avea nevoie de un băiat mai hotărât, unul care s-o apuce de mână fără să transpire, unul care s-o invite la chioșc la un trigon cu brânză, unul care apoi să-i culeagă absent, cu bobârnace calibrate, firimiturile de pe buza superioară.
Am revăzut-o acum vreo patru ani, după ce timp de aproape 10 nu mai știusem nimic de ea. Era tot blonduță și micuță, lucra la Metro, dar faptul că arăta ca un șoricel nu mai era de bine. Am discutat despre mașini de spălat pentru că erau promoții la magazin, despre colegii de generală și ““ îmi place să cred ““ despre cum îmi plăcea de ea. Probabil i-am spus-o ca să-i servesc un reproș care nu mai folosea nimănui: atunci, demult, când aveam 12 ani, nu puteai și tu să citești printre rânduri?!
Despre modurile de exprimare (Cât, când şi ce scriu)
Pe scurt despre modurile de exprimare pe care le am la dispoziție. Numărul de caractere e fie limita superioară, fie – în cazul textelor lungi – o limită de bun simț.
> Tweet-uri: 140 de caractere. Frecvență: 2-3 pe zi. Exemplu: “Jurnalismul e privilegiul de a petrece peste 8 ore in casa unor oameni, de a manca cu ei, de a bea cafea si de a le asculta povestile.”
> SMS-uri: 160 de caractere. Frecvență: 1-2 pe zi. Exemplu: indisponibil; multe dintre ele stabilesc locuri și ore de întâlnire pentru interviuri.
> Statusuri de Facebook: 240 de caractere. Frecvență: 1 la două zile. Exemplu: “Cristian Lupșa a fost la Miss Tg Mures si a plecat dupa costumele de baie – varianta cu capa de tifon. Oare ce am invatat? In afara de versurile imnului turistic local… Ah, stiu: inocenta provinciala e ca si ciocolata in forma de banana: straina, stranie si simpatica. Servus la tuturor, no!.”
> Statusuri de YM: 256 de caractere. Frecvență: 1 per logare. Exemplu: irelevant; preferabil cu link la blog.
> Casetă/sidebar într-o publicație tipărită: 1.500 de caractere. Frecvență: la nevoie. Exemplu: Departamentul de ritm.
> Articol principal într-o rubrică : 3.000 de caractere. Frecvență: 1 la două luni. Exemplu: Facerea de lucruri.
> Mini-portret/Rubrică FHM/Text dosar în Tabu: 5.000 de caractere. Frecvență: 1 pe lună. Exemplu: Supraviețuirea.
> Post de blog: alandala. Frecvență: alandala. Exemplu: alandala. (Cum ar fi: Scrisul după rețetă).
> Feature mijlociu: 12.000 de caractere. Frecvență: 1 pe lună. Exemplu: Atleta și sedentarul.
> Feature mare/uneori cover story: 20.000 de caractere. Frecvență: când are fotografii frumoase lângă care să stea. Exemplu: Dragă Mihaela Rădulescu.
> Feature gigant/uneori cover story: 30.000 de caractere. Frecvență: când e timp suficient pentru documentare. Exemplu: Cristian Nemescu, viața ca un film.
> Transcrierea unui interviu de două ore: peste 30.000 de caractere. Frecvență: Ajunge să spun că aș vrea să se întâmple mai rar. Sau să spun că visez la cineva care să facă treaba asta pentru mine. Exemplu: irelevant.
De scris scriu. Voi citiți?
PS: Pentru că am de terminat niște texte din categoria peste 3.000 de semne, pun blogul deoparte până pe 15 august.
Bancu’ cu calu’
Publicat în FHM România, decembrie 2008.
“”-
Bancu cu calu’
Manual de utilizare a bancului cu care am cucerit lumea.
În facultate, eram atât de amuzant încât mă poreclisem singur. Nu vorbesc de perioada în care mă prezentam ca fiind un “filantrop sexual”, ci de cea în care eram o “sursă de umor”. E greu să fii “sursă de umor”, pentru că trebuie să fii mereu în priză. Când nu eram capabil să produc poante proprii, foloseam cârja bancurilor. După un timp, cârja asta s-a șubrezit. De câte ori poți spune bancul cu călugărițele și castraveții înainte să faci alergie la ambele?
Soluția, mi-am spus, e să inventez eu bancuri. Cu calu’. Calul părea un personaj prost folosit; abia dacă apărea. Și e amuzant. Nu știu de ce, dar e. Gândiți-vă la toate poveștile cu Făt Frumos în care a avut rol secundar – un compadre de nădejde, dar abia schițat. Pe aceste premise, am creat “bancu’ cu calu'”, mai degrabă o snoavă decât o anecdotă. Frumusețea bancului cu calu’ e libertatea de abordare. Nenorocitu’ e mai customizabil decât Firefox. Premisa, punctele de tensiune și finalul sunt fixe, dar restul e la latitudinea povestașului.
Spunerea bancului cu calu’ era ritualică și avea un preludiu absurd de lung. Întâi aduceam vorba de el – ideal când erau femei de față. Apoi spuneam că e prea lung. Ele spuneau că nu contează. Eu nu, că e prea lung, că va fi dureros, că poate nu va satisface. Ele că nu contează, că vor, că să nu mai fiu așa reținut. Și atunci începeam:
Făt Frumos și calu’ lejereau într-o zi la o bere. Era o perioadă fadă, fără multe acțiuni de întreprins. Și cum beau ei din ciorba de hamei, Făt Frumos spune:
– Auzi, băi calule. Cred că mi-e poftă de tăvăleală. Ar trebui să mergem până la Ileana și la zmeu la palat să-mi rezolv și eu nevoile.
Calu’ trage o față lungă și răspunde:
– Bă, nu știu dacă trebuie să intri în mariajul ăla cu copita. Ce-ți veni să te bagi între ei? Hai mai bine la împăratul ăla de-i place sarea. Cică are june pricepute.
– Calule, nu înțelegi… Hai, pune-ți șaua!
(Oprim bancul pentru a-i puncta părțile componente. Asta a fost intriga)
Și porniră ei atunci către palat, aflat la o distanță de câte mări și țări e nevoie ca bancul să se lungească. Trecură dealuri de forme felurite, candidaseră la primărie într-un sătuc colonizat de foști bancheri, se opriră la Disneyland ca să poată calul să se dea în buburuze și apoi ajunseră la palat. Acolo își ridicară ei tabară, un cort de armată dotat cu ultima tehnologie. Și veni seara și îi găsi pe cei doi la un foc tipic serilor petrecute afară. Calul desfăcea agasant bomboane – hârșt, hârșt, hârșt. Făt Frumos făcea flotări. După o conversație (bancul e prea lung să încapă integral în acest spațiu), feciorul pornește spre palat și urcă rapid pe iedera ce creștea pe piatră până în balconul ce dădea în dormitorul unde, despletită și franjurată cu dantelă, aștepta Ileana. Zmeul era în baie, se spăla pe dinți. Făt Frumos bate în geam, Ileana deschide, face ochii mari și el declamă:
– Am venit să ne iubim!
Panicată, îl cârpește, el cade de la balcon și ea închide repede, sperând că zmeul n-a observat.
(Acesta a fost primul punct de tensiune. El se repetă de două ori, cu alte detalii. Eventual calu’ și Făt Frumos construiesc un lac în timpul zilei. Deseori joacă badminton. De cele mai multe ori calul, masterand în filosofia germană, va vorbi despre imperativul kantian, iubiri neîmplinite și sindromul testiculelor umflate. Înainte de fiecare plecare a voinicului, calu’ va consuma ceva care face zgomot – după bomboane, eu foloseam semințe și, în ultimul act, portocale. Făt Frumos e o armă brută, dominată de dorință. Nu gândește adânc și nu domină acest banc. Acum vom da pe repede înainte, spre finalul celui de-al treilea punct de tensiune, unde se găsește poanta. Aceeași scenă: el vrea să intre, ea vrea să-l împingă ca nu cumva să-l vadă zmeul.)
– Am venit să ne iubim!
Ileana întinde mâinile spre el, Făt Frumos se ferește, îi aplică un upercut în mandibulă, o prinde de cămașa de dantelă și o zvârle de la etaj cu năduf.
– Proasta dracu’, mormăie Făt Frumos, intrând în cameră. Eu cu zmeul aveam treabă.
Reprezentația dura aproape 10 minute și la final, publicul clocotea ca un vulcan – deseori din plăcere, uneori din dorința de a-mi provoca leziuni folosind oricare dintre obiectele disponibile. Probabil această ultimă categorie nu rezona la un banc atât de progresist, în care animalele sunt mai educate decât omul, monștrii au grijă de igienă și relațiile homosexuale nu se sfințesc cu cocktailuri Molotov.
Am avut atât de mult succes cu bancul ăsta încât n-am mai compus niciodată altul. Mint. Am creat intriga unui banc pe care n-am știut niciodată cum să-l continui și cum să-l finalizez: “Calul și cu oaia, săteni respectabili, pleacă la oraș să facă filme porno.”
Cum e să te hrănească Dinescu. Şi alte recomandări.
Vineri la prânz, m-am oprit în fața unui chioșc și mi-am cumpărat Esquire, primul număr la care nu am participat decât de la distanță. Nu știu dacă asta va face cele două recomandări care urmează mai obiective – având în vedere că eu le-am editat -, dar sunt lucruri prea interesante ca să nu fie punctate.
1. Îngerii lui Dinescu. Vlad Mixich (de la Deutsche Welle și HotNews) a scris un material minunat despre relația omului cu locul care-l face fericit; locul în căutarea căruia suntem cu toții. Puțini sunt cei care îl găsesc cu adevărat. Mircea Dinescu a făcut-o. Textul lui Vlad arată ceva din lumea cvasi-fantastică a satului Cetate de la Dunăre și modul în care figura hiperbolică a lui Dinescu domină astăzi așezarea și o transformă într-un melanj (culinar deseori) de arhaic și modern.
După ce l-ați citit întâia oară pentru senzații, vă recomand să vă întoarceți la text și să-l studiați. Scheletul pe care e construit e unul atent gândit și drastic urmat (am să-l rog pe Vlad să-l schițeze). Vă dau un singur indiciu. Imaginați-vă că aveți o cameră de filmat pe umeri și urmăriți drumul autorului…
Șapoul textului scris de Vlad:
Undeva în sud, la o sută de metri de Dunăre, cineva a scris pe o tablă de lemn “Înger Parc”. Sătenii din deal spun că acolo începe moșia poetului nebun de la București. Cică ceva nu e în regulă nici cu el, nici cu musafirii lui și nici cu ospețele pe care le dă.
2. Cum e să… Această colecție de întâmplări personale e la a doua încarnare și rămâne unul dintre proiectele mele preferate. Motivul: “Cum e să…” se balansează pe o linie fină între frivolitate, voyeurism și învățătură. Toate bucățile se citesc dintr-un foc, sunt alerte, rapide, ca o poveste bine spusă la bere. Dar ele sunt foarte greu de realizat – din cele aproape 20 de texte, să fie doar 2-3 care n-au avut nevoie de rescrieri.
Asta pentru că ele trebuiau să transmită experiență și senzație, lucruri care nu sunt ușor accesibile celui intervievat. Trebuie scoase cumva; cu un exces de curiozitate din partea reporterului, cu un excedent de întrebări și cu extrem de multă atenție la secvențialitate.
Câteva dintre cele mai reușite. Cum e să…:
– semeni cu președintele țării
– ai picioare de 1.22 m
– fii bărbat și să te cheme Carmen
– lovești 17 ore într-un sac de box
– fii îngropat de o avalanșă.
PS: Eu ce am scris? În Esquire despre una din cărțile mele preferate, pe care am recitit-o cu această ocazie: Philip Roth – Viața mea ca bărbat. Și despre vodcă. Și despre cum e să faci o operație pe creier. În rest, cum îi stă bine unui freelancer, am început să scriu și în alte locuri. Găsiți în ELLE Man, suplimentul de luna asta al ELLE, un text despre Robert Turcescu și relația cu România în care trăiește (scrisă folosind emisiunea de radio pe care o face de peste opt ani. În FHM am scris despre prietenul meu din copilărie, poreclit Supraviețuirea.
Despre nevoi si motive
Nu ma asteptam la o reactie atat de rapida (si de pozitiva) la blog. Chiar contam pe o lipsa de interes (din necunostiinta, desigur) pana finalizez scheletul. Nu exista un semn mai clar de BETA decat doua link-uri catre WordPress. Dar ma bucur ca e un subiect interesant.
Vreau sa va atrag atentia asupra a doua reactii care m-au cucerit. Le-am spus cursantilor mei (nu le pot spune studenti) ca e important sa stie de ce vor sa scrie si ca e important sa-si defineasca relatia cu scrisul. E la fel de important sa aiba putine idei fixe despre asta, pentru ca esti mereu un invatacel al acestui mestesug. Pana la o anumita varsta (sa zicem 23-24, desi uneori merge mult mai departe) multi dintre cei care scriu au impresia ca sunt darul lui Dumnezeu. Nimeni nu scrie ca ei. Nimeni nu are ideile lor. Nimeni nu are duritatea lor. Nimeni nu are dreptul sa-i editeze. Ba mai mult, cu siguranta nu e nimic de editat la ce au scris. (Uitati, spre exemplu, una din cele mai pline de sine scrisori de intentie pe care le-am vazut vreodata. E instructiva pentru ca ne aminteste atitudinea cu care am pornit la drum. Pacat ca editorii au raspuns la fel.).
Nu e nimic rau in atitudinea asta. Am avut-o si eu si au avut-o multi din cei pe care ii cunosc. Eu am avut nevoie de ea ca sa-mi gasesc curajul de-a scrie (ceva, orice, dbrom.ro). Am renuntat la ea cand mi-am dat seama ca ce produceam nu arata decat frica. Voi dezvolta ideea asta pe viitor; ce vreau sa spun acum e ca e important din, cand in cand, sa scrii putin despre cum scrii, de ce scrii si ce-ai vrea sa scrii. “Writing is thinking”, spun multi dintre marii jurnalisti americani. E un proces haotic de limpezire a gandurilor.
Vreau sa va arat doua exemple de gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aștept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar – pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiția unui scriitor în accepțiunea mea).”
Stephen King spune in ultimele randuri din On writing (da, voi face un review): “Writing is magic, as much the water of life as any other creative art. The water is free. So drink.” E gratis. Nu trebuie nimeni sa-ti puna mana in cap si sa te numeasca “scriitor” sau “jurnalist” sau mai stiu eu ce. Mai spune Dan:
Vreau să-mi spun poveștile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine și pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înțeleg mai bine lumea și scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau și că încă mai am speranțe.
Pentru că scrisul se dovedește, pe măsură ce-mi consum relația cu el, o artă care ține la fel de mult de inspirație, talent și imaginație cât și de muncă și perseverență. Am terminat-o cu primul și singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reușit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă și m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira”¦ Dar este doar începutul. Trebuie să fie.
Mi-a placut de asemenea postul lui Eddie Tone, redactorul-sef de la FHM. Il stiu pe Eddie de vreo 7 ani si chiar daca nu vorbim prea mult, ne intelegem indeajuns incat sa pastram o colaborare. Actualmente scriu un textulet pe luna pentru ei – cel mai des mini-eseuri personale – oarecum diferite ca abordare de restul revistei. Pe langa niste ganduri despre scris ca exercitiu, Eddie (care in prezent finiseaza niste scrieri mai lungi) face publice gandurile sale despre ce ne face sa scriem.
Scriem pentru că suntem triști. Scriem pentru că ne-a impregnat parfumul fericirii. Scriem pentru că iubim și simțim nevoia să spunem lumii despre ce formă au stelele. Scriem pentru că urâm și nu găsim pe loc debușeul direct pentru a scoate negreala din noi. Scriem pentru că avem nevoie de cuvinte atunci când cuvintele se aglomerează în sufletul nostru. Scriem pentru că respirăm idei și nu avem cui să le spunem cu voce tare. Scriem pentru că nimeni nu ne crede sau pentru că ne cred atât de mulți încât ne dorim să ne creadă o lume întreagă. Scriem pentru că vrem să ne citească cei de lângă noi, să ne laude sau să ne înjure.
CS Lewis a spus ca citim ca sa descoperim ca nu suntem singuri. Eu scriu ca sa descopar ca nu sunt singur. Voi?
Despre autor
Cristian Lupșa este editorul Decât o Revistă, un trimestrial care reflectă și explică, în cuvinte și imagini, ideile și obsesiile României de azi.
A absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2003 și în 2005 a terminat un master la Missouri School of Journalism. A lucrat în Washington, D.C., unde a coordonat un program de training pentru Committee of Concerned Journalists. În acest timp a contribuit la ediția a doua a cărții The Elements of Journalism. Înainte de a se întoarce în România a scris și editat la cotidianul Christian Science Monitor în Boston, MA.
În România a fost senior editor și apoi colaborator la Esquire, pentru care mai scrie ocazional. Din ianuarie și până în octombrie 2009 a fost senior editor la revista Tabu. A mai publicat printre altele în Dilema Veche, The New Republic Online, Poynter, FHM România, Vivid, Playboy România și Columbia Missourian.
A predat de câteva ori – deocamdată face o pauză – un curs de jurnalism narativ și scriitură de revistă la Centrul pentru Jurnalism Independent și Fundația Calea Victoriei. Ocazional ține workshopuri și vorbește despre puterea transformațională a poveștilor sau despre jurnalism narativ.
Puteți citi aici câteva texte.
Contact: ascrie [AT] gmail [DOT] com.
Twitter: @cristianlupsa